Probabil că 2020 nu este cel mai catastrofal an din istorie, cum îl intitulează revista Time în numărul din decembrie, însă este cu siguranţă un an teribil, care va fi menţionat ca atare în povestea omului. Inevitabil, imaginea lui în memoria lumii va fi deformată de evenimentele din anii următori, multe dintre ele modelate chiar de forţele neobişnuite pe care 2020 le-a pus în mişcare. Dar până când ideologiile viitoare îi vor stabili locul în memoria colectivă, 2020 are realitatea lui brută; ne-a afectat pe aproape fiecare dintre noi într-o măsură mai mare decât multe alte lucruri cunoscute până acum.
Istoriile particulare pe care le-am adunat în această secţiune a revistei Sinteza scriu povestea nealterată a acestui an teribil, o poveste pe care cu siguranţă nu dorim să o retrăim, dar pe care nici nu vrem să o uităm.
Aurora Liiceanu
Dacă ar exista un Daniel Defoe, s-ar scrie un jurnal al pandemiei pe care o trăim, care acoperă aproape tot anul 2020. El a scris un jurnal al epidemiei de ciumă bubonică de la Londra, dar și despre răspândirea ei în afara Londrei, care s-a petrecut în 1665.
Jurnalul lui a fost publicat în 1722, sursă primară de informație fiind unchiul lui. Epidemia a durat un an și jumătate și a dispărut din senin, cum se pare că nu se va întâmpla cu COVID 19. Deci să așteptăm.
Nimeni nu poate crede că timpul nu aduce schimbări, mai mari sau mai mici, uneori catastrofale. Anul 2020, adică douăzeci douăzeci, vorba doamnei Dăncilă, a adus și el schimbări.
De la o extremă la alta, de la mult de tot la puțin de tot
Ne puteam gândi la începutul anului că totul căpătase dimensiuni aproape neimaginabile. Dar ce conta! Mulțimile erau în toi. Concerte cu public uriaș, nunți fastuoase, petreceri cu sute de oameni, părea că totul este grandios.
O sărbătoare de onomastică sau o nuntă cu sub o sută de invitați era modestă rău, dacă erau câteva sute de invitați începea să fie un eveniment. Inutil să amintim de bani, de onorariile cântăreților, de faptul că un revelion aducea bani artiștilor cu nemiluita, ei umblând dintr-un loc în altul. Undeva, într-un ziar se spunea că o cântăreață de top, câștiga atunci între 1 și 2 milioane de euro. Evident, cânta o noapte întreagă. Unii au făcut eforturi să se adapteze cât mai repede, să nu apară o nouă concurență.
Vanghelionul, devenind un eveniment vacant, a fost rapid înhățat de Fuego și Fuegovelionul brusc s-a inventat, susținut de mulți artiști care, cu efort nu lasă scena, dinozauri ai muzicii populare și ușoare. Sigur, însă că Fuego nu este un artist modern, el are publicul său nostalgic.
Părea că o industrie a showbiz-ului devenise evidentă, așa cum în The Guardian scria că logistica unei nunți este mai complicată decât invazia în Irak. Și așa și era și nu numai la străini, ci și la noi. Anul acesta, cu restricțiile lui, i-a sărăcit pe artiștii independenți, i-a ținut în casă, nu și-au mai făcut multe toalete, pierderi și pentru designerii vestimentari și organizatori. Industria de care vorbeam s-a dezumflat ca un sufleu.
Deși unii artiști notorii au câștigat bani străbătând țara, în lung și lat, motivați, spun ei, de artă și dor de public, omițând partea financiară, la concerte și nunți sau la evenimente, cred că fără a se gândi la posibilele incertitudini ale viitorului, acum cer ajutor financiar de la bugetul de stat. Oare e corect? Când te duci într-o vacanță exotică în Zanzibar, poți întinde mâna pentru ajutor de la buget?
Nici fotbaliștii nu par s-o ducă bine, aceeași problemă, unde este publicul? Pentru că, ce vor artiștii? Bani și aplauze.
Un aspect pozitiv a existat însă, înlocuirea nomadismului internațional cu slow turism-ul, readucându-le aminte oamenilor că small is beautiful se aplică și turismului. Cohortele de turiști, uneori ca invaziile de lăcuste, deși aduceau bani localnicilor, creau aglomerări, poluare, nemulțumiri ale localnicilor și grave prejudicii naturii/mediului. În plus, un alt aspect pozitiv, a dus la încurajarea turismului intern.
Oamenii preferă din ce în ce mai mult telemunca. O cauză ar fi, dincolo de dificultățile ei, faptul că angajatorii nu au căutat să găsească strategii de flexibilizare a muncii, ținând cu dinții la programul uniform și nu la personalizarea lui în funcție de nevoile angajaților.
Viața aduce schimbări, la unele lucruri oare se va reveni?
Unele lucruri au dispărut, unele obiecte au dispărut, unele obiceiuri au dispărut în timp. Sigur, unele independent de pandemie: de pildă, geamantanul de piele sau valiza de carton, cu colțari, paltonul, înlocuit de geci, jachete, mătreața. Pentru unii, ibricul.
Dar, faptul că nu mai avem zăpadă și acel ger care te făcea să intri în casă înghețat și să te moleșească căldura, a cam dispărut. Crăciun chel, fără zăpadă, e un fapt care îmi arată puternic că viața se schimbă.
Mi-aduc aminte, deci trec și eu spre trecut, că înainte de 1990, în sărăcia lucie, de un Crăciun, în vitrina unei farmacii din colțul străzii mele apăruse un brad. Pe crengi era înșirată urât, grosolan, vată, adică zăpada, iar în brad erau numai produse farmaceutice: tuburi de Jecolan, cu creme antiinfecții, blistere de celofan cu antinevralgic, sulfamide, antibiotice, medicamente etc. Totul era atât de trist, iar tema, asta era totul, tema era suferința și nu bucuria.
Pandemia a dus la dispariția bufetului suedez. Oare el va reveni sau oamenii vor renunța la el? Nimeni nu face nicio predicție despre viitor, despre new normal și noi trăim în nostalgia trecutului, a vieții trăite relațional, de altădată, deși prezentul pare să fie un adevărat new normal deja. Problema este cât va dura, pentru că oricum trecutul, chiar și fără pandemie, nu se repetă chiar așa cum era.
Lipsa de imaginație generală, abținerea de a contura concret un viitor posibil, se combină cu incapacitatea jurnaliștilor, a celor din social media, de a găsi teme interesante. Producția lor este năucitor de banală, poate datorită superficialității lor, toți au invadat în trecut, iar multe persoane mai mult sau mai puțin notorii au răspuns imediat pentru ca publicul să nu-i uite.
Așa vedem poza lui Andreea Esca, copiliță, nu prea frumușică, sinceră să fiu, Măruță premiant, mic școlar cu coroniță pe creștetul capului, Gina Pistol mai tânără, fără operații estetice pe când Smiley nu exista în viața ei sau cum arăta X, Y, Z etc. acum câțiva ani, sau în copilărie, sau la nunta din tinerețe.
Este și timpul confesiunilor, totul petrecut în trecut, ceea ce considerăm public a devenit duhovnicul lor, ei practicând un sentimentalism și exces emoțional pentru a rămâne în atenția publicului. Florin Piersic, înlăcrămat, devastat emoțional, își povestește o traumă de familie de acum 60 de ani, alții recent își amintesc nostalgic Crăciunul copilăriei lor sau amintiri pe care nu le-au uitat. Mihaela Rădulescu apare în poze la revoluția din 1989, ambițioasă și băgăreață, cu arma în mână, probabil dezlănțuită euforic, iar Andreea Esca povestește ce a simțit ea tot la acea vreme. Adică, gustul libertății totale, ce s-a dovedit mai târziu un gust strepezit. Dar ea era prea tânără să-l simtă.
Proaspăta senatoare Diana Șoșoacă, în neobositul ei narcisism, ne spune de amintirile ei pe când „făcea pe Moș Crăciun”, iar într-un interviu se definește ca fiind „insuportabilă și autoritară”. O credem, văzând-o cu mâinile în șolduri, purtând o ie, că doar e patrioată, în parlament, într-o discuție care nu părea pașnică, având în vedere postura ei. S-o regretăm pe Doamna Dăncilă, despre a cărei fire s-a discutat mult, cu îngrijorare, dacă sau nu este ea conflictuală?
Există, însă, și informații de a dreptul amuzante, mult mai interesante decât ce spun personalitățile noastre devenite notorii în ziare sau despre cum trăiesc ele.
Rațe fără frontiere
Suntem informați că în Pakistan a apărut o invazie de lăcuste. Desigur, ele sunt călătoare fără frontiere ca și păcătosul ăsta de COVID-19. Sigur invazia nu are nicio legatură cu el, căci și acum doi ani s-a mai întâmplat așa ceva. Pakistanezii au cerut ajutor chinezilor, așa cum au făcut-o și acum doi ani. I-au rugat să le trimită armata de rațe, care să treacă granița și să-i scape de lăcuste. Au preferat rațele din două motive: o rață mănâncă 200 de lăcuste pe zi, în timp ce o găină numai 70 de lăcuste și, în plus, rațele sunt disciplinate, merg toate în aceiași direcție și nu se împrăștie ca găinile.
Chinezii au trimis o armată de 100.000 de rațe. Deci, rațe fără frontiere, mercenari eficienți. Aceste rațe ar putea fi considerate păsări utilitare, așa cum sunt câinii care descoperă droguri în bagajele călătorilor sau salvează oameni prinși sub dărâmături la cutremure.
Aș fi preferat un serial cu rațele astea, de ce sunt așa cuminți când sunt în misiune, de pildă, dacă se și mănâncă sau sunt doar mercenare etc., decât să văd serialul Oanei Roman, care-și trăiește a nu știu câta despărțire de soțul ei împreună cu noi, ca un jurnal publicat cu imagini și cuvinte. Sau banalele vacanțe ale Monicăi Tatoiu sau cele ale Elenei Udrea.
Mai există și lucruri aproape exotice făcute de români în străinătate. Câțiva români, rezidenți în Marea Britanie, au tăiat acum, de Crăciun, un ditamai porcul și l-au plimbat pe străzile Londrei spre uimirea trecătorilor și satisfacția lor. Isprava românilor a ajuns în ziare. În ziare apar lucruri senzaționale, care au și ele, în mod neașteptat, valoarea lor de a ilustra ce se întâmplă în lume, preferințele oamenilor în prezent.
Unele sunt de-a dreptul suprarealiste, dar ele pot genera discuții serioase. De pildă, căsătoria unui culturist rus, bogat, cu o păpușă superbă.
Te poți întreba dacă societatea de azi acceptă căsătoria între o ființă vie umană și un obiect neanimat, dacă e legal așa ceva. Oricum, se pot naște întrebări despre relația între ceva organic – un individ – și ceva anorganic – un obiect. Poate acesta să fie un lucru grotesc, dar în lumea de astăzi se întâmplă tot felul de nebunii și aiureli.
În psihologie, există o expresie care se referă la o categorie de minciuni. Se numesc minciuni albe, triviale, generate de o minte cam redusă, dar cu un mare tupeu. Un senator AUR, care dormea sănătos și adânc într-o ședință, a declarat că nu dormea câtuși de puțin. El se așezase într-o poziție vishuddha chakra și medita pentru a-și stimula creativitatea, activându-și conexiuni mintale speciale. Nu putem spune că o minciună nu poate fi expresia unei creativități impresionante. Social media este plină de banalități, informații ieftine, dar are uneori și lucruri amuzante. Deloc banale.
Oricum, anul acest a fost cam greu de înțeles și trăit, uneori prea greu. Alteori, ne poartă într-o zonă cu adevărat magnifică. A venit vaccinul COVID-19! Ni se spune că este un moment istoric!
