Probabil că 2020 nu este cel mai catastrofal an din istorie, cum îl intitulează revista Time în numărul din decembrie, însă este cu siguranţă un an teribil, care va fi menţionat ca atare în povestea omului. Inevitabil, imaginea lui în memoria lumii va fi deformată de evenimentele din anii următori, multe dintre ele modelate chiar de forţele neobişnuite pe care 2020 le-a pus în mişcare. Dar până când ideologiile viitoare îi vor stabili locul în memoria colectivă, 2020 are realitatea lui brută; ne-a afectat pe aproape fiecare dintre noi într-o măsură mai mare decât multe alte lucruri cunoscute până acum.

Istoriile particulare pe care le-am adunat în această secţiune a revistei Sinteza scriu povestea nealterată a acestui an teribil, o poveste pe care cu siguranţă nu dorim să o retrăim, dar pe care nici nu vrem să o uităm.

Foto | clasicradio.ro

(…)Adevărul este că, din prima clipă, această întâmplare a avut aerul unui examen la care urma să fim supuși, mai mult, la care se insinua, se prevestea și chiar se dovedea că vom cădea. De fapt nu a unui examen serios, ci a unei parodii care, îngânându-ne, se transforma într-o probă la care eram supuși de către noi înșine. Pentru că prima dintre caracteristicile lumii noastre pe care noul Rău a hotărât să o imite și să o ridiculizeze a fost globalizarea. Înainte de a bănui despre ce este vorba și de a înțelege ce și cum este, a fost evident că este un fenomen global. Iar acest adjectiv, până cu o oră înainte reprezentând o valoare pozitivă, a devenit deodată înspăimântător. A fost o răsturnare de sens bruscă și fără menajamente care, produsă chiar în inima lucrurilor, a pus sub semnul întrebării totul.

Primul șoc, pentru mine, cel puțin, a fost acela al trecerii de la convingerea că omenirea a ajuns într-o etapă a dezvoltării ei în care nu o amenință nimic mai mult decât dezumanizarea prin tehnicizare, prea repedea înaintare dinspre om spre robot și spre transformarea sfidătoare a naturii, la descoperirea că – în pofida faptului că avem roboți, operații de schimbare a sexului, misiuni pe lună, inginerii genetice și sonde pe Marte – într-un moment de cumpănă între viață și moarte cum e acesta suntem la fel de lipsiți de apărare și neajutorați ca oamenii din evul mediu. Ba chiar mai lipsiți de apărare și speranță pentru că, spre deosebire de noi, ei credeau în Dumnezeu și nu se îndoiau de existența vieții de apoi.

Într-un mod destul de straniu –și am impresia că înainte chiar de a fi devenit clar că este vorba de o pandemie –acest fenomen sau această boală a părut să aibă conotații mistice: pe de o parte prin misterele profund simbolice care o defineau, de fapt care împiedicau să fie definită, iar, pe de altă parte, prin aerul biblic, gen „plăgile Egiptului” pe care părea să și-l aroge.

Primul lucru uimitor și aproape imposibil de înțeles pe care l-am aflat despre virus a fost că este ceva care nu aparține lumii vii. Virusul nu este o ființă ca microbul, el este ceva ce nu există decât în măsura în care face rău. Fără să fie viu, el are capacitatea de a distruge celulele vii, iar această exclusivitate a răului, în numele, incomprehensibil de fapt, al nonvieții, dacă nu chiar al morții, pe fondul invizibilității care pendulează între inexistență și ubicuitate, îl transformă într-un personaj aproape mitologic.

În orice caz, tot ce s-a descoperit și a urmat, după primele zile de perplexitate și confuzie, nu a făcut decât să încifreze și mai mult lucrurile, întreaga realitate căpătând înfățișarea unei povestiri fantastice cu tente de groază. Pentru că ceea ce apărea cu adevărat înspăimântător în nevoia de organizare a unui război, în care nu vedeai și nu știai împotriva cui lupți, era insinuarea bănuielii că tot ce se întâmplă nu e fără legătură cu propriile noastre fapte și păcate.

În această ordine de idei, a apărut în scurt timp evidența că răul nu era cu adevărat eficient decât adăugat unor rele mai vechi, cei atinși de el fiind învinși doar în măsura în care trecutul lor îi oferea puncte de sprijin. De aici până la atenția îndreptată cu neliniște suspicioasă asupra bătrânilor nu a fost decât un pas. În scopul protejării lor au fost lansate apeluri altruiste și soluții ingenioase de ajutare care, pentru a nu-i lăsa să moară, îi scoteau preventiv din lumea vie. Se petrecea un fel de segregare pozitivă, dacă se poate spune astfel, care ar fi avut mai puțină semnificație și ar fi prezentat mai puțin pericol, dacă nu ar fi apărut pe o anumită culoare de fond întinsă cu intenție în ultimele decenii peste întreaga societate. Este vorba de tendința tot mai accentuată de a linguși tinerii, nemaimodelându-i pe ei pentru societate, ci modelând societatea pentru ei. Se dezvoltă în felul acesta o dominație a lipsei de experiență și a lipsei de memorie care creează condiții prielnice oricărei manipulări.

În orice caz, legătura oarecum subliminală care se făcea între puterea virusului și eliminarea bătrânilor din viața publică asigura înaintării triumfale a acestuia o aură radicală de eradicare a lumii, de curățire a terenului pentru a se putea construi de la zero. Dacă ar fi să vorbim în termeni politici, am putea spune fără exagerare că virusul avea înclinații naziste, acționând cu hotărâre în scopul –sau în orice caz cu rezultatul –asigurării unei omeniri selectate, fără handicapați, bătrâni, persoane inutile, și totul realizat într-un fel aproape sportiv prin supunerea la încercarea contaminării, cine scapă devine imun, cine nu rezistă dispare și nu-i mai încurcă pe ceilalți.

Într-o jumătate de an, întreg mapamondul va fi fost măturat, controlat și lăsat curat, locuit de o populație tânără și imună, cu o memorie redusă la cel mult câteva decenii, o morală confuză lipsită de criterii, și o religie în plus. Pentru că alături de imaginea răstignirii, simbol al iubirii și jertfei, va apărea concurențial imaginea buzduganului în formă de coroană, simbol al puterii globale, al severității fără milă și al rigorii misterioase.

Virusul, venit din afara lumii vii și examinând cu ajutorul morții, va avea toate calitățile necesare unui zeu. Dovadă că întrebarea „Există sau nu există?”, care era până acum monopolul dumnezeirii, face furori. Desigur, glumesc mai mult sau mai puțin, dar nu de tot. Sunt convinsă că acest episod din istoria omenirii ne va marca evoluția cu puterea, oarecum inexplicabilă și puțin irațională, pe care o au de obicei religiile și în orice caz ideologiile. Trupurile noastre se vor fi vindecat de mult, atunci când societățile și sufletele noastre încă vor încerca să găsească răspunsuri întrebărilor existențiale, pe care această non-ființă ni le-a pus fără menajamente.

Iluziile mele despre capacitatea sufletului omenesc de a se schimba sunt limitate, dar nu mă îndoiesc că formele de organizare și de funcționare ale societății vor avea interesul să se schimbe, potrivit concluziilor pe care le vor fi tras din această surprinzătoare lecție.

De exemplu, uluitor de rapida globalizare a bolii va pune sub semnul îndoielii globalizarea chiar mai mult decât logica strictă i-ar îngădui.
După cum etanșeitatea silită a granițelor de acum va lăsa în urmă, nu mă îndoiesc, conștiința necesității lor în continuare, chiar dacă într-o infinit mai mică măsură. Pentru că a trage linii despărțitoare între popoare și între oameni nu înseamnă a-i împiedica să fraternizeze, ci a-i împiedica să-și piardă identitatea. Pentru că o lume mai bună și mai frumoasă nu este una în care a fost măcinat totul, realizându-se o pastă uniformă, ci una în care se ajunge la armonia unor entități diferite, mândre să-și cultive fiecare definiția specifică. Și oricât ar părea de exagerat, cred cu tărie că această reconsiderare a ideii de frontieră va funcționa ca un element favorizant al salvării Europei, prin întărirea paradoxală a unității ei comunitare și prin redefinirea respectului față de minunatele părți din care e formată….

Vom fi cu siguranță în stare să câștigăm în cele din urmă războiul cu virusul despre care vorbesc politicienii, dar cine știe cum se va termina cel pe care vom fi obligați să-l purtăm cu noi înșine… Dacă privesc în urmă la jumătatea de secol pe care am străbătut-o ca adult, ca om a cărui menire și chiar profesiune a crezut că este să înțeleagă și să spună ce a înțeles, din cei 50 de ani există doi care ies din rând și răstoarnă regulile, pretinzând că o nouă lume începe cu ei. Acești doi ani sunt 1989 și 2020. Și unul, și altul au fost anunțați și pregătiți cu mult înainte, tot ce se întâmpla și tot ce făceam contribuia la explozia lor, ceea ce nu însemna că eram conștienți de asta sau că eram siguri că vor veni.

Acești ani aparțin unor planuri istorice diferite, unor proiecte divine de sens contrar, dar au în comun nu numai marile schimbări de destin a milioane de oameni, ci și întrebările despre ei înșiși pe care acești oameni sunt obligați să și le pună după aceste schimbări. Faptul că virusul ucigaș provine dintr-o țară comunistă –care a scăpat anului 1989 și își continuă marșul spre cucerirea planetei, unind eficiența economică a capitalistului cu eficiența manipulărilor comuniste – complică și mai mult sensurile pandemiei și dă fricii de virus conotații politice încă mai greu de suportat. Miracolul economic chinez, în care relațiile capitaliste nu generează libertate, ci autoritate și teamă, se adaugă ca o aură malefică – foșgăind de presupuneri, deducții, informații nesigure, știri alarmante, angoase – peste coroana naturală a supervirusului.
Dar dacă tot am comparat acest episod al istoriei recente cu o povestire fantastică, ce ar fi dacă ne-am da drumul pe toboganul spaimei și am presupune că virusul nu este decât unealta diabolică a comunismului, neeradicat în 1989 și scăpând la orizontul încă unei judecăți de apoi, călare pe caii globalizării, pregătite pentru alții, jalnic și înspăimântător cavaler al unei apocalipse second hand?
(…)

Stau de opt săptămâni singură și scriu. În mod ciudat, timpul nu trece greu ci, dimpotrivă, neobservat ca și cum, lipsit de repere, s-ar sustrage cuantificării. Scriu, ascult muzică, urmăresc emisiuni, zilele trec, dorm și visez mai real decât zilele care trec ca în vis, iar singurătatea este o circumstanță terorizantă a caracterului ireal, oniric al timpului care trece. „De la vieillesse c’est une puissante maladie” scria Montaigne.

Mai mult, aș zice, e nu numai o boală gravă, este chiar o boală mortală. Iar pandemia nu a făcut decât să sublinieze și să verifice acest adevăr. Pentru că, dacă ultimele decenii au încercat să se opună bătrâneții și să n-o recunoască, iar bătrânii să facă tot ce pot pentru a-și prelungi viața și mai ales, tinerețea, acum lucrurile sunt puse, prin lege, la punct. Personal, nu cred că aș fi fost înainte în stare să mă imaginez așezată teoretic în categoria legiferată a celor bătrâni.

Simplul calcul aritmetic nu mi se părea suficient pentru a contracara ceea ce vedeam în oglindă și ceea ce simțeam. Acum, însă, caracterul obiectiv, imperativ și care nu putea accepta nuanțe, al legii m-a descumpănit, m-a scos din unicitate și m-a atribuit fără drept de apel unei categorii, ceea ce mi s-ar fi părut altădată jignitor în sine, de neacceptat. Am fost obligată brusc și oficial să mă las înregistrată într-o categorie socială căreia – atâta timp cât îmi turez viața la viteze maxime – nu-mi trecea prin minte că-i aparțin. Și nu pot să nu mă întreb: oare – indiferent dacă mă va ucide sau nu – acest virus nu va fi cel care m-a învins ca ființă liberă de determinări, independentă de circumstanțe.

Nu știu dacă, ieșită din interdicțiile categoriei obiective de vârstă, voi mai avea curajul să mă întorc în libertatea subiectivității mele. Deși știu că obiectiv nu înseamnă neapărat corect și adevărat, voi mai avea puterea să sfidez calendarele restului lumii și să-mi urmez propriu timp, inventat miraculos de la o zi la alta?

Iată o întrebare pusă în timpul pandemiei într-o carte (n. red. volumul de memorii „Soră lume”) nu despre mine, ci despre lumea prin care am trecut și despre timpurile ei, o întrebare la care vor putea răspunde sau nu doar viitoarele mele cărți.

Volumul „Soră lume” de Ana Blandiana