1
2
3
4

În așteptarea Sărbătorilor, Revista Sinteza a invitat oameni din medii diferite să retrăiască „pe hârtie” Crăciunul, așa cum l-au simțit în mai multe etape ale vieții. Cum arătau Sărbătorile „vechi”, ce ar aduce din copilărie în zilele pe care le trăim astăzi, cu ce gusturi și mirosuri asociază Crăciunul, cum „se rezolvă” bucuria Sărbătorilor în acest an dificil, în ce locuri mai mult sau mai puțin obișnuite și-au petrecut Crăciunul, erau purtători ai tradițiilor sau ai superstițiilor? Cu toții au primit acest tip de întrebări orientative, însă fiecare text este unic prin emoția lui și prin felul în care autorii au ales să retrăiască la modul cel mai personal invitația adresată cu câteva zile înainte de Crăciun.

Adrian Barbu, ilustrator și autor de benzi desenate, 55 de ani

Am trăit douăzeci și șase de Crăciunuri „vechi” într-o copilărie și o adolescență modeste spre sărace. Pe primele trei nu mi le aduc aminte, evident, dar al patrulea a fost cu adevărat magic. E posibil să nu fi fost prima oară când vedeam bradul cel mare împodobit și luminat din Piața Mică – e vorba despre Sibiul anilor ’60 – dar pe cel din acel an încă mi-l amintesc, împreună cu Orășelul copiilor în mijlocul căruia se înălța: un carusel cu animale colorate, un trenuleț pe o șină ondulată cu suișuri, coborâri și un tunel, precum și un stand cu mașinuțe; totul împodobit cu becuri colorate (de la care mi se trage, cel mai probabil, fascinația pentru lumină și culoare). De Crăciunul acela mama, divorțată și singură, „rupsese” bani de pe la alte, necesare, cheltuieli ca să-mi cumpere un bloc de desen și un set de 6 „carioace” probabil chinezești. Primul desen colorat din viața mea înfățișa bradul din Piața Mică, cel mai impresionant lucru pe care-l văzusem până atunci. Până a doua zi spre seară, perfect iresponsabil (ca orice copil adevărat) consumasem toate cariocile pe fel de fel de mâzgălituri. Și uite-așa, Crăciunul acela mi-a adus și prima mare suferință sufletească. De unde era să știu eu că acele creioane fermecate aveau să se termine atât de repede? Ce-i drept, la „vârsta cea fericită”, cum o numește Creangă, ne cheltuim timpul, copilăria și resursele de parcă ar fi inepuizabile…

În rest, vremea Crăciunului înfrumuseța – în culoare, cum ziceam – ani în care zilele erau mai degrabă cenușii, mai ales cele de iarnă. Nu am nostalgia penuriei (am îndurat destul întuneric, frig și lipsuri în toți acei ani), dar am rămas cu cea a omeniei din acele vremuri, în care oameni la fel de săraci ca noi uitau pentru o vreme de neajunsuri și nevoi și se strângeau la un loc să primească și să dăruiască un strop de căldură. Umană, că alta nu prea era. Nouă, copiilor, ne era de ajuns un brad, nu prea mare, cu globuri și lumânări (da, lumânări adevărate) ca să trecem pentru scurt timp pragul Țării Basmelor. Și, deși încă de prin octombrie – văzând cum scade ziua – ni se strângea inima la gândul frigului care avea să vină (și acum încă mi se zgribulește sufletul în aceeași perioadă și din aceleași motive), ne încălzea gândul sărbătorilor. Nu știam nimic de grijile adulților (pe acelea aveam să le încerc mai târziu); ne temeam doar să nu ne uzăm încălțările și să nu ne rupem ciorapii de lână. Cine știe când urma să primim alții…

Ilustrații de Adrian Barbu pentru volumul de poezii „Amintiri din vacanțe” de Lidia Batali

Mai târziu, crescând, ne-am dat seama că sărbătoarea Crăciunului era, dacă nu interzisă (că nu se putea), cel puțin descurajată. Elevi de liceu, ne colindam profesorii, străbătând în noaptea Nașterii tot Sibiul pe jos, din cartier în cartier, și ne era frig și bine. Frig și rău ne era toamna și primăvara, când eram scoși pe stadioane – uneori în ploaie sau lapoviță – să scriem din trupurile noastre „Ceaușescu și poporul”.

Muncitor în fabrică, mai târziu (între ’82 și ’86), lucram de Crăciun până seara în secția „Metalice”, adică balamale, catarame și încuietori pentru serviete și valize a Întreprinderii „13 Decembrie” din Sibiu, că „nu era voie” să dăm vreun semn de creștinism, act reprobabil și neconform doctrinei partidului. Dimpotrivă, aflam și noi de pe la șefi c-am fi decis, în unanimitate, în spirit comunist și în calitate de Clasă Muncitoare să lucrăm suplimentar pentru Patrie în loc să ne dedăm la manifestări de obscurantism înapoiat și să ne intoxicăm cu „opiul popoarelor”. Evident că peste tot se încălca entuziast decretul 400 al lui Ceaușescu, referitor la întărirea ordinii și disciplinei în munca în unitățile cu foc continuu. Adică se sărea gardu’ spre cea mai apropiată Alimentară, dus-întors, pentru introducere frauduloasă de băuturi alcoolice în susnumitele unități. Insubordonarea și indisciplina ajunseseră parte a spiritului Crăciunului. Ba aveam și câte un brăduț de-o juma’ de metru (trebuia să fie mic ca să-l poți introduce în fabrică ascuns într-o sacoșă) pe care, în lipsă de altceva, îl împodobeam cu piulițe, șaibe, catarame, balamale și încuietori de valiză și servietă.

Ah, să nu uit: niciun Crăciun fără Moș Gerilă, surogatul-găselniță al organelor de propagandă ateist-comunistă apărut pe filieră rusească undeva pe la finalul anilor ’40. În relativ scurt timp ocupase cam toate „nișele” lui Moș Crăciun. Dădeai de el peste tot, de la poezii și cântece de grădiniță la reviste pentru copii, vitrine de magazin și bruma de reclame stângace, naive și timide ale anilor ’60-’70: așa cum steaua roșie sovietică încerca să uzurpeze steaua Nașterii, sau cum „pomul de iarnă” înlocuia treptat „pomul de Crăciun”, moșul Gerilă, emanație a rusescului Ded Moroz, îl alunga încetul cu încetul pe Moș Crăciun din conștiința colectivă. Confiscare de-a binelea, un fel de „davai ceas” pe miză religioasă; noroc că n-a fost să fie. Nu cred că Moș Crăciun ar fi putut fi scos complet din sufletul românesc; era prea adânc ancorat și ar fi rezistat, ca partizan sau ilegalist, în vreo nouă ipostază (Moș Gherilă, ha, ha) fie și numai în sate în care nici electrificarea și radioul nu pătrunseseră, darmite propaganda sovietică. Până la urmă, privind retrospectiv, aș zice că-n ’89 a murit și Moș Gerilă, nu doar Ceaușeștii…

Nu mă pot împiedica însă de la a observa, nu atât răutăcios cât puțin trist, că după ’89 nu pe Moșul cel pierdut în Epoca de aur l-am regăsit, ci pe un altul care nu mai pare să aibă nimic în comun cu „Crăciun cel Bătrân”. Consumist/corporatist, susținut de firme de carbogazoase și de filme și muzici aproape la fel de propagandistice ca cele de sorginte sovietică, de superoferte și hiperscăderi de prețuri, de ocazii de neratat, de noua goană consumeristă după chilipiruri de firmă. Sunt subiectiv, desigur, dar nu pot renunța la un Moș care aducea (mie, cel puțin) un pic de evadare din gri și o rază de basm în bezna acelor ierni fără curent sau căldură, în schimbul unuia chitit să-ți bage mâna-n buzunar cu orice preț, folosind ca pretext și momeală frenezia cumpărăturilor machiată într-un spirit standardizat, sclipicios și superficial al Crăciunului „pe stil nou”. Nu dau o colindă pe-un Jingle Bells.

Și-am ajuns, uite-așa, la ceva ce mă râcâie profund în fiecare iarnă la vremea asta. Pseudocolindele. Nu sunt nici un puritan etnofolcloric, nici un maniac religios, nici nu sufăr de vreo formă de exclusivism scorțos, dar dacă vreau colinde mă uit la videoclipuri cu copiii colindători din Maramureș sau Moldova, sau la corul Madrigal și mă imaginez revenit într-o vreme a colindelor pure, cântate de voci cristalin-eterice din pura dorință de a bucura suflete. Acum, n-ajunge că aproape fiecare folkist, pseudofolclorist, manelist, vedetă stafidită a fostei „muzici ușoare” sau proaspăt (sau pe-aproape) reprezentant al unor stiluri recente în care nici măcar nu încerc să mă orientez, vedetă de talk-show sau VIP de tabloid regurgitează periodic colinde „adaptate” („mutilate” ar fi mai aproape de realitate). Nu, aberația a atins cote noi și neașteptate: acum Fitecine (îl adopt ca titlu generic pentru toate categoriile susmenționate), „compune” colinde. Mi-e greu să-mi imaginez atrocitate mai mare, iar faptul că singura lor motivație e succesul comercial nu e o scuză. Dimpotrivă.

Treaba asta-mi seamănă cu apucătura, la fel de devastatoare, a țăranilor ajunși să muncească în străinătăți care, odată întorși, și-au demolat casele părintești înlocuindu-le cu orori de ciment și turnulețe acoperite cu tablă. E cam același lucru. Esența colindelor autentice e dată de două elemente: în primul rând vechimea (multe din ele conțin încă elemente precreștine), apoi anonimatul autorilor. E ceva fermecător (pentru mine, cel puțin) în aceste două caracteristici pe care le împărtășesc și basmele autentice, și tiparele ciopliturilor populare, și simbolismul cusăturilor tradiționale. Să „adaptezi” colinde sau să le „compui” este, dincolo de aroganța nepoftitului cu ifose, similar cu a purta ii „made in China” pentru a părea cunoscător sau entuziast al folclorului. Sau, de-o antipildă, coarne de ren pe capota mașinii. E ciudat cu câtă slugărnicie (aș numi-o culturală, dar ceea ce lipsește din ea e tocmai cultura) adoptăm idiosincrazii străine de natura și esența noastră, doar pentru că „se poartă” la alții mai înstăriți…

Ilustrații de Adrian Barbu pentru volumul de poezii „Amintiri din vacanțe” de Lidia Batali

Și mai port cu mine ceva rămas din Crăciunul copilăriei. Gustul și mirosul portocalelor. Numai în perioada aceea erau de găsit. Erau vândute/cumpărate fie pe sub mână, fie cu prețul unor cozi interminabile la cofetării și al eternului „dați numai câte una, să ajungă la toți!” Învelite în foiță subțire de hârtie roșie, erau ca niște globuri magice de lumină caldă și arome exotice. Ne durea sufletul, pe mine și pe fratele meu, să le descojim. Ni se părea că ucidem minunea, ca să zic așa. Oricum, când venea vremea sacrificării portocalei (aflată deja la limita inferioară a comestibilității), mama o porționa în bucăți atât de mici încât ne ajungea pe-o săptămână. Nici acum portocalele nu-mi par savuroase și  „la locul lor” decât în preajma Crăciunului, iar mirosul de portocală, chiar și vara, îmi evocă luminițe de Crăciun și parcă trage după el aroma de brad verde și scorțișoară și colindele copiilor în pragul ușii.

S-ar putea spune că starea de miracol e dependentă de raritatea elementului în cauză. În cazul prezentului nostru, am senzația că atât abundența produselor de consum cât și publicitatea agresivă și frenezia goanei după cadouri banalizează și opacizează oarecum evenimentul, diminuând starea de grație a sărbătorii la o binemeritată perioadă de odihnă după atâta alergat la shopping…

Scriu asta pentru că nu-mi plac, în general, sărbătorile zgomotoase și stridente, nici vizual, nici acustic. Cred că atât sărbătorile cardinale (solstițiile și echinocțiile celebrate, zice-se, încă din neolitic) cât și cele personale, cât ar fi ele de pline de agitație, zbenguială, stres, felicitări, pupături și lume multă, ar trebui să conțină câte un moment de liniște introspectivă, un nucleu de tăcere în care să poți face un bilanț; să evaluezi, dacă nu ce-ai câștigat și ce-ai pierdut, măcar dacă-ai făcut câte-ai plănuit și dacă-ai ajuns unde aveai de gând să ajungi în anul care a trecut. Și, de ce nu, hai să fie și-un moment de recunoaștere, de mulțumire către cei și cele care te-au adus unde ești, și măcar câteva clipe în care să faci liniște înăuntrul tău și să asculți (și să te acordezi la) liniștea universului.

Ce mi se pare semnificativ, după atâția ani în care reclamele promiteau (și îndemnau la) „un altfel de Crăciun”, este că anul ăsta chiar ne așteaptă un altfel de Crăciun. Limitativ, restrictiv, poate prohibitiv (mă rog, în măsura în care chiar ne-om ține de prescripțiile alea; aminteam mai sus c-avem o istorie lungă și fertilă la sărit pârleazul). Crăciunurile mele de până acum au fost majoritar casnice, în familie sau între (puțini și  buni) prieteni; una sau două excepții public-organizate de care-mi amintesc pot fi trecute la categoria „eșecuri”, așa că nici anul ăsta n-o fi mare diferență. Ba chiar s-ar putea să învățăm, cu toții, ceva important din experiența asta.

Nu pot încheia – deși ar cam fi cazul – fără să amintesc marea deziluzie a aproape tuturor copiilor care-am fost. Momentul în care, trezit noaptea, îți surprinzi părinții punând cadouri sub bradul de Crăciun și un întreg edificiu magic, o întreagă lume în care credeai din toată puterea se face țăndări. Lacrimi, furie, dezamăgire, tristețe, ciudă, amărăciune, le-am catalogat pe toate povestind cu alți deziluzionați. Cum să treci peste, asta, cum să mai faci pace cu tine însuți și cu lumea? Cum conciliezi două opuse ireductibile? Și ce anume să ierți: anii în care ai fost mințit sau momentul adevărului?

Nu știu cum au scos-o alții la capăt – cei mai mulți din cei pe care i-am întrebat au îngropat momentul undeva, adânc, și-au tras deasupra o lespede grea de blazare adultă: nu există și gata – dar eu mi-am găsit calea. Am fost, la rândul meu, Moș Crăciun de câteva ori, pentru copii, nepoți și vecini și m-am bucurat din suflet de fiecare dată. Am consolidat legenda cu răspunsuri scrise de Moș Crăciun la fiecare scrisoare a copiilor mei către el. Și, când a venit momentul adevărului, le-am spus băieților mei ce cred eu, singura cale de a îmbuna contradicția fără amărăciune, lacrimi și frustrări: că Moșul există, dar nu ca-n filme și reclame. Ori de câte ori spre sfârșitul anului, simți că-ți vine să faci cuiva o bucurie, un dar, o vorbă bună, un ajutor cât de mic fără să aștepți nimic în schimb, doar de bucuria de-a dărui și de a bucura… ei, atunci Moș Crăciun există. Trăiește în tine. Devii Moș Crăciun pentru fiecare din cei dragi ai tăi, și la fel fac și ei. Toți suntem Moș Crăciun și de noi depinde ca el să nu moară niciodată. Acesta e spiritul Crăciunului; l-am primit de la părinții mei, îl port în mine și-l dau mai departe copiilor mei care-l vor da mai departe copiilor lor, și tot așa cât s-o putea.

Crăciun fericit!

Citiți și:

Despre Crăciunul vechi și nou cu Irina Margareta Nistor. Și câteva rețete aromate

Ioana Brudașcă, medic: Crăciunul cu sentimente amestecate. Un „vailing” de amintiri

Nora Cucu, medic: Libertatea călătoriei în Europa ne-a adus Crăciunul à l’étranger

Tudor Sălăgean, istoric și etnograf: La colindat prin Sinuța, vechi cartier al Clujului, în anul 1980

Nicolae Rednic, medic: Crăciunul. Pe linia emoționantă dintre a da și a primi

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR