Text de Teodora Iacob

Înainte de a înregistra albume pe vinil, de emisiunile radio și iPod-uri, orchestrele de alămuri sau fanfarele au fost cele care au satisfăcut poftele și dorințele oamenilor de a asculta muzică. Aceste trupe au fost piesa centrală pentru parade, evenimente militare și circuri. De fapt, în timpul „Epocii de Aur a Fanfarelor” (în perioada care a urmat Războiului Civil până la Primul Război Mondial), au existat peste 10.000 de orchestre de alămuri formate din amatori (de sex masculin, evident). În timp ce muzica a fost adesea văzută ca o activitate feminină, datorită originilor sale militare, alămurile au avut un caracter distinct masculin. Cu toate acestea, câteva femei de-a lungul secolelor al XIX-lea și al XX-lea au început treptat să schimbe aceste aspecte participând la înființarea orchestrelor de alămuri cu membri exclusiv de sex feminin.

Bătălia împotriva stereotipurilor de gen în folosirea instrumentelor muzicale

Cu secole în urmă, utilizarea unui instrument muzical de către o femeie se considera un gest lipsit de eleganță și feminitate (“unladylike”). Documentele istorice au referințe care susțin că este nepotrivit pentru o femeie să cânte la un instrument care i-ar „desfigura” fața, sau la unul care ar putea-0 determina să-și miște corpul în orice mod mai particular sau chiar dramatic.

Unele instrumente cu coarde, precum vioara, erau asociate cu diavolul, prin urmare, fetele respectabile, în general, nu se atingeau de vioară. Instrumentele muzicale de alamă, în special, erau asociate exclusiv cu masculinitatea sau armata, ceea ce făcea ca utilizarea acestora de către o femeie sa fie și mai în afara limitelor. Excepția a fost pianul, întrucât societatea părea să creadă că o femeie ar putea arăta „feminină” („ladylike”) în timp ce se așază și cântă la acest instrument. „Femeile pot sta liniștite lângă pian și cânta fără a fi nevoie să-și răsucească corpul”, a declarat cercetătoarea muzicală Lise Karin Meling pentru publicația norvegiană Kilden. „Pot să stea în poziții pline de grație și feminitate”.

Vremurile s-au schimbat încet, în momentul când geniile talentului muzical de sex feminin au început să-și pună amprenta, cum ar fi violonista franceză Camilla Urso, care și-a implorat părinții să o lase să cânte la vioară. Din motive necunoscute, au început să se dezvolte noi stereotipuri de gen – unele care erau încă împărtășite în mod deschis în sălile de clasă din anii 1970. Odată cu trecerea timpului, profesorii au început să încerce să scoată genul din ecuație. O realizare actuală ar fi că este o idee foarte proastă să impui copiilor că un instrument este mai popular printre fete sau băieți.

Pentru a afla mai multe despre fanfarele formate din femei, trebuie să ne întoarcem în timp, undeva pe la mijlocul anilor 1800 când America era în plina efervescență a Războiului Civil, sclavia era abolită iar Congresul dădea un impuls puternic planurilor de industrializare ale acestui continent. Efectele economice de după război au lăsat ruinate statele din Sud. Odată cu asta, s-au construit căile ferate transcontinentale care prevesteau o creștere economică rapidă. Astfel cum nici un război nu e posibil fără o armată, nici o armată nu dăinuie fără o fanfară. Din trecuturile îndepărtate până în zilele noastre este unanim acceptat că o armată merge la braț ritmic cu o fanfară. Fanfara feminină este o „fiară” oarecum rară, chiar și astăzi, deși până și ea s-a bucurat de o „epocă de aur” la sfârșitul anilor 1800 și începutul anilor 1900 în SUA.

Multe dintre aceste artiste au făcut turnee cu circuitele de teatru și vodevil și s-au alăturat spectacolelor de divertisment, uneori chiar spectacolelor de sezon în stațiuni. Având în vedere discriminarea pe genuri, în acest domeniu, natura reclamei și promovării era particularizată, majoritatea calităților fanfarelor de femei au fost descrise la modul superlativ prin expresii ca „cea mai bună”, „cea mai mare”, „campioane” sau alte formulări hiperbolice similare.

Suflătoare din Vestul Sălbatic până la Paris

Anna Teresa Berger (1850 – 1925) – una din remarcabilele cornetiste timpurii. Încă din copilărie era în turnee, chiar din anul 1862 împreună cu Carter Zouave Troupe (poate prima orchestră de alămuri feminină). A făcut turnee, de asemenea, în Europa în 1889, cântând la Covent Garden uimind publicul cu concerte spectaculoase. A acceptat oferte în Franța, Germania chiar și Rusia.

Anna Teresa Berger

Mattie Belding – faimoasa „cornetistă cowgirl (văcăriță)”, care făcea turnee ca act dublu împreună cu „presupusul” ei soț, A.O. Babel – „pianistul cowboy (văcar)” la sfârșitul anilor 1880. Era cunoscută și sub numele de Mattie Babel. Se prezenta în concerte și cânta la un cornet de aur, evaluat la 850$.

Mattie Belding și A.O. Babel

Antonia P. Gonzales – a fost o celebră cornetisă, vocalistă, antreprenoare și proprietara unui renumit bordel din New Orleans, între 1895 și 1906. Unitatea sa, era în mod clar, una dintre cele mai selecte bordeluri de clasă din Storyville (cunoscutul cartier cu lumini roșii din SUA). Cânta adesea goală pentru clienții ei din bordel.

Antonia P. Gonzales

Mary Bernow din Germania – artistă solo, cornetistă și „speedpainter” (pictor de viteză) activă în teatrele europene și vodevil la sfârșitul anilor 1890 și începutul anilor 1900.

Mary Bernow

Marguerite Dufay – trombonistă notorie, se număra printre animatorii comici excentrici ai popularelor cafenele muzicale pariziene din anii 1890 și 1900. A cântat în tot Parisul în numeroasele sale săli de muzică și teatre.

Marguerite Dufay

The Female Sousa – de la cornet la orchestră de femei

În Crăciunul anului 1887 apăruse în presă faptul că o orchestră de alămuri feminină s-a format în New York, SUA. Raportul declara că exista o nevoie de „domnișoare sentimentale, fete cu plămâni puternici, doamne respectabile și musculoase care sunt dispuse să riște deformarea inevitabilă a feței”.

Helen May Butler (1867-1957) – fiica lui Lucius Abbott și Esther Butler, a devenit cunoscută ca „o femeie de multe distincții”. Butler era o doamnă multi-talentată. A studiat atât vioara (cu Bernard Listerrman, concertmaestrul orchestrei Simfonice Boston) cât și cornetul. Nu doar o cornetistă remarcabilă și o excepțională conducătoare de orchestră, adesea numită și „the female Sousa” (Sousa de sex feminin), ea a candidat pentru Senatul american în 1936. În 1891, ea a format și a condus „Talma Ladies Band” (orchestra de doamne Talma), ajungând în 1898 până la treizeci și cinci de membre. Îmbrăcate în uniforme militărești orchestra a avut specatole celebre la expoziția Pan-American din Buffalo, New York, la Madison Gardens la „Expoziția femeilor” din 1902, repertoriul ei constând din aceeași muzică ca a lui Sousa și toate celelalte trupe conduse de bărbați. A devenit atât de populară încât orchestra lui Helen a cântat marșul oficial al Partidului Republican Național în cadrul campaniei prezidențiale a lui Theodore Roosevelt, din 1904. Odată cu despărțirea fanfarei, în jurul anului 1912, Helen May Butler se stabilește în zona Cincinnati. După moartea ei, uniformele ei și alte obiecte au fost predate instituției Smithsonian din Washington, D. C.

Orchestra de femei “Helen May Butler”

Odată cu evoluția orchestrelor feminine de alămuri au apărut și primele recenzii din publicații ale căror autori erau de sex masculin. Will Rossiter publica în 1902 un articol pentru editura J. S. Ogilvie, New York cu titlul

„Arta sărutului – curios, istoric, umoristic, considerat poetic: sărutul femeii cornetist e foarte ciudat”:

“Un tânăr care a participat la un concert susținut de o orchestră de femei redă experiența: o cunoșteam încă din copilărie, când amândoi vânam aceleași școli de muzică pentru suflători; la încheierea solo-ului ei de cornet, ne-am revăzut pentru prima după mulți ani; ne-am îmbrățișat apoi ne-am sărutat impulsiv. Dumnezeule! M-am simțit ca și cum aș fi fost lovit cu un box de alamă sau lovit de figurină din fontă. Mi-am dus instinctiv batista spre gura amorțită și căutam arma cu care fusesem agresat simțind în același timp sărutul fetei. A cânta bine la cornet depinde de rigiditatea buzei superioare, a ei devenind extrem de dură. ”

Nu doar recenziile erau veninoase ci chiar și cadourile pe care le primeau, uneori, din partea fanilor, doamnele din orchestră. În aprilie 1899, în urma unui spectacol de la Opera Cook (Rochester, New York), May Cook – „Star Lady Cornetist” (vedeta cornetistă) din California primește în cabină două cutii. Cutia mai mare conținea garoafe. Cea mică, înfășurată frumos cu panglici, deschisă cu încântare de către Miss Cook conținea un șarpe veninos „Copperhead” (Arămiu American) de 45 de cm. Cadouri și scrisori ciudate similare erau livrate constant orchestrelor feminine fapt ce a determinat poliția să pornească o întreagă campanie de investigații.

Numărul orchestrelor de alămuri exclusiv feminine a început să crească exponențial nu doar în Statele Unite și Europa ci chiar și în Australia și continentul asiatic, în ciuda nemulțumirii orchestrelor exclusiv masculine. Competiția muzicală între orchestrele de ambele sexe devine din ce în ce mai acerbă chiar până după primul Război Mondial.

„International Sweethearts of Rhythm”

Alămuri – de la muzică clasică și fanfară până la swing în „frontul” femeilor

Evoluția muzicală face ca instrumentele de suflat sa fie din ce în ce mai versatile, fiind folosite tot mai mult în blues, jazz și swing. Muzica swing s-a dezvoltat la începutul anilor 1930, dar abia în cel de-al doilea Război Mondial, când milioane de bărbați au plecat cu serviciul militar pe front, trupele de swing pentru femei au câștigat cu adevărat acceptul și titlul de animatoare pe „frontul” de acasă.

Astfel, prima trupă integrată, exclusiv de femei se numea „International Sweethearts of Rhythm”. Trupa se înființează în 1937 dintr-o inițiativă de strângere de fonduri pentru Piney Woods Country Life School din Mississippi. De la început, formația a inclus femei afro-americane, latino-americane, asiatice, native americane și bi-rasiale, iar în 1943 a început să introducă și femei albe. La acea vreme era periculos ca o trupă integrată să călătorească în sud, așa că femeile afro-americane cu pielea mai deschisă au trebuit să-și întunece pielea cu machiaj pentru a se amesteca cu restul trupei. În ciuda acestui fapt, au existat încă multe incidente de hărțuire și chiar arestări, care au avut loc de-a lungul celor 12 ani de existență ai trupei.

Situația pentru femeile muziciene s-a schimbat în 1974, când Congresul SUA a adoptat „Legea egalității de șanse în educație”, care interzicea discriminarea bazată pe rasă, culoare, sex, religie și originea națională în școlile publice elementare și secundare. Acest act a oferit impulsul integrării de gen în colegiu, armată și muzică. Deși orchestrele de muzică exclusiv pentru femei fac parte acum mai mult din trecut, aceste grupuri au pregătit calea pentru egalitatea de astăzi și au creat un precedent pentru formații pentru toate femeile.

Orchestra măicuțelor din Fordham, 1954

Însumarea acestor artiste și trupe de succes este doar vârful iceberg-ului femeilor remarcabile din spectacole, care au creat, au condus sau au participat la toate orchestrele de femei având un impact major în evoluția muzicii.