Probabil că 2020 nu este cel mai catastrofal an din istorie, cum îl intitulează revista Time în numărul din decembrie, însă este cu siguranţă un an teribil, care va fi menţionat ca atare în povestea omului. Inevitabil, imaginea lui în memoria lumii va fi deformată de evenimentele din anii următori, multe dintre ele modelate chiar de forţele neobişnuite pe care 2020 le-a pus în mişcare. Dar până când ideologiile viitoare îi vor stabili locul în memoria colectivă, 2020 are realitatea lui brută; ne-a afectat pe aproape fiecare dintre noi într-o măsură mai mare decât multe alte lucruri cunoscute până acum.
Istoriile particulare pe care le-am adunat în această secţiune a revistei Sinteza scriu povestea nealterată a acestui an teribil, o poveste pe care cu siguranţă nu dorim să o retrăim, dar pe care nici nu vrem să o uităm.
Ștefan Teișanu | Foto: Centrul Cultural Clujean
Nu o să se schimbe nimic, omenirea a mai trecut prin pandemii, la fel cum a trecut și prin războaie și prin atâtea și atâtea crize, revenindu-și de fiecare dată, ca un arc, la poziția de dinainte. Eventual, câte un om să se mai schimbe, dar omenirea în ansamblu în niciun caz, le spuneam cunoscuților în mijlocul stării de urgență și nu era ultima oară când mă înșelam în teribilul an 2020. Și nici prima oară nu era.
Îmi amintesc că anul l-am început scriind. De revelion, la miezul nopții, munceam la versurile pentru „Zbor”, piesa care închide cel mai recent album The Mono Jacks. Era ultimul poem înainte de intrarea în studio, ultima melodie la care încercam să descopăr înăuntrul meu, de parcă citind o scriere într-o limbă necunoscută, cuvintele potrivite. Acum, când mă uit în urmă, am senzația că atunci nu aș fi scris, de fapt, un poem, ci o rețetă medicală pentru anul care urma să înceapă.
La început de februarie am ales să merg la București pentru concertul de lansare a albumului, renunțând la o călătorie în Abu Dhabi la ediția specială, dedicată culturii, a World Urban Forum. După un 2019 în care am zburat de 20-30 de ori și în așteptarea unui an care se anunța și mai intens, îmi făcusem la începutul lui 2020 un card special pentru acces în business lounge-urile din aeroporturi, hotărât să-mi ușurez multele ore de tranzit care se profilau la orizont. Călătoria la Abu Dhabi avea să fie însă numai prima anulată a anului, multe altele urmându-i apoi una câte una, până când cardul meu VIP avea să rămână nefolosit, iar anul meu 2020 primul după multă vreme în care nu am ieșit din România.
La Centrul Cultural Clujean, la Fapte și la Nord – organizațiile culturale în care sunt implicat – anul se anunța, la fel, unul plin și bun. Îmi făceam griji nu pentru reușitele noastre, ci pentru calendarele prea pline, pentru munca poate prea multă pe care ele o cereau. În prima săptămână de primăvară, îmi amintesc limpede, am deschis Adunarea Generală a celor peste 100 de organizații membre ale Centrului, anunțând că, după atât de mulți ani de căutări și de așezare, dacă nu se întâmplă nimic dramatic, 2020 va fi primul nostru an de stabilitate și de consolidare. Am spus-o mai degrabă în glumă, atașând preventiv cuvintelor, pe post de măsură de siguranță, un zâmbet totuși confortabil și plin de încredere. O săptămână mai târziu eram cu toții închiși în case.
Lunile care au urmat s-au dat la o parte de peste noi ca un cearșaf într-o noapte de vară, dezvelindu-ne, descoperindu-ne. Din biroul meu de acasă, pe care am simțit nevoia să mi-l schimb cu o masă mai frumoasă și un scaun mai confortabil, s-a văzut goliciunea sistemului cultural din România, un sector brownian lăsat să se descurce singur de către o administrație culturală revolută, în cel mai bun caz, sau de-a dreptul disfuncțională, în cel mai realist. Iar din casa mea de acasă, din care mi-am dat seama că lipsesc niște rafturi, câteva lucrări de artă și un espressor, ne-am văzut despuiați de orgolii și de certitudini pe mine și pe toți cei care îmi sunt apropiați.
România este o țară care nu știe câte organizații culturale are, nici câți oameni lucrează în cultură, nici câți oameni consumă cultură. Deși nu există cercetare care să nu demonstreze că sectorul cultural generează măcar 1,5% din PIB (procentul urcă până peste 3 în unele studii, acelea care includ în cultură și publicitatea și segmente din industria IT), alocarea financiară anuală de la bugetul de stat este de cel puțin zece ori mai mică. Deși nu există politician să nu lăcrimeze la gândul vetrei noastre multimilenare de cultură ori la amintirea genialilor și marilor noștri artiști (fără a-și aminti neapărat că cei mai mulți dintre ei s-au văzut nevoiți să emigreze), cultura nu apare între prioritățile niciunui guvern central, regional sau local. O singură dată a fost prioritizată cultura în România ultimului secol: în prima Ordonanță Militară din starea de urgență, care i-a consacrat articolul nr. 2 pentru a o interzice pur și simplu. Primul articol a fost dedicat sectorului HoReCa și a avut același scop.
Această stare de fapt a culturii s-a văzut atât de bine, monstruoasă, sub marele microscop pandemic, când 99% din finanțarea culturii a fost tăiată, periclitând sau distrugând de-a dreptul organizații și cariere întregi. În mod ironic, în timp ce sectorul cultural se prăbușea cu zgomot, în casele oamenilor cultura a fost mai importantă ca niciodată: muzica, filmele, teatrul, cărțile, pictura, dansul, scrisul și toate celelalte ne-au umplut zilele de confort și sufletele de liniște, salvându-ne discret pe toți cei care le-am consumat sau, după caz, le-am produs în lungile luni de carantină și de izolare.
Lucru notabil: taman în mijlocul vârtejului, colegii mei de breaslă au pornit, cu inconștiența și lipsa de adecvare atât de caracteristice, mai multe inițiative care, deși pot părea împotriva naturii, exprimă de fapt cu atât mai bine care este natura lor. Sectorul cultural, practic abandonat de către statul român în cel mai cumplit dintre momente, a venit el însuși în sprijinul statului. Și a făcut-o nu doar prin zecile de petiții și de scrisori cu propuneri de măsuri pentru cultură, care au reușit în cele din urmă să urnească o conversație pe care ministerele de resort (și nu doar cel al Culturii) ar fi trebuit să o aibă pregătită încă de la începutul stării de urgență, ci au făcut-o și prin proiecte filantropice care nu aveau altă legătură cu managementul cultural decât faptul că împrumutau, pentru buna lor implementare, competențe și calități specifice domeniului culturii: imaginația, reziliența, agilitatea, colaborarea, solidaritatea.
Așa a apărut, de exemplu, mișcarea Un Singur Cluj. Inițiată de marile festivaluri clujene, mișcarea a adunat energiile a 150 de organizații din oraș, majoritatea culturale, care au reușit adevărate minuni în sprijinul spitalelor și autorităților din județ: un avion cu echipamente medicale aduse din China, 20 de ventilatoare, zeci de mii de echipamente achiziționate și distribuite local, operațiuni logistice în spitale și aeroporturi, zece tone de mâncare pentru personalul medical și pentru persoanele vulnerabile, mii de nopți de cazare în hoteluri pentru medicii care, pentru a nu risca să-și contamineze propriile familii, trebuiau să aleagă să nu se întoarcă noaptea din spital acasă. Într-un alt capăt de țară, în măruntul meu Darabani natal, am fost implicat alături de colegii din Asociația Nord într-o campanie similară, însă la o scară mai redusă, în sprijinul spitalelor din Botoșani. Încă o inițiativă culturală care mobiliza 500 de donatori, persoane fizice și organizații, în ajutorul unui județ care tăiase pur și simplu, fără niciun cuvânt, orice sprijin pentru cultură.
Pentru evenimente, așa cum se știe, 2020 a fost un an funebru. Totuși, în mod aproape miraculos, câteva s-au încăpățânat să existe și în anul pandemiei. Tonul l-a dat, ca întotdeauna, TIFF-ul. Amânat, subțiat, tras la față și șchiopătând dintr-un picior, cu o salbă de interdicții amenințându-l zilnic cu închiderea, festivalul a fost primul care ne-a adus aminte de un viitor în care va fi bine din nou. Felul în care curajul oamenilor de a fi iarăși împreună creștea de la o zi la alta de-a lungul festivalului m-a umplut de premoniții optimiste despre cum va arăta lumea în 2021. Două săptămâni mai târziu, cel mai improbabil loc pentru un festival cultural și-a ales cel mai improbabil an să arate că nu poți suspenda cultura, nu o poți pune între paranteze, nu o poți amâna. Cu mândrie nedisimulată trec Zilele Nordului, organizate în același Darabani, cel mai nordic oraș al țării, în lista evenimentelor culturale care ne-au amintit că suntem vii și că suntem împreună. Toamna s-a închis, nu cu mult înainte de reinstaurarea majorității restricțiilor, cu o nouă ediție Jazz in the Park intrată la apă ca de obicei, însă de data asta nu în sens propriu, ci metaforic: semnificativ mai mică, ediția Tiny a festivalului a reinventat regulile jocului de jazz pentru prieteni și a redescoperit pentru clujeni fermecătorul Parc Etnografic din Hoia.
Și totuși ce se schimbă în lume și în noi după un an teribil ca acesta? Două aspecte îmi par esențiale pentru o asemenea reflecție. Mai întâi, cel istoric: după tot acest uriaș galop social și tehnologic al secolelor, specia noastră a rămas la fel de vulnerabilă în fața virusurilor necunoscute. Din Evul Mediu și până azi nu s-a schimbat mare lucru, de fapt: spaima de inamicul nevăzut este la fel de mare, reticența și angoasa sociale se umflă uriaș în fața lui, știința se bâlbâie câte un an sau mai bine, iar religia continuă să îi tragă preșul de sub picioare. Și toate tarele societății, revelate pentru a nu știu câta oară, sunt iarăși blestemate la unison de către noi toți, cu toții dispuși să cerem o schimbare, cu toții indisponibili să o facem chiar noi.
Al doilea aspect care merită, cred eu, mai multă considerație e cel geografic, chiar geo-politic. Considerându-mă un rădăcinist, adică un om căruia îi e imposibil să nu revină acasă de oricât de departe, m-am întrebat mereu ce noimă mai are un asemenea comportament în societatea globală de azi. Ce se mai poate alege din localism în lumea asta fără margini, fără granițe. Anul acesta, primul în care nu am ieșit din România, are șanse să ne aducă un răspuns ori măcar câteva indicii: 2020 a fost anul vacanțelor în țară, al cumpărăturilor de la producătorii locali, al reducerii consumului, al prietenilor în sufragerie, al gătitului acasă, al statului acasă. Ce din toate acestea vom păstra pentru anii care vin? Și nu doar individual, ci și ca societate.
Spre finalul anului, căutând un meșter tâmplar pentru câteva modificări în bibliotecă am înțeles că nu se găsește niciunul disponibil pentru următoarele 4-5 luni. Cererea de mobilier – la comandă și nu numai – a urcat la cer. Stând acasă, toată lumea și-a dat seama că vrea să-și construiască ceva nou, să-și înlocuiască ceva vechi, să-și reamenajeze și să-și facă mai bune căminul și viața. S-a schimbat, deci, piața de mobilă. În același fel, stând mai mult pe acasă, sectorul cultural – și sunt sigur că și toate celelalte – a înțeles că îi sunt necesare câteva modificări, unele mici, altele mari, unele de care se poate ocupa singur, altele pentru care îi trebuie meșteri, probabil indisponibili și ei pentru câteva luni, asta în cazul în care chiar or exista.
Și tot în același fel, stând cu toții în casă și locuindu-ne mai mult decât înainte, am realizat că avem noi înșine nevoie de modificări pe ici, pe colo, prin locurile esențiale, iar acest lucru promite un viitor într-adevăr luminos pentru întreaga industrie de reamenajări interioare.
Citiți și:
Konrad Gündisch: Un an nemaipomenit, bun doar pentru uitare şi dispariţie rapidă, fără urme
