Probabil că 2020 nu este cel mai catastrofal an din istorie, cum îl intitulează revista Time în numărul din decembrie, însă este cu siguranţă un an teribil, care va fi menţionat ca atare în povestea omului. Inevitabil, imaginea lui în memoria lumii va fi deformată de evenimentele din anii următori, multe dintre ele modelate chiar de forţele neobişnuite pe care 2020 le-a pus în mişcare. Dar până când ideologiile viitoare îi vor stabili locul în memoria colectivă, 2020 are realitatea lui brută; ne-a afectat pe aproape fiecare dintre noi într-o măsură mai mare decât multe alte lucruri cunoscute până acum.
Istoriile particulare pe care le-am adunat în această secţiune a revistei Sinteza scriu povestea nealterată a acestui an teribil, o poveste pe care cu siguranţă nu dorim să o retrăim, dar pe care nici nu vrem să o uităm.
Emanuel Ciocu
Am încheiat 2019 cu convingerea, consolidată în ultimii ani, că ne îndreptăm spre o epocă de sărăcie intelectuală, că omenirea în ansamblul ei se află într-o perioadă de involuţie. Că toată evoluţia acumulată în ultimele secole şi accelerată în ultimelele decenii a ajuns la un punct maxim de unde începe coborârea.
Marele atu al omului – mai slab fizic chiar ca o furnică, capabilă să ridice greutăţi de câteva ori mai mari decât a ei – e inteligenţa. Mai concret, capacitatea de a construi instrumente care să ne ajute să ne depăşim handicapul fizic şi să urcăm în vârful lanţului trofic. Să ne dezvoltăm arme şi unelte, macarale şi avioane, poduri şi submarine.
Nu se pune problema că nu o să construim pe mai departe. Dar asta va fi sarcina unei minorităţi selecte, în vreme ce noi, ceilalţi, o să fim pe zi ce trece mai puţin antrenaţi în jocul inteligenţei.
Smartphone-ul ne este suficient pentru a fi suficienţi. Nu mai trebuie să ţinem minte aproape nimic, nu mai e necesar să ştim să facem calcule, să învăţăm limbi străine. Şi fără aceste exerciţii, să ne atrofiem generaţie după generaţie. Faptul că semnăm punând degetul, la fel ca strămoşii noştri analfabeţi, că trimitem mesaje audio şi comunicăm prin înregistrări video, face şi actul scrisului să pară desuet. Fără a mai avea nevoie să ne obosim inutil mintea, ne rămâne timp suficient pentru a ne face poze şi aştepta like-uri.
Dar a venit 2020. Şi întreaga criză – sanitară, economică şi umană – ne scutură din confortul şi din lenea intelectuală în care ne-am complăcut până acum. Ne obligă să ne reinventăm, să ne refolosim resursele. Să realizăm că trebuie să ne regândim dependenţa faţă de globalizare. Să ne reechilibrăm economiile, nu le putem lăsa doar în sarcina turismului şi nici nu ne putem gândi aprovizionarea doar din importuri.
Ne învaţă să fim solidari în timp ce ne izolăm faţă de ceilalţi, ne dă un nou sens, practic, utilizării online-ului, căruia i-am rezervat în ultimii ani din ce mai mult un rol de divertisment în viaţa noastră. Înconjuraţi de boală şi moarte, suntem din nou activi. Şi mai vii decât acum un an.
Pentru mine 2020 a fost un an teribil. Mi-am pierdut subit afacerea, casa în care locuiam şi ultimul părinte. Am mai pierdut probabil din păr şi, cu siguranţă, din acuitatea vizuală. Dar nu mi-am pierdut optimismul. Căci chiar dacă oamenii au avut un an greu, umanitatea mai are o speranţă. Să profităm de ea.
Citiți și:
Ștefan Teișanu: Reamenajări. Ce se schimbă în lume și în noi după un an teribil ca acesta?
Konrad Gündisch: Un an nemaipomenit, bun doar pentru uitare şi dispariţie rapidă, fără urme
