În așteptarea Sărbătorilor, Revista Sinteza a invitat oameni din medii diferite să retrăiască „pe hârtie” Crăciunul, așa cum l-au simțit în mai multe etape ale vieții. Cum arătau Sărbătorile „vechi”, ce ar aduce din copilărie în zilele pe care le trăim astăzi, cu ce gusturi și mirosuri asociază Crăciunul, cum „se rezolvă” bucuria Sărbătorilor în acest an dificil, în ce locuri mai mult sau mai puțin obișnuite și-au petrecut Crăciunul, erau purtători ai tradițiilor sau ai superstițiilor? Cu toții au primit acest tip de întrebări orientative, însă fiecare text este unic prin emoția lui și prin felul în care autorii au ales să retrăiască la modul cel mai personal invitația adresată cu câteva zile înainte de Crăciun.
Foto Nora Cucu: Arhiva personală
Nora Cucu este medic primar în Balneologie și Recuperare Medicală, 58 de ani
Din Crăciunurile copilăriei comuniste răzbate o ceață magică, prin care deslușesc luminile fascinante ale Orășelului Copiilor, brazii până în tavan, care ne impresionau fără regrete ecologiste, podoabele de pom chinezești, din hârtie creponată (mai ales papagalul multicolor al cărui piept se desfăcea ca o armonică), steluțele din capace de sticlă de lapte, pe care le făceam în orele de lucru manual răsucind colțurile pe creioane bine ascuțite, și desigur, veșnicele bomboane de pom în care ne rupeam dinții, dar pe care totuși le furam înainte de vreme din învelișul lor lucitor, lăsându-l gol, ca o fantomă atârnătoare. Despre cadourile destul de previzibile nu îmi amintesc mai nimic.
Țin minte rușinea cu care cântam colindele bunicii de la țară, pentru că erau pline de cuvinte necunoscute, care ieșeau din sertarele lor ruginite doar acolo si atunci: Viflaim, locaș, Mesia, ceriu…
O amintire compactă, care s-ar putea așeza în orice galerie romantică a unui om, este cea a Crăciunului acoperit cu totul de zăpadă, sunet de clopot de biserică din munte și tradiții autentice. L-am petrecut la Piatra Fântânele în anul 1975, pe vremea când iarna era încă iarnă și copiii încă se temeau de dansul caprei.
Crăciunul lui ‘89 rămâne cea mai tristă și ciudată amintire, cu toată libertatea ce ne-o aducea. Eram de gardă la Secția de Infecțioase a spitalului din Turda, într-o clădire cu urme proaspete de gloanțe în pereți. Garda mea se prelungise câteva zile, nu venise nici un coleg să mă schimbe. Am privit cu oroare, în ciuda sentimentului eliberator, moartea celor doi dictatori, parcă presimțind că gestul acela oribil, înfăptuit într-o zi de Crăciun ne va aduce mult de plată.
Călare pe trecerea dinspre comunism spre libertate stă așezat triumfal vinilul cu colindele cântate de corul Madrigal, apărut la Electrecord prin ultimii ani ceaușiști. Îl ascult și acum cu mare plăcere și reușesc să plonjez în atmosfera concertelor de la Filarmonică, oaza noastră muzicală nealterată de atunci.
Dincoace de hotarul libertății au urmat Crăciunurile asumate la maximum, cu trăirile lor culinare și familiale intense, dar și cu inevitabilele exagerări. Cred că am exagerat cu toții cu cadourile, felurile de mâncare, vizitele la prieteni și cine mai știe câte. Azi nici nu vreau să-mi mai amintesc disconfortul sonor al ultimilor ani, în care vocea lui Hrușcă se auzea concomitent, dar decalat, din mai multe buticuri din mall. Nu puteai să-ți cumperi o pâine fără să fii bombardat cu colinde. Câtă risipă de decibeli și ce păcat să bagatelizezi prin repetiție niște cântece de altfel frumoase. Bântuită în fiecare decembrie de oceanul acela sonor agresiv, aproape am uitat cu câtă plăcere descoperisem prin anii ‘90 C.D.-urile cu Jazzy Christmas ale lui Nat King Cole, Frank Sinatra și Glenn Miller Orchestra sau Happy Xmas (War is Over) al lui John Lennon. Una din binefacerile pandemiei pare să fie tocmai recuperarea prin dezintoxicare a sufletului nostru muzical.
Libertatea călătoriei în Europa ne-a adus Crăciunul à l’étranger. Când ajungi să-ți cunoști personajele legendare ale familiei, despre care se vorbea doar în șoaptă, că doar fugiseră în Germania Federală în anii ‘70, impresiile sunt puternice, aproape ca în copilărie. Feeria sărbătorilor e mai cu ștaif, mirosurile amestecate de sarmale, portocale și cozonaci, în Germania au mici note de subsol cu creveți, caviar și calcan. Rulada cu castane e făcută după o rețetă interbelică, salvată de la străbunica și onorată cu sfințenie în țară străină. Cadourile par să fi aterizat sub brad direct din raiul jucăriilor, iar minunea Târgului de Crăciun ține (ca orice minune) doar trei zile. Dacă ai uitat să cumperi ceva pentru cei de acasă și o lași pe mâine, târgul s-a evaporat, Crăciunul a trecut deja. Colindele sunt mai maiestuoase, în bisericile lor totul sună mai grandios. E o mare diferență între Cerul nostru și der Himmel al lor.
Biserica Memorială Kaiser-Wilhelm, Berlin | Foto: Arhiva personală
Lăsând la o parte ironia, vă pot mărturisi că cel mai inedit și profund uman Crăciun l-am trăit la Berlin, în 2014. Cum ajung părinții români, în prag de Crăciun, la copiii lor plecați în Germania? Cu portbagajul plin cu cârnați de casă, varză murată, ultimele apariții editoriale care li se par interesante și multe cărți din biblioteca rămasă acasă. Când te dezmeticești puțin, te simți dator să intri în trepidația aceea specific românească, în iureșul sarmalelor și al prăjiturilor. Însă tinerii noștri nu se lasă antrenați, chiar ne taie avântul și ne lăbărțează meniul pe mai multe zile. Cu ușoară reținere ne anunță că Mihai în seara de Ajun va avea un concert cu trupa de tobe africane în care cântă de vreo doi ani. Puțin mirați, aproape revoltați, reușim să nu protestăm, să uităm de sarmale și să acceptam invitația la ceea ce urma să fie petrecerea de Crăciun dată pentru oamenii străzii din cartier, în YAAM (Young African Art Market), ce-o mai fi și asta, că habar n-avem. Ne asigurăm că nu am înțeles greșit, că nemții ăștia reci și distanți, în loc să stea cu familiile lor, se ocupă de oamenii străzii tocmai în seara de Ajun?
A fost cea mai tulburătoare serbare de Crăciun la care am asistat. Toate concertele caritabile cu copii cuminți, inocenți, care cântă frumos îmbrăcați sau gesturile de bunătate reală, dar aseptică văzute de-a lungul vieții au pălit în fața impresiilor acelei seri.
Într-o hală imensă, în sediul YAAM era organizată o scenă, mese și bănci, un bar generos, o zonă cu standuri cu haine atent așezate pe umerașe și un loc cu multe daruri frumos ambalate. Printre ele mișunau zeci de oameni ai străzii cu plase, sacoșe, rucsaci, în care aveau înghesuite de-a valma, asemeni copiilor, haine, cadouri, flori, mici comori de supraviețuire. Unii probau îmbrăcăminte, alții stăteau la mese, ținându-și prada la picioare, alții dansau. Aveau cu toții în ochi o strălucire pe care nu o vezi când îi întâlnești pe stradă. Se bucurau și se simțeau importanți. Printre ei, mulți voluntari tineri, cu zâmbetul pe buze și politețe nedisimulată îi ajutau să-și găsească hainele potrivite, cadoul dorit, îi serveau cu mâncare și băutură ca pe domni, în pahare de sticlă.
Am fi vrut să fim mai atenți la ce se petrecea pe scenă, doar fiul nostru bătea din greu la tobele africane, împreună cu profesorul lui, Jimmy, însă spectacolul acelor oameni de la care îți ferești de obicei privirea, era fascinant. E greu să descriu sentimentele amestecate, care ne-au invadat. Nu mai aveam cuvinte, ne uitam unul la altul, doi oameni de cincizeci de ani, înlăcrimați, pierduți într-o mare de vagabonzi. Așteptam dintr-un moment în altul să se întâmple ceva rău, un scandal, o încăierare, mai ales că alcool era din belșug, dar nimic. Își vedeau fiecare de bucuria și sacoșa lui, știind că nu sunt singuri pe lume.
Momentul culminant a venit când a urcat pe scenă orchestra de suflători a lui Moș Crăciun. Erau unul și unul, nemți adevărați, figuri pe care le puteai asocia perfect cu profesori, funcționari de bancă sau orice altă meserie respectabilă. Colindele cântate împreună, bucuria, comuniunea aceea dincolo de orice prejudecată socială ne-au urmărit zile în șir. Am plecat împăcați, mândri de fiul nostru și cu credința că spiritul Crăciunului a fost cu siguranță acolo, în YAAM, în seara de Ajun.
Pandemia ne obligă să sublimăm acest spirit al Crăciunului, să găsim căi mai noi și mai ciudate de a-l exprima, nicidecum să-l pierdem. Trebuie doar imaginație și un suflet bogat.
Citiți și:
Ioana Brudașcă, medic: Crăciunul cu sentimente amestecate. Un „vailing” de amintiri
Despre Crăciunul vechi și nou cu Irina Margareta Nistor. Și câteva rețete aromate
Nicolae Rednic, medic: Crăciunul. Pe linia emoționantă dintre a da și a primi
