E luna mai 1952. Julius Marton, zidar și dulgher, rupe o bucată de hârtie dintr-un sac de ciment și cu creionul de dulgher scrie un bilet pe care-l ascunde într-o cutie de chibrituri în zidul Cazinoului la care lucrează. Este deținut politic, condamnat mai întâi la nouă, apoi la trei ani de pedeapsă, pentru trecerea frauduloasă a graniței.

Nu știe când va scăpa și va putea să se întoarcă acasă, la Cisnădie, nici dacă va scăpa cu viață. Biletul lui, cuibărit în ziduri, va rămâne un semn că a trecut pe aici. Că în primăvara când împlinește 50 de ani, este încă în viață.

70 de ani mai târziu, lucrările de renovare a Cazinoului scot la iveală biletul lui Julius. Primarul Constanței face public mesajul care emoționează pe toată lumea. Îi scria unui cititor necunoscut, ne scria nouă, cu o căldură și o demnitate impresionante.

„Iubite prieten ce vei găsi aceste rânduri, Dumnezeu să te binecuvânteze.
Sunt aici ca deținut politic din 1951, 16 VII, până [acum – n.r.] 1952, V (mai – n.r.), fiind zidar și dulgher la muncă.
Am fost condamnat la 3 ani și de la 10 a I-a (ianuarie – n.r.) 1949 viața mea este în mâinile Domnului, căci liber nu voi fi prea curând. Dar Dumnezeu este milostiv.
Cu salutări, Marton Julius, domiciliat la Heltau-Cisnădie, lângă Hermannstadt-Sibiu.”

Acesta este conținutul biletului lăsat în peretele Cazinoului din Constanța.

I-a trebuit mult curaj să scrie aceste rânduri, să le ascundă în cutia de chibrituri, în ziduri, deținuții fiind supravegheați permanent pe șantier.

Dar a avut luciditatea și speranța de care este nevoie pentru un astfel de gest.

A avut încredere în cei care-l vor găsi că vor fi dintr-o lume mai bună, prieteni binecuvântați.

Cine este omul care a făcut asta? De ce un zidar„apolitic” a ajuns condamnat politic la muncă forțată departe de casă?
„Julius Marton absolvise două clase de liceu și avea serviciul militar satisfăcut. Era «apolitic» și totuși se afla în lagăr, după ce, din arestul Securității și al Tribunalului din Sibiu fusese trimis direct la Poarta Albă și nu către un penitenciar de execuție: fusese condamnat la o pedeapsă corecțională și, mai ales, avea calificare de zidar, iar capacitatea lui de muncă nu trebuia irosită într-o celulă, ci pusă în slujba regimului, ca rob al lui.

Zidarul sas din Cisnădie a fost arestat, cum spune el, în 10 ianuarie 1949, dar în actele Securității apare că privarea sa de libertate a început pe 24 ale lunii februarie”, scrie Marius Oprea, istoric, fost președinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Julius Marton s-a născut la 7 mai 1902, în Unirea (în germană Wallendorf, în maghiară Aldorf, Bistrița-Năsăud), a fost căsătorit cu Hermine, născută König, din Heltau, tată a șase copii, unul dintre ei mort la vârsta de un an.

Motivul condamnării sale la închisoare, conform istoricului Marius Oprea, care a consultat fișa matricolă penală a condamnatului, ar fi trecerea frauduloasă a frontierei.

„Se întorsese, în sfârșit, acasă – cum, numai el și poate copiii lui știu – din Germania (era trecut de 40 de ani și puțin probabil să fi fost înrolat în unitățile germane). Poate că, fiind zidar calificat, a fost concentrat la muncă în Reich în timpul războiului, ca mulți alți compatrioți din România și la finele lui ajunsese în prizonierat.

Netrecând prin formalitățile de repatriere, ci intrând pur și simplu în țară, măcinat de dorul pentru copii și soție, a fost socotit, în paranoia Securității, mai întâi posibil spion și a primit acea pedeapsă mare, de nouă ani, încadrare care a fost ulterior înlocuită, din cauza inconsistenței probelor.

Nu e un caz singular. Sunt mii de prizonieri, sași și șvabi din Transilvania și Banat, fie plecați la muncă, fie înrolați în armata germană, care au trecut prin lunga odisee a întoarcerii acasă din «lagărele de triere» aliate din Occident, sfârșind în același chip – fie condamnați pentru «trecerea frauduloasă» a graniței la întoarcerea în țară, fie trimiși direct la muncă forțată, în URSS”, explică Marius Oprea.

Am pornit spre Cisnădie în speranța că pot afla mai multe despre cine a fost Julius Marton. Din fișa matricolă penală, publicată de IICCMER, știm deja că a locuit pe strada Stupului la numărul 15.

Strada Stupului arată acum la fel ca lumea noastră: un haos de arhitectură nouă, cu case înstărite și, din loc în loc, câte una veche, parțial ruinată, locuită de bătrânii locului sau părăsită.

Maria stă la una din primele case de pe stradă și când întreb de familia Marton, se arată dornică să mă ajute. Da, și-i amintește. Dar nu stăteau unde e acum numărul 15 – că s-a schimbat numerotarea, ci în casa de mai sus, cea cu liliac la poartă.

Aveau o fată blondă, foarte drăguță, asistentă medicală. Dar cel mai bine trebuie să știe despre ei, Olga, vecină de casă cu ai lui Marton.

Pe Olga Borzan o găsesc în curtea casei, la soare. Acolo s-a născut, în casa de pe strada Stupului, în 1949. Și-i amintește foarte bine, deși era o copilă. Mai ales că Julius, vecinul zidar, i-a construit cu mâinile lui cămăruța unde stă acum.

După aceea au făcut casa mare, cu etaj, de la drum. Dar camera micuță, în fața căreia stă Olga, pe bancă la soare, a fost zidită de Julius Marton prin anii ’60 (Olga crede că în ’66), din cărămizile grajdului.

„Când s-a făcut colectivul, ne-au luat vaca și atunci ai mei au zis, hai să facem o cameră din grajd, că nu mai avem ce face cu el. Eram 13 frați și orice cămăruță ne era de folos. Acum stau eu în ea. Vecinul Julius era foarte harnic și săritor, ne-a făcut camera asta fără bani.
Așa făcea, ajuta pe toată lumea fără bani. Oriunde era chemat se ducea și lucra, dar nu lua plată. Așa erau sașii, foarte harnici și săritori.
El ne învăța când eram copii să ne jucăm, să ne batem cu bulgări. Venea și ne arăta cum să facem bulgării și cum să nimerim cu ei. Eram o copilă, dar îl țin bine minte. Era înalt, avea ochii deschiși la culoare și nu era gras.
Cu fetele Marton eram prietene, ne povesteam, ne jucam.”

Nu știe nimic despre vreo deportare sau condamnare a lui Julius, vecinul. „Nouă, copiiilor, nu ne spuneau, poate că părinții mei știau, dar pe noi ne fereau de lucrurile astea”.

 

Olga ezită, dar spune totuși ce „lumea oricum va cleveti”, că Julius și Hermine au avut o fată, pe Irene, „cam bolnavă”.

„Nu făcea rău la nimeni, era ca un copil mare. Toată ziua se plimba și croșeta. Croșeta fețe de masă, perdele, de toate.

Mergea și noaptea, și croșeta la becul lunii. Hermine îi mai vindea din dantele pe la colegele de la fabrică. Dar Irene a sfârșit rău. A fost ucisă de niște nemernici.”

Cum arăta cu adevărat Julius Marton, putem să deducem tot din fișa penală: „Avea un metru și șaizeci și nouă, fruntea lată, nasul normal, gura mică, bărbie ovală, păr șaten și ochi albaștri”.

Iar singura lui „avere” era casa micuță de pe strada Stupului, cu liliac la poartă. Și cele două mâini cu care lucra „fără plată” pentru oricine îl chema în ajutor. Avea două clase de liceu absolvite.

„După anul în care s-a născut, deducem că a făcut școală înainte de Unire și atunci a învățat doar germana și maghiara, așa se explică faptul că a scris biletul în germană. O germană corectă și asta este de apreciat pentru un zidar.

Probabil că limba română o învățase ca adult, dar nu prea știa să scrie românește”, este de părere Gerhild Rudolf, de la Casa Teutsch din Sibiu.

Primăria orașului nu deține date despre familia Marton, mi se spune că arhiva orașului a fost arsă la Revoluție. La Biserica Evanghelică, însă, găsim fișa familială ținută în evidențele bisericești.

Preotul László-Zoran Kézdi din Cisnădie ne citește pagina pe care se desfășoară nașterile, decesele, căsătoriile și câteva evenimente din viața familiei Marton.

Deși nu s-a născut în Cisnădie, ci la Wallendorf, în Bistrița, pentru că enoriașilor din Cisnădie li se întocmea o fișă bisericească la stabilirea în oraș, i s-a întocmit și familiei Marton.

Așadar, Julius Marton s-a născut la 7 mai 1902, în Wallendorf-Bistrița, și a murit la 3 octombrie 1971. S-a căsătorit la 25 de ani cu Hermine König, născută în 1908 și decedată în 1989.

Au avut șase copii: Hermine, Julius, Hilda, Irene, Gerhart și Erica. Gerhart a murit la un an de la naștere. Copiii săi au emigrat în Germania, ultima fiică a decedat în 2021.

Când a fost arestat avea acasă cinci copii.

„Deși în registrele noastre se consemnau evenimentele din familie, la Julius Marton nu este trecută decât eliberarea unei adeverințe în 1932, nu apare nici vreo deportare sau eliberare”, spune preotul.

„Caracterul inuman al regimului comunist, care a construit o vinovăție politică din această dorință naturală de a se întoarce acasă, este evident! Este evident justificat faptul că statul român îi despăgubește în prezent pe urmașii deținuților politici, cel puțin material – anii de copilărie distruși, suferința părinților nu mai pot fi schimbați”.
Thomas Șindilariu, istoric

În arhiva Casei Teutsch din Sibiu, numele lui Marton nu este pe lista deportaților din Cisnădie: „Probabil că a fost prizonier de război în lagărele din Germania, de unde o fi încercat să vină acasă și a fost prins”, crede și dr. Gerhild Rudolf, referent cultural la Casa Teutsch.

În schimb, pe listele deportărilor, apare Hermine Marton, fiica cea mare a lui Julius Marton, trimisă în lagărele de muncă forțată în URSS în 13 ianuarie 1945 și repatriată în 1946, „probabil din motive de boală”.

Este bine că au putut trece peste toate astea și au mers mai departe

În cimitirul din Cisnădie, printre pini se strecoară un vânt călduț, de primăvară. La mormântul lui Julius Marton nu sunt semne că ar fi trecut de curând cineva. Pietrele șterse de vreme consemnează cuminți morții din familie rămași în pământul Cisnădiei. Julius este primul, urmat de Hermine, Gerhart, Irene…

„Am cunoscut-o pe soția sa, Hermine, am prins-o în viață. Era o femeie foarte cumsecade, am fost la ei în casă”, ne mărturisește Edmund Marton din Germania, nepot al lui Julius.

Bunicul lui a fost fratele lui Julius. Nu-și amintește să fi aflat vreodată de ce a fost condamnat unchiul Julius și nici dacă a fost în lagărele de muncă.

Trăiește de 30 de ani în Germania, a fost la moartea fiului lui Julius, ca și a mătușii Hermine, de altfel. Vine rar în Cisnădie, iar amintirile se șterg o dată cu anii.

A văzut biletul unchiului său și i s-a părut impresionant ce i s-a întâmplat și modul în care mesajul a ajuns la noi.

 

Articolul integral poate fi citit aici!