În momentul în care o societate se tribalizează, opinia devine prizoniera taberelor. Are voie să existe doar dacă validează o convingere. Și atunci, ca într-o țară a oglinzilor, privim numai pe diagonală. Suntem noi împotriva voastră, e albă sau e neagră și nu altfel.
Și iată că societatea se încăpățânează să respire și alt aer. Avem scandaluri, avem dramolete și, din când în când avem proteste: mai intense, mai mocnite, dar relativ continue în acest început de an electoral. Nu e un peisaj nou, chiar dacă nu am făcut un obicei în ultimii ani din a ne striga nevoile în stradă ori din a ocupa arterele principale ale marilor orașe. Ce-i nou, în schimb, e altceva. E prima dată când protestăm și față de sistem, dar și față de cei care propun o alternativă. Ne strigăm abandonul.
Fără a politiza sau a căuta să îmi arăt apartenența la o tabără (nici nu aș putea, sunt incapabil să am idei fixe) observ că în ciuda unor mesaje mai degrabă difuze ale străzii, nu solicitările, ci refuzurile au fost ferme. Bun, veți spune, și? Păi cum? Explic, dar pentru asta încerc să construiesc un context. În urmă cu câteva săptămâni le-am propus studenților mei un exercițiu pe care îl nuanțez în fiecare an, dar care, în esență, caută același lucru: să surprindă elementele culturale care unesc și nu dezbină – ce îi aduce pe români împreună? Nu mă mai miră să văd cât de mult inhibă propunerea, inițial, și nici nu mă entuziasmez la valurile de idei care nu contenesc să înlăture liniștea câteva zeci de secunde mai târziu, când realizează că tema e despre ei și deci, devine dezirabil să fii constructiv. Nu cred că întrebarea e despre acest aspect, deși răspunsurile lui Minouche Shafik la Ce ne datorăm unii altora sunt destul de concrete, construind rețeta unui contract social ca ideal-tip. Cred, în schimb, că beneficiul acestui joc rezidă, de fapt, în ce nu ne spunem. Acolo, convingerile de care vorbeam la început iau o pauză: detestăm, suferim și sângerăm la fel. Acolo, ne găsim unii pe alții. E ca o haltă a vieților pierdute în grabă – toți oprim la stația asta. Mai devreme sau mai târziu, mai abrupt sau gradual. Ineditul e dat de aliniere și, la fel ca la o eclipsă de soare, efectul wow e cu atât mai intens cu cât lumina dispare mai mult, aproape total și, în penumbră, ne vedem pe noi: simpli, fără orgolii, neajutorați, înghețați, dar încăpățânați să fim. Și aș plusa spunând că, pentru câteva secunde, suntem realmente bucuroși pentru acel tot obscur din care facem parte. Apoi revenim, ne urâm din nou, iar asta ca scop, nu ca rezid emoțional.
Totuși, pentru câteva momente, din când în când, găsim un răspuns de-o claritate pură. Amprenta noastră culturală, ADN-ul nostru comun nu este dat de limita dincolo de care nu mai putem; nu, suntem în stare și chiar reușim să ne surprindem constant cu recorduri negative, deci nu asta ne face să fim noi. În schimb, la un moment dat, când nu mai vrem și decidem asta, exersăm o asertivitate totală, una care unește. Așa ajungem să protestăm față de guvern, față de establishment, dar și să repezim, în același timp, orice încercare a opoziției, oricum ar fi ea, care, îndreptățită sau nu, își joacă rolul constituțional de livrator de mesaj.
Ca interpretare instantanee poate părea mai degrabă o scăpare, un act superficial, lipsit de viziune. Dar, tocmai de asta, îmi pare cu atât mai profundă reacția sau ceea ce o generează. Nu cred că oportunismul este calitatea care ne scapă, dimpotrivă. Faptul că renunțăm la câștigul imediat devine dovada unei înțelepciuni colective – un dincolo de imediat care transmite indirect, în taină, dar indiscutabil o prezență. Suntem încă umani.
Va influența asta alegerile? Se vede în statisticile pe care le livrăm prin casele de sondare? Da, dar lucrurile devin clare când privești dincolo de procente. Altfel, PSD pe 1, AUR pe 2, PNL pe 3, poate mai urcă și Alianța pentru Dreapta Unită pe 4; mai vedem.
