Articole principale
Psihiatrul Gabriel Diaconu, eseu despre libertatea născută cu sânge pe mâini
Căutam referinţe pentru acest text pe care, iată, îl încep abrupt. Scriu despre tableţei şi Revoluţia din 1989, la 30 de ani de la Săvârşire. Mai contează pentru ei? Are vreun sens sau, cum ar spune ei, „face vreun sens”? Comunismul, comunismul naţionalist dement, comunismul genocidal, comunismul endemic şi ucigător, acel comunism, mai înseamnă, astăzi, ceva pentru urmaşi? Dar morţii Revoluţiei? Dizidenţa? Europa liberă? Mai ştie cineva, ceva? Tableţeii sunt generaţia Z, Delta, iGen, post-milenialii, copiii digitali. Îi numesc „tableţei” cu, şi de, drag. Dar mai ales îi numesc tableţei pentru că spun, vorbesc, gândesc, româneşte. Dacă i-am putut numi pe „copiii Decretului” – „decreţei”, lor cum altfel le-am putea spune? Tableţeii sunt copiii Revoluţiei, copiii „libertăţii câştigată cu sânge”, şi pentru ce? Să se nască, şi să crească, aruncaţi de soartă şi de capitalismul de criză în preajma ecranului tactil, mai degrabă decât la sânul mamei. Căci părinţii sunt plecaţi la muncă, blocaţi
Citește mai mult >>
Cioburi și ruine în Fanar
În celebrul cartier Fanar din Istanbul şi în alăturatul Balat se înălţau cândva palatele domnilor Moldovei şi Munteniei, cele două ţări româneşti considerate de cronicarul ardelean Georg Kraus, ca fiind „ochii şi bucatăria sultanului”. Au fost cândva reşedinţe somptuoase, deservite de biserici şi însoţite de acareturi, zidite în locuri frumoase şi înconjurate cu grădini. Acum, din reşedinţa domnilor Moldovei nu a mai rămas decât ruina tristă a unei biserici, asediată de fierătanii şi anvelope uzate. Din palatele domnilor Munteniei se păstrează mai multe construcţii, care se macină în uitare, încercuite de garduri de fier sau beton. În urmă cu 12 ani s-a încercat revitalizarea uneia dintre clădiri, prin amenajarea unui muzeu dedicat lui Dimitrie Cantemir. Din acesta a mai rămas doar o placă memorială. Poarta Adrianopolului (Edirne Kapi) este una dintre cele mai importante căi de acces spre Istanbulul istoric. Prin această poartă a intrat în oraş şi Mehmed Cuceritorul. Acum, Edirne Kapi
Citește mai mult >>
Încercare asupra bucuriei
Scriu aceste rânduri despre bucurie pentru că despre bucurie nu vrea să scrie nimeni. Scriu din solidaritate cu o emoţie nedreptăţită. Misiunea mea de avocat al bucuriei nu este dintre cele de rutină. Aceasta pentru că, trebuie să constat, omul este o fiinţă teribil de contradictorie. (Nu mă pot hotărî. Este omul: contradictoriu, nehotărât sau mincinos?). Nimeni nu vrea să sufere, în schimb, fiecare este dispus să vorbească ore în șir, ba chiar să depună mărturie scrisă despre suferinţele sale. Dacă stocul de suferinţe personale se epuizează, se face apel la suferinţele altora, rude vecini, prieteni, cunoscuţi. E destul să evocăm pe bunele gospodine, strânse în preajma unei cești de cafea în vreo bucătărie de bloc pentru a face schimb de morţi, de boli și de nenorociri, bucuroase că-și pot face mai săţios repertoriul negru. Niciodată, repertoriul acesta nu este însă destul de consistent pentru a potoli foamea de suferinţă, așa că se invocă, (invocare de-a dreptul hulpavă), suferinţa st
Citește mai mult >>
Pe mine mă interesează sentimentele
Emoţii? Cel mai bine s-ar descurca pe tema asta un psiholog. Nu eu, care nu sînt. Eu ştiu vorbi despre alte lucruri şi fapte. De pildă, vă pot spune cum se scrie un poem. Un poem se scrie… singur. Şi-apoi, după ce s-a scris, undeva în adîncurile la fel de-adînci ca fundul oceanelor ale psihismului uman, iese zumzăind (foarte precis: cîntînd ritmat) la suprafaţa minţii şi, pe mine – vorbesc despre ce ştiu eu – nu mă mai lasă să respir. Mă obligă să iau act de existenţa lui. Iese primul vers, eventual şi următoarele. Atunci e de preferat să iau hîrtie şi creion şi să îl scriu. Corect ar fi să spun: să îl stenografiez, aşa cum îmi este dictat din adîncuri, cuvînt de cuvînt, vers de vers, pînă la capăt. Dacă nu-l scriu, îl pierd. Punct. Pe urmă, ca unui nou născut ce este, trebuie să îi fac toaleta, să tai cuvintele de prisos etc. Partea asta e meserie. Prima, naşterea poemului ca atare, e inspiraţie, şi se zice că ţine de talent. Iar talentul, îl ai la fiecare poem în parte sau nu îl ai.
Citește mai mult >>
Cât de rău este răul?
Trăim într-o societate în care, pe de o parte, „savurăm” orice informaţie negativă, lăsându-ne contaminaţi psihologic, iar pe de altă parte, ne patologizăm viaţa normală, contribuind la crearea unei culturi care preţuiește asiduu pozitivitatea. Pacienţilor cu cancer li se spune să fie pozitivi, pur si simplu, femeilor să nu mai fie nemulţumite, iar copiilor să nu mai plângă. Deși trăim într-o lume a schimbărilor tehnologice, politice și economice, vedem cum tendinţa oamenilor este să se blocheze tot mai mult în reacţii rigide faţă de emoţiile lor. Percepţia emoţiilor în termeni de pozitiv sau negativ este una rigidă. Rigiditatea cognitivă și emoţională în faţa complexităţii este toxică. Dacă depășim limitele simţului comun, aceste aspecte au o explicaţie validă. Pe de o parte de unde nevoia de „rău”, iar pe de altă parte o diferenţă fină, dar extrem de utilă între un „negativ sănătos” și unul „nesănătos”. În cele ce urmează, bazându-mă mai mult pe ceea ce ne arată evidenţele știinţific
Citește mai mult >>
Inteligenţa emoţională: cât mit şi cât adevăr
Apariţia conceptului: naşterea unui mit: Conceptul de inteligenţă emoţională a fascinat în ultimele două decenii – şi continuă să fascineze – publicul larg şi cercetătorii domeniului deopotrivă. Deşi fusese propus cu mult înainte şi studiat serios atât în contextul studiilor legate de inteligenţă şi diversele sale forme, cât şi în contextul studiilor legate de emoţionalitatea umană, popularitatea conceptului este legată, fără doar şi poate, de numele lui Daniel Goleman. Acesta este în mod cert un scriitor excelent şi a reuşit să transmită cu forţă un mesaj foarte consonant cu spiritul acelor ani ’90 în care el şi-a lansat cartea: inteligenţa cognitivă, atât de lăudată până la acel moment, nu este tot ce contează: emoţiile sunt la fel de definitorii pentru umanitate precum raţionalitatea, iar felul în care ne gestionăm emoţiile contribuie la fel de mult, dacă nu chiar mai mult, la succes în societatea modernă. Ca orice lucru nou, această idee a fascinat, a prins cu uşurinţă şi a entuzia
Citește mai mult >>
Tomografia digitalilor – la ce ne putem aştepta de la „un fulg de nea”
Un articol convenţional despre „generaţia fulgilor de nea” (meta pentru „eşti unic şi special precum un fulg de zăpadă”) s-ar concentra pe un scurt istoric al termenului, câteva repere demografice, o clarificare empirică – dacă există, sau nu – o separaţie clară între stratul de vârstă (i.e. între xeniali, mileniali şi – respectiv – post-mileniali). Ce păcat, poate, că acesta nu este un articol convenţional. Ce-am să creionez, în schimb, e o tomografie a digitalilor, cei pentru care peniţa, stiloul şi creionul sunt mai puţin lesne de folosit decât o tastatură ori un ecran tactil. Cred, fără de tăgadă, parafrazându-l pe Terrence McKenna, că în aceeaşi măsură oamenii au făcut unelte (vezi domesticit diverse plante ori animale), dar şi uneltele au făcut oameni. Procesul nu a început acum. Nu vom şti niciodată dacă a fost o mutaţie punctiformă, la echilibru punctuat (aşa cum vede Stephen Jay Gould evoluţia), sau dacă – păstrând repere ale darwinismului clasic – umanitatea a trecut prin nen
Citește mai mult >>
Cum să nu ucizi o bibliotecă
Motto: „În viaţa mea niciunde nu am fost mai fericit decât într-o bibliotecă” (Neagu Djuvara) Joi, 27 decembrie, la sfârşitul lui 2018, se semnează decretul prezidenţial prin care se instituie anul 2019 drept „Anul cărţii”. În Anul Cărţii se lansează programul naţional „România citeşte”. Dar, în 2019 doar ape politice sunt deversate peste ţară, nimeni nu-şi mai aminteşte de „Anul Cărţii”. Bibliotecile publice se închid într-un ritm alarmant. Sute în fiecare an. Din 2007 până în 2017 s-au închis 662 de biblioteci. Salariile mici, subordonarea faţă de primării şi politica de achiziţii închid bibliotecile într-un ritm îngrijorător. Pentru că stăm mai prost decât toate ţările Uniunii Europene la consumul de carte, politicienii şi-au zis „să facem ceva”. Şi au făcut decrete. Statisticile recente spun că: România a închis, după Revoluţie, 7.000 de biblioteci, peste 200 pe an. Din datele INS, reiese că trendul este de scădere accelerată a numărului bibliotecilor de la 2.943 în 2007, la 2.266
Citește mai mult >>

„Noi suntem ori nimic, ori primii! Cred că asta este problema noastră majoră”
Psihologia clujeană totdeauna a fost ancorată în lumea internațională, ea a fost fondată de Ștefănescu Goangă, iar el a terminat la Viena și a făcut specializări în Germania. La noi avem păstrate în laboratoare și în muzeu obiecte cu sigla Leipzig, a adus cu el dotările de acolo. Așadar, noi întotdeauna am fost ancorați internațional. Din păcate am trăit și noi pauza aceea când a fost desființată psihologia, între ’77 și ’89. Reînființată după ’89, noi am păstrat prin oamenii mai în vârstă care au prins și perioada anterioară care au ținut legătura cu ceea ce a însemnat spiritul școlii de psihologie clujene, astfel încât cei care am început după ’89 mereu ne uitam înafara nu ne uitam după nu știu ce anturaj din România, nu ne uitam spre București. Nu că nu ne uitam din orgoliu, doar colaborăm cu colegii noștri, însă pentru noi miza era colaborarea cu cei dinafară, să fim în proiecte comune cu ei, să învățăm de la ei și așa mai departe. S-a recuperat. Psihologia clujeană este prima care
Citește mai mult >>
Digitalizarea emoţiilor. Comunicare. Și comunicare politică
Atunci când am terminat de scris acest material, am constatat cu resemnare că 80% din timpul alocat l-am petrecut încercând să mă decid care să fie direcţia dinspre care să mă apropii de un subiect la fel de mare precum internetul, 20% cu documentarea și actualizarea informaţiilor, 10% cu găsirea unui titlu care să fie momeala pentru click, 10% oscilând între stilul vesel dar superficial de București și cel serios, dar profund de Cluj și doar 1% cu conţinutul propriu-zis. Nici până la ultimul cuvânt nu m-am putut decide cu adevărat ce, despre ce, și mai ales cum să îl scriu. Am rezistat cu greu tentaţiei de a porni de la Aristotel, primul filosof, sociolog, psiholog, naturalist (și multe altele) care a scris despre emoţii, în încercarea eșuată de a stăvili eficienţa discursurilor electorale ale colegilor sofiști. Ocazie cu care a inventat logica, activitate practică tot mai puţin prezentă în viaţa lui Homo Sapiens Interneticus, ramură de hominizi desprinsă foarte recent din trunchiul H
Citește mai mult >>
Imigranții români au fost parțial cauza Brexitului
Relaxat și grizonat, cu un trabuc parfumat în mână și un pahar de vin rosé lângă, îmbrăcat într-un pulover lejer, profesorul Christopher Coker vorbește despre relațiile China-Rusia, UE-SUA, Balcanii de Vest sau securitatea la Marea Neagră în contextul global, cu ușurința cu care ar vorbi și despre cockerul spaniel negru care se joacă nu departe de el. Universitarul britanic este o somitate în relațiile internaționale, director al think-tankului Ideas, de politică externă, de la London School of Economics and Political Science, una dintre cele mai bine cotate universități europene. A publicat mai multe volume, cu focus pe strategiile de apărare și conflicte militare. Cel mai recent volum este „Ascensiunea statului civilizațional”, tipărit anul acesta, iar anul viitor este așteptată să apară următoarea carte, intitulată „De ce război?”. Profesorul Coker a fost recent prezent în România, la Centrul Rațiu pentru Democrație din Turda, unde a participat la un training pentru jurnaliști. În a
Citește mai mult >>
Politica resentimentelor
Politica e construită pe emoţie. Decizia politică, adesea materializată sub forma politicilor publice, este profund influenţată de opinia publică – la rândul ei dictată de emoţie. În cele din urmă, e firesc să fie astfel. Chiar şi în dictaturi, unde puterea este exercitată discreţionar, liderul atotputernic nu poate face abstracţie totală de opinia publică, oricât de restrâns ar fi înţelesul acesteia. Cu atât mai puţin în democraţii, unde politicienii înţeleg că fotoliul lor depinde (cel mai adesea direct) de vocea urnelor. În atare context, se naşte întrebarea privind limitele emoţiilor în conturarea destinului unei comunităţi mai mici sau mai mari. Până unde sunt ele utile şi – mai important – care este punctul în care emoţiile devin periculoase? Manipulate, acestea pot transfigura o societate dincolo de recunoaştere. Nu puţini sunt liderii statelor democratice care întâmpinau dificultăţi în a funcţiona politic în lipsa informaţiilor privind direcţia spre care naviga opinia publică.
Citește mai mult >>
Fetele din Caracal, pepenii din Brăila şi emoţiile românilor
Desigur, cazul pepenilor din Brăila priveşte o comunitate destul de mică şi pare să aibă un impact emoţional mai puţin important decât cel al fetelor din Caracal. Mă voi referi însă mai întâi la el.  În studiul Psihologia poporului român, coordonat de psihologul Daniel David, se spune că trăsătura esenţială a românilor este neîncrederea în oameni. Preocuparea pentru binele altora, se susţine mai departe, nu depăşeşte zona familiei. Familia este contextul principal al siguranţei individului. Deci, înseamnă că suspiciunea, exprimată prin neîncrederea în oameni, caracteristică a culturii colectiviste, se referă la străini şi cunoştinţe, iar această neîncredere este amplificată de un nivel scăzut de autodeterminare şi spirit civic. Gestul unui cultivator de pepeni, surprins în piaţă de un trecător, care l-a şi filmat – sursa directă a răspândirii acestui fapt -, injectând un lichid necunoscut în pepeni, s-a propagat ca informaţie, provocând o emoţie publică puternică. Oamenii nu mai cumpăr
Citește mai mult >>
Mitul votului raţional
O ipoteză regăsită în lecturile pe tema comportamentului politic este cea conform căreia, în urma creşterii nivelului de educaţie a indivizilor, a diversificării mijloacelor de informare şi a dezvoltării unora noi, precum internetul, dar şi pe fondul apariţiei unor valori postmaterialiste, a avut loc o individualizare pronunţată a cetăţenilor, cu impact asupra implicării politice şi a comportamentului de vot. Aceştia, fiind mai bine instruiţi şi informaţi, ar avea exigenţe crescute de la guvernanţi, fiind tentaţi să abandoneze partidele şi organizaţiile politice tradiţionale pentru forme alternative de participare politică (Boy şi Mayer:12 13). Transformarea valorilor ar duce la o schimbare a comportamentului de vot şi a atitudinii faţă de politică, iar votul fondat pe clivaje de tip religios sau social (cleavage vote) ar fi înlocuit, în mod gradual, de votul orientat pe anumite probleme (issue vote). Noul alegător „afirmă o autonomie crescândă în luarea unei decizii electorale şi îşi
Citește mai mult >>
Emoţiile şi viaţa noastră socială
Se spune că emoţiile sunt liantul vieţii sociale. Aşa pare să fie, dacă ne gândim că valurile de reacţii pe care le-au provocat, atât în stradă, cât şi în mediul online, schimbările politice din ultima vreme şi evenimente tragice, cum a fost incendiul din clubul Colectiv, au crescut, parcă, sentimentul de coeziune naţională şi au stimulat o serie de iniţiative civice. Care sunt mecanismele prin care emoţiile influenţează comportamentul nostru social? Şi cum se transmit emoţiile de la unul la altul? Aceste întrebări au generat foarte multe cercetări în psihologie. În ultimele decenii, studiul emoţiilor s-a extins şi în alte domenii, cum ar fi neuroştiinţele, economia şi ştiinţele politice, iar acumularea rapidă de cunoştinţe a dus la apariţia unui nou domeniu interdisciplinar numit ştiinţe afective. Multe studii din acest domeniu induc şi măsoară emoţiile în laborator, dar s-au dezvoltat de curând şi metode cu care emoţiile pot fi măsurate uşor în viaţa de zi cu zi. Mai mult decât atât,
Citește mai mult >>
Harta şi teritoriul emoţiilor noastre
În cele ce urmează, cartografiem aproape 30 de ani de emoţie la români. Am inclus în această hartă a emoţiilor noastre fapte, evenimente, drame, tragedii, realizări şi eşecuri, vorbe memorabile, în general, elementele declanşatoare ale unui impuls emoţional care a cuprins societatea în ansamblul ei. Am lăsat în afara acestei înşiruiri emoţiile de origine religioasă, nu pentru că ele nu se transmit puternic mulţimilor, dimpotrivă, ci pentru că nu le-am putut indica momentul de declic. Emoţiile religioase nu au spontaneitate, poate de aceea sunt mai profunde şi mai durabile. Cel mai puternic mit al românilor este cel întreţinut în jurul părintelui Arsenie Boca şi are o însemnătate incomparabilă majorităţii celor aproape 60 de repere emoţionale pe care le-am fixat pe harta noastră. Dar acestea au avantajul de a avea definit un moment declanşator, chiar dacă, în funcţie de memoria fiecăruia, mai toate au avut şi un moment când au trecut în uitare. Câteva cuvinte despre alcătuirea hărţii. E
Citește mai mult >>