În așteptarea Sărbătorilor, Revista Sinteza a invitat oameni din medii diferite să retrăiască „pe hârtie” Crăciunul, așa cum l-au simțit în mai multe etape ale vieții. Cum arătau Sărbătorile „vechi”, ce ar aduce din copilărie în zilele pe care le trăim astăzi, cu ce gusturi și mirosuri asociază Crăciunul, cum „se rezolvă” bucuria Sărbătorilor în acest an dificil, în ce locuri mai mult sau mai puțin obișnuite și-au petrecut Crăciunul, erau purtători ai tradițiilor sau ai superstițiilor? Cu toții au primit acest tip de întrebări orientative, însă fiecare text este unic prin emoția lui și prin felul în care autorii au ales să retrăiască la modul cel mai personal invitația adresată cu câteva zile înainte de Crăciun.
Clujul văzut de pe Cetățuie în zilele noastre | Foto: Dan Bodea
Tudor Sălăgean este istoric și etnograf, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, 52 de ani
În anii 1975-1980, în care eram de vârsta colindatului copiilor, locuiam în cartierul Sinuța, aflat pe dealul pe care se află astăzi cartierul Zorilor. Un cartier care se extinsese masiv prin anii 1925-1940 și care era preponderent muncitoresc, cu mențiunea că acești muncitori erau, cei mai mulți dintre ei, oameni veniți direct de la țară. Existase aici, cândva, și un fel de colindat al feciorilor, pe vremea când generația părinților noștri avusese vârsta potrivită. Mai târziu însă, prin anii ʼ70, era practicat, cu veselie și exuberanță, mai ales colindatul copiilor. Fiecare grup, alcătuit din câte trei-patru, uneori chiar din doar doi copii, colinda câteva case, în general pe la cunoscuți, iar recompensele erau mai ales în bani. Acesta era, de altfel, și motivul pentru care grupurile de colindători aveau tendința de a deveni cât mai mici – pentru ca, la sfârșit, banii câștigați să se împartă între cât mai puțini parteneri. Repertoriul colindătorilor copii nu era foarte variat. Predominantă era colinda „Ce vedere minunată”, repetată la nesfârșit, pe diferite voci sau tonuri. De-a lungul întregii seri de Ajun străzile cartierului erau străbătute, unele după altele, de grupulețe de mici colindători, care erau, în general, bine primite la aproape toate casele .
„Aproape toate casele”, pentru că existau, totuși, locuri în care colindătorii nu erau bineveniți. Acolo, luminile erau stinse și obloanele închise. Animați de credința în dreptul nostru nescris de a colinda oriunde și pe oricine, intram uneori și în aceste curți întunecoase, fiind însă alungați de câte o voce ursuză: „Mereți, mă, de-aicea!” Plecam, nu înainte de a-i descolinda pe acești neprimitori prin plasarea câtorva bulgări de zăpadă în uși sau în ferestre și de a fi, uneori, alergați câteva zeci de metri de către cei nemulțumiți de un asemenea tratament („’tă-vă Dumnezo mă techergheilor, da di ce țâpaț’, mă, cu zăpadă la mine-n ferești!? Nu pricepeți, mă, că nu-i voie?!”).
În general, în locurile unde mergeam eram cunoscuți și re-cunoscuți de către gazde, fie din primul moment („Mă, Todoruț, tu ești mă? No, da ce mare te-ai făcut!”) fie după întrebarea care urma, invariabil, în cazul în care recunoașterea nu reușise din prima: „No, mă coptile, da tu de-a cui ești?”. Constatam în unele locuri, cu mirarea noastră de copii care aveau acasă brad împodobit cu globuri și lumânări, că acest accesoriu nu era prezent în toate casele. La întrebările noastre, gazdele, oameni în vârstă, ne răspundeau liniștiți: „Noi n-am apucat așe, cu brad. Braduʼ îi numaʼ aicea, la oraș.”
Nu îmi amintesc prea multe detalii din acest tort suprapus al Crăciunurilor de altădată, pe care memoria le amestecă unele cu altele într-o imagine veselă și luminoasă, însă caleidoscopică și confuză. A existat însă un Crăciun deosebit de celelalte, în care am mers la colindat împreună cu vărul meu Sandy Bojan (eu având 12, iar el 10 ani), atingând pragul de sus al succesului și aprecierii care puteau fi obținute în acele timpuri la colindat în cartierul nostru. Întâmplarea face ca tocmai despre acest Crăciun special, despre care îmi aminteam oricum ceva mai multe, să regăsesc recent un document ascuns într-o cutie de vechituri: un caiet școlar, dictando, cu coperți decolorate, pe care stă scris, cu carioca roșie, titlul „Jurnal de vacanță”. Într-adevăr, în clasa a șasea, minunata noastră profesoară de limba română, doamna Florica Taloș (soția ilustrei personalități a culturii noastre care este etnologul Ion Taloș, despre care însă, pe vremea aia, nu știam eu prea multe), ne dăduse, ca temă de vacanță, sarcina de a ține un jurnal în care să consemnăm aventurile și întâmplările noastre din afara școlii. În acest caiet cu întâmplări din vacanțele de primăvară, vară și iarnă ale claselor a șasea și a șaptea am regăsit, cu o anumită emoție, povestea colindatului din anul 1980.
Ajutat de aceste însemnări, pot reconstitui filmul acelei zile. Ajunul Crăciunului era într-o zi de miercuri, în care fusesem de dimineață prin oraș, mă zgâisem la Librăria Universității la o ediție a Cronicii lui Ion Neculce care costa 24 de lei (iar eu, ghinion!, nu aveam decât 23), mâncasem o savarină la Croco și venisem cam pleoștit acasă.
Apoi, pe la amiază, a apărut la mine acasă văru-meu Sandy, cu o stea aflată încă în lucru și cu o ofertă care nu putea fi refuzată: bunica lui și mătușa mea, tanti Silvia, de minunată și binecuvântată amintire, se oferise să ne învețe, pentru colindatul din acea seară, o colindă cu totul altfel decât celelalte cunoscute pe atunci prin cartier. O colindă pe care Sandy o descria ca fiind (ca să citez din jurnal) „cu măruț-mărgăritar și cu un iepuraș”. Am mers împreună acasă la bunicii lui Sandy, unde tanti Silvia ne-a învățat, cu răbdare, colinda, pe care am tot repetat-o în timp ce împodobeam steaua cu fâșii de staniol. Nu îmi amintesc ca tanti Silvia să fi avut colinda scrisă pe undeva. Aproape că aș paria că o știa pe dinafară. Și tot pe dinafară am învățat-o și noi, în câteva ore, așa cum se cuvine să fie învățate colindele.
(Câteva zile mai târziu, atunci când am scris povestea acelei zile în Jurnalul de Vacanță, am transcris acolo și colinda Măruț-mărgăritar, așa cum o învățasem de la tanti Silvia. Există, desigur, câteva diferențe față de varianta consacrată, dar ele sunt, aș spune, aproape nesemnificative.)
Se făcuse deja ora trei pe când am terminat de învățat colinda. M-am înțeles cu Sandy să ne vedem la șase și m-am dus acasă, unde mama venise de la serviciu și se apucase să facă trei prăjituri deodată. La cinci și jumătate am plecat către casa lui Sandy. La șase, am pornit împreună la colindat. Mai întâi, într-o repetiție finală, i-am colindat pe bunicii și părinții lui Sandy, adică unchii și mătușile mele. Pe urmă am mers cu Diana, sora mai mică a lui Sandy și verișoara mea, la colindat la două sau trei case distanță, la o prietenă de-a ei. După asta, Diana s-a întors acasă, iar eu cu Sandy am pornit în marea aventură, luând la rând casele unde locuiau oameni pe care îi cunoșteam și de care eram cunoscuți de pe cele patru sau cinci străzi care reprezentau acel safe space al copilăriei noastre. Colinda noastră „cu măruț-mărgăritar și cu iepuraș”, diferită de omniprezenta Ce vedere minunată, cântată de toate celelalte grupuri de copii colindători cu care ne intersectam, a făcut impresie. Vârstnicii ne lăudau, femeile ne chemau în case și ne serveau cu prăjituri și cozonaci, bărbații ne puneau câte un păhărel de vișinată, închinau cu noi și ne promiteau, solemn: „Mă ficiori, la anu’, când mai viniți, vă dăm și câte-on jinars!”. Până și fetele mai mari, domnișoare de liceu, ne pupau, pe noi, mucoșii, și ne spuneau că așa colindă frumoasă n-au mai auzit de mult. Eram atât de mândri de noi, încât, cum ar fi spus Umberto Eco, trăiam senzația că ne curge miere prin vene, nu sânge.
Colindatul nostru s-a încheiat, conform jurnalului, aproape de ora nouă seara, când, ajunși la casa prietenului nostru Sandu Moraru, am aflat că televiziunea națională (și unica pe atunci) transmitea un film cu Louis de Funès. Pe lângă faptul că voiam și noi să îl vedem, exista riscul să nu mai fim primiți de familiile care preferau, firește, să își petreacă restul serii urmărind filmul la televizor. În plus, conform codului nescris al cartierului, ne apropiam oricum de sfârșitul intervalului orar în care colindatul copiilor era considerat binevenit. Ne-am întors amândoi, înghețați și bucuroși, acasă la Sandy, unde, în fața televizorului, am golit punga cu banii adunați și i-am împărțit în două părți egale. Partea mea din încasări, consemnată meticulos în jurnal, a fost de 106 lei. Pe baza ei, pot presupune că am colindat undeva între 12 și 15 case. În general, gazdele mai generoase ne răsplătiseră colindatul cu câte o hârtie de 10 lei. La alte case primeam mai puțin, în funcție de posibilitățile fiecăruia și de felul în care familiile își drămuiau bănuții, pentru a-i face să ajungă pentru cel puțin trei sau patru grupulețe de colindători.
Într-un epilog fericit, în dimineața următoare, joi, în ziua de Crăciun – care, pentru cei care nu știu, era, în România comunistă, o zi de lucru obișnuită – m-am trezit la prima oră și m-am prezentat, triumfător, la Librăria Universității, de unde mi-am cumpărat Cronica lui Ion Neculce, cartea după care tânjeam.
Mai mult decât orice altceva, colindatul este însăși esența Crăciunului, ca sărbătoare cosmică, arhaică a solstițiului de iarnă, dar și ca sărbătoare creștină a Nașterii Domnului. Mult mai mult, de exemplu, decât bradul, care era necunoscut generației străbunicilor noștri.
Supraviețuirea colindatului de-a lungul secolelor, împotriva bisericii care dorea să-l interzică sau să-l facă uitat, este o istorie fascinantă și îndelungată, care începe odată cu răspândirea creștinismului și continuă până în timpurile moderne. La fel de plin de interes și de învățăminte este felul în care colindatul a reușit să învingă asuprirea regimului comunist, care încercase să interzică Crăciunul și să-l transforme într-o zi oarecare. Celor care n-au trăit acele timpuri trebuie să le reamintim că, pe atunci, televiziunea și radioul nu transmiteau colinde, iar acestea nu erau difuzate sau interpretate nici în alte părți decât foarte rar și cu precauții. Existau puține șanse de a asculta colinde altcândva decât de Crăciun și altfel decât interpretate de colindători.
Astăzi, când internetul, televiziunile și radiourile răsună de colinde, când textele acestora pot fi descărcate de oriunde, am putea crede că amenințările la adresa colindatului au rămas departe, în urmă. Cu atât mai mult cu cât, în 2013, colindatul cetelor de feciori din România și Republica Moldova a fost recunoscut și de UNESCO ca element reprezentativ al patrimoniului cultural imaterial al întregii omeniri.
Și totuși, această abundență de colinde riscă să ne transforme pe cei mai mulți dintre noi în ascultători. Iar uneori, s-o recunoaștem, în ascultători destul de plictisiți.
O veche credință strămoșească ne spune că Diavolul își face din când în când apariția pe lume, pentru a vedea dacă oamenii mai colindă. Pentru că, în ziua în care ei vor înceta să o facă, lumea întreagă va ajunge în puterea sa. Parafrazându-i pe înțelepții antici, am putea spune că această tradiție a colindatului este un cerc al cărui centru se află pretutindeni, adică în fiecare dintre noi. Iar ascultarea colindelor este doar o parte a acestui element. Colindele trebuie să fie și învățate și interpretate, pentru cei dragi sau pentru toți cei care doresc să le primească, de aproape sau de departe, pentru salvarea și ducerea mai departe a unei tradiții care, din cele mai vechi timpuri, este definitorie pentru sufletul românesc.
Citiți și:
Ioana Brudașcă, medic: Crăciunul cu sentimente amestecate. Un „vailing” de amintiri
Despre Crăciunul vechi și nou cu Irina Margareta Nistor. Și câteva rețete aromate
Nora Cucu, medic: Libertatea călătoriei în Europa ne-a adus Crăciunul à l’étranger
Nicolae Rednic, medic: Crăciunul. Pe linia emoționantă dintre a da și a primi
