Timișoara: capitală culturală europeană în anul 2023. Evident, ne așteptăm la numeroase evenimente culturale. Printre ele se numără cele de pe tărâmul artelor. Muzeul Național de Artă din Timișoara găzduiește în acest început de an o cuprinzătoare expoziție a lucrărilor lui Victor Brauner, prilej cu care pictorul și sculptorul suprarealist, uitat în general de publicul de la noi, a reintrat în atenția iubitorilor de artă. După ce s-au stins ecourile vernisajului, când la eveniment au dat năvală cunoscătorii mai mult sau mai puțin avizați (unii curioși, alții snobi, alții amatori de senzații suprarealiste), după ce la „școala altfel” parchetul s-a mai tasat sub pașii cohortelor de elevi aduși cu arcanul pentru a consuma suprarealism pe pâine în loc de lapte și corn (cât contrast față de „imaginile” despre lume schițate la orele de religie!), în sfârșit, expoziția s-a pustiit de vizitatori, lăsând să se aștearnă liniștea și un soi de penumbră. Luminile estompate din sălile de expoziție constituie o soluție inspirată a organizatorilor, spoturile discrete îndreptate spre lucrări sporind misterul și magia lui Brauner. De altfel, lait-motivul expoziției este inventivitatea și ingeniozitatea artistului interpretate în cheie magică. Fascinanta poveste a lui Brauner care se rostogolește din fiecare lucrare, de pe suportul material al picturilor sale în spațiul care îl înconjoară pe privitor, este prezentată cronologic, de la prima perioadă românească și experimentele dadaiste, la experiențele occidentale și destinul artistic suprarealist care, în final, au dus la stabilirea definitivă a artistului în Franța. A fost Victor Brauner român, a fost francez? Prin arta sa a fost mai degrabă o ființă cosmică, magică, evoluând deasupra realului…în alte dimensiuni atârnate între lumea spiritelor și lumea oamenilor…un suprarealist desigur! Nu voi comenta aici arta lui Brauner. Au făcut-o alții, iar catalogul expoziției constituie o adevărată monografie a vieții și operei sale. O să mă opresc însă asupra unuia dintre tablourile cele mai comentate, nu doar de critici și esteți (unii isteți), ci chiar și de artist însuși. Nu întâmplător. Este un autoportret. Cel cu un ochi pierdut, realizat în anul 1931.

Autoportretul din anul respectiv, în care pictorul se reprezintă, în ulei pe lemn, cu un ochi curgând ca un ou spart pentru omleta matinală, nu este o mare capodoperă în sine. Chiar și „uleiul pe lemn” sugerează mai degrabă că plita e gata încinsă pentru micul dejun. Tabloul a ajuns însă celebru după un episod petrecut câțiva ani mai târziu, în anul 1938, când Brauner tocmai imigrase definitiv în Franța. Aflat la o întâlnire în Paris, la un pahar care, umplut cu licoarea potrivită, îi ajută pe artiși să fie inspirați, s-a iscat o altercație între doi dintre însoțitorii săi, artiști și ei. Spaniolii Esteban Francès și Oscar Dominguez s-au luat la harță, iar ultimul, greșind ținta, i-a expediat un pahar direct în ochi românului nostru (de origine evreu din Piatra Neamț), care, ca orice moldovean blând, încerca să aplaneze conflictul. De notat că ochiul pierdut de Brauner era cel stâng și nu cel drept, cum apare în autoportretul cu pricina, realizat cu șapte ani mai devreme. Așa cum reiese din notele sale, păstrate în Arhiva Bibliotecii Kandinsky de la Centrul Georges Pompidou din Paris, evenimentul l-a marcat profund pe artist și nici nu e de mirare. Dincolo de durerea fizică și psihică a pierderii unui ochi, Brauner a avut o revelație a obsesiilor sale artistice anterioare. Astfel că interpretarea autoportretului din 1931 ca o premoniție a faptelor ce urmau să se defășoare câțiva ani mai târziu apărea firească, iar legate de această premoniție erau interpretate și reprezentările obsesive de ochi, în diverse ipostaze și contexte, din anii anteriori. Este evident o interpretare personală, subiectivă, a lui Victor Brauner în tentativa sa de a-și explica nenorocirea abătută asupra sa, interpretare acceptată apoi de toți exegeții operei și vieții sale. Autoportretul monoftalmic poate fi văzut însă și din alt unghi, dintr-o altă lumină (difuză sau nu), dacă privim ca într-un soi de filigran opera sa ulterioară și care nu are nici o legătură cu handicapul artistului, apărut, cred eu, întâmplător în urma unei împrejurări nefericite.

Ochiul, ca receptacul subiectiv al realității obiective, ca agent de comunicare între lumea exterioară și cea senzorială, ca fereastră a sufletului în esența sa, constituie o adevărată obsesie la suprarealiști. A se vedea de exemplu ochii în opera lui Picasso ori ”ochiul” lui Dali (”cel cu mustăți fistichii”). Privind în ansamblu și de jur împrejurul privilor altor pictori suprarealiști, inovația lui Brauner constă tocmai în esența ochiului lipsă, eviscerat (spart ca un ou gata de prăjit în uleiul încins), în opoziție cu al ochiului care rămâne martor pentru a privi grozăviile. Grozăvia Marelui Război, grozăvia războiului care se întrezărea la orizont, grozăvia ascensiunii fascismului și a național-socialismului, grozăvia marii crize etc. Perioada interbelică a văzut multe drame și ele se regăsesc în reprezentările artistice de toate felurile din epocă. Dar Victor Brauner experimentează și întreaga sa operă, până la sfârșit, e o continuă căutare și inovare. Ochiul eviscerat, în contrast cu cel rămas, nu constituie un handicap, el simbolizează modul în care percepem lumea „în orb”, fără un mijloc de comunicare directă. Este lumea pe care o construim în mintea noastră, (aproape) independent de informațiile care ne atacă, ne agresează psihic din exterior. Prin urmare, autoportretul lui Victor Brauner ne înfățișează opoziția dintre exterior și interior, dintre lumea pe care suntem învățați să o percepem (printre altele) cu ochii și universul pe care ni-l construim în minte, fără a fi influențați de stimuli exteriori. Probabil că descoperirea lumii prin mijloace senzoriale este cel mai bine exprimată într-un celebru tablou „de buzunar” în care artistul pictează natura cu un soi de pensule optice și olfactive (Motive, 1937).

Pornind de la această interpretare, vom putea înțelege mai bine numeroasele repezentări janiforme sau tricefale care însoțesc reprezentările artistice ale lui Victor Brauner până la sfârșit. Acestea simbolizează nu doar opoziția, ci și trecerea dintr-o stare în alta, dintr-o dimensiune în alta, dintr-un timp în alt timp, dintr-o ființă în alta, la fel ca Janus care guverna trecerile de tot felul. Este vorba de un soi de „doublethink”, așa cum îl înțelegea George Orwell în celebrul roman Nineteen Eighty-Four și care desemna în esență conștientizarea a două realități alternative simultan. Două reprezentări ale realității, aflate în opoziție, una inoculată, cealaltă construită în/de creier, plutind liberă în oceanul imaginației noastre. Aceasta este și esența ochiului pierdut de Brauner în celebrul autoportret. Mai târziu, pierderea fizică reală a determinat construirea unei alte mitologii, chiar de către artist însuși și acceptată, atât de convenabil, de comentatori.

Victor Brauner, „cel terminat în eR”, continuă să ne inspire artistic la aproape un secol de la celebrul autoportret și să ne poarte dintr-un spațiu (magic) în altul cu privirea sa reală/ireală, dedublată, monoftalmică/plurioftalmică… prin puterea minții și a imaginației. Or, tocmai acestea ne permit să explorăm lumile necunoscute ale universului nostru infinit și să descoperim noi domenii, necunoscute, ale ființei.

Un articol de dr. Aurel Rustoiu, cercetător științific la Institutul de Arheologie și Istoria Artei și poet