Blues-ul are rădăcini adânci în istoria americană, în special în istoria afro-americană

Text de Teodora Iacob

Deși nu vom ști niciodată cu siguranță, muzica s-a dezvoltat inițial (cu mii și mii de ani în urmă) ca mijloc de coordonare și sincronizare a mișcării umane colective, cum ar fi vânătoarea sau agricultura. Chiar și astăzi, este firesc să începi să cânți un cântec, uneori ritmic, care să însoțească activitatea umană, fie că facem drumeții în munți, fie că gătim, fie că ne construim un bloc. Pe vremea grecilor, poveștile evoluției umane au devenit mai abstracte și metaforice, astfel muzica de acompaniament a început să devină mai complexă. Creștinismul a modulat și mai mult scopul muzicii, devenind un mijloc de a exprima lauda spiritualității și de a chema credincioșii la rugăciune.

Astfel muzica, practic, se transformă în vehiculul unui mesaj. Mesajul nu era doar o poveste, ci un întreg sistem ideologic. Punctul de cotitură al dezvoltării genurilor muzicale a fost acela când muzica s-a împărțit în două mari categorii: muzica clasică, orientată înspre populația aristocrată având ca bază compoziții și instrumente sofisticate și muzica folk (populară) care avea ca public omul de rând și unde poveștile nu erau neapărat despre eroi sau filosofie, ci despre bucuriile și durerile vieții rurale, iar accentul era pus pe ritm. Ritmul a devenit, într-un anumit sens, principalul element discriminant între muzica clasică și cea folk. Toate cele aspecte principale ale muzicii folk (religioase, legate de muncă și petrecere) împărtășeau aceeași caracteristică: hipnotizau atât cântăreții, cât și ascultătorii.

Pornind într-o excursie documentară legată de muzica blues am simțit că odată ce mă adânceam în informațiile acestui gen muzical am ajuns, fără să realizez, să îmi închipui ca sunt undeva în sudul Statelor Unite ale Americii, prin anii 1800. Parcă simțeam mirosul mâlos al deltei râului Mississippi, un soare strălucitor, caniculă, câteva voci stinse care se aud parcă de departe, cum își cântă durerea vieții în sclavie, oameni de culoare care stau aplecați în arșița verii deasupra tufelor de bumbac și se mișcă agale la îndemnurile agresive și abuzive ale albilor.

Populația afro-americană și coloana ei sonoră

Blues-ul are rădăcini adânci în istoria americană, în special în istoria afro-americană. Odată cu Marea Migrație (forțată) a muncitorilor africani, muzica blues s-a răspândit în sud inițial și ulterior în restul Statelor Unite. Sclavii africani și-au adus cu ei tradițiile muzicale. Blues-ul a apărut pe plantațiile sudice în secolul al XIX-lea. Sclavii, foștii sclavi și descendenții sclavilor afro-americani cântau când trudeau în câmpurile de bumbac și legume. Privind spre istoria populației afro-americane, am putea spune că muzica blues este coloana ei sonoră. Un gen muzical născut din durere și suferință. Amiri Baraka (scriitor, eseist și critic de muzică, cunoscut și sub numele LeRoi Jones) povestea, în cartea sa „Blues People”, despre acest gen muzical că este “imposibil de descris fără a se adânci în istoria oamenilor, „[Bluesul] a fost istoria poporului afro-american ca text, ca poveste, ca expoziție, ca narațiune … muzica a fost coloana sonoră, de fapt, exprimarea orchestrării creative reflectând viața afro-americană”.

Sclavii, foștii sclavi și descendenții sclavilor afro-americani cântau când trudeau în câmpurile de bumbac și legume

În general, este acceptat faptul că muzica a evoluat din spiritualitatea africană, cântecele africane, cântecele de lucru, „hollers” (melodii care erau sincronizate cu ritmul muncii de câmp), muzica rurală și imnurile revivaliste. Melodiile de lucru au fost cântate ritmic în timp ce era sarcina realizată. Muzica africană combinată cu muzica folk (populară) a coloniștilor albi europeni, în timp, a dus la noi stiluri muzicale. Stilul timpuriu al blues-ului era cunoscut sub numele de „country blues” sau „blues rural” și consta dintr-un cântăreț solo acompaniat la chitară sau muzicuță (instrumentele fiind ușor de transportat). Blues-ul a fost interpretat într-o varietate de decoruri și stiluri: muzicienii cântau adesea în „spectacole de corturi”, uneori alături de comedianți sau magicieni și chiar la circuri. Cântecele variau de la muzică religioasă (Gospel) până la balade populare sau muzică de petrecere. Fără a deveni prea tehnici, majoritatea muzicii blues este compusă din 12 măsuri cu o serie specifică de note. Părțile individuale ale acestor măsuri sunt cunoscute sub numele de „blue notes” (note albastre).

Istoria unei muzici „ciudate”

Nicio persoană nu a inventat blues-ul, dar mulți oameni au pretins că au descoperit genul. Legenda spune că muzica blues ar fi căpătat pentru prima oară formă și ar fi fost etichetată atunci când W.C. Handy (considerat părintele blues-ului) a văzut pentru prima dată niște afro-americani “slabi, cu articulații proeminente și elastice” în timp ce aștepta un tren în 1902 la Tutwiler, Mississippi, cântând „cea mai ciudată muzică pe care a auzit-o vreodată”. Aceasta a fost una din primele dovezi care confirmau ca exista „muzică blues”, așa cum va deveni ulterior cunoscută atât ca terminologie cât și ca gen muzical. Handy continua să spună că pe măsură ce unul din ei cânta “a apăsat un cuțit pe corzile chitarei într-o manieră asemănătoare cu cea a chitariștilor hawaieni” indicând utilizarea timpurie a slide-ului pe chitară, element caracteristic în „country blues”, în timp ce cântăreții repetau versuri ca „Goin’ where the Southern cross’ the Dog” periodic. Aceasta era o nouă formă muzicală pentru Handy (care era un muzician cu experiență și care a condus orchestra Mahara Minstrels din zona Clarksdale MS și care era un muzician cu studii superioare).

Desigur, această muzică a fost cântată la chitară cu mult înainte și a evoluat chiar și după W.C. Handy a compus primele piese de blues (Memphis Blues și St. Louis Blues). Cântecele sale de blues aveau un stil diferit față de interpreții de Delta Blues care cântau această muzică într-un stil mai autentic, aproape folk. Dar, cu siguranță, el a ajutat la popularizarea formei de muzică blues și a adus-o treptat de sub soarele arzător de pe plantațiile de trestie și bumbac înspre „centrul orașului”. Acest stil de blues numit Country Blues sau Delta Blues, care are la bază slide-ul a fost utilizat, evident, și de cei mai cunoscuți pionieri ai blues-ului din anii 1920, cum ar fi Son House, Blind Lemon Jefferson, Leadbelly, Charlie Patton și Robert Johnson, care inițial cântau solo, doar cu o chitară. Ocazional, se alăturau și făceau echipă cu unul sau mai mulți colegi pentru a cânta în taberele de plantații, sau în colibele din sudul îndepărtat. Este posibil ca trupele de blues să fi evoluat de la trupele de jazz timpurii sau corurile Gospel.

Vorbind despre un gen muzical cântat la început mai mult în comunitățile rurale (Statele Unite ale Americii fiind un teritoriu predominant rural până la finalul anilor 1900), unde perspectiva imprimării audio era absentă, multe din piesele originale de blues au fost „înmormântate” odată cu interpreții lor și astfel pierdute. În lipsa partiturilor și a aparaturii necesare imprimării, stocării și transmiterii muzicale, acest gen muzical are la bază transmiterea printr-o componentă orală. Astfel, muzica s-a răspândit și a evoluat, așa cum toată muzica o face mai devreme sau mai târziu.

Dezvoltarea urbană a muzicii negre din secolul al XX-lea s-a datorat mult „orașului păcatelor” din sud ca New Orleans, Kansas City și Memphis. Saloanele, cluburile, bordelurile, bărcile cu aburi și scenele publice au sponsorizat nenumărați muzicieni de culoare care au migrat din mediul rural. Mai multe vedete de blues ca Bessie Smith, Ma Rainey, Ida “Cox” Prather și-au început cariera în spectacole de menestrel și apoi au migrat pur și simplu de la spectacolele itinerante din sud la teatrele permanente de vodevil din New York, unde melodiile lor au fost scrise special pentru un public mai larg de către compozitori profesioniști precum William Handy.

Bessie Smith

Deși melodiile datează din anii 1800 primele piese pe care le putem asculta chiar și azi sunt înregistrate abia în anii ’20. Înregistrarea acestor noi genuri muzicale pentru o distribuție mai largă a fost o provocare, deoarece cei care controlau industria înregistrării, care erau în principal albi, au considerat că blues-ul și jazz-ul ar trebui să fie interpretate de muzicieni albi. Imprimările audio ale muzicienilor afro-americani, conform standardelor rasiale, nu puteau fi comercializate decât afro-americanilor și, prin urmare, au avut o distribuție mult limitată.

Segregaționismul a făcut, de asemenea, dificilă interpretarea și înregistrarea muzicii de către artiști albi și de culoare împreună (deși acest lucru avea loc uneori într-un cadru informal). Așadar, mostrele muzicale timpuriu înregistrate sunt, în principal, realizate cu muzicieni și cântăreți complet albi. Există și puține înregistrări cu grupuri de culoare pentru distribuire către afro-americani. Compozitorii și aranjorii puteau fi afro-americani dar puteau avea o distribuție ceva mai largă dacă interpreții ar fi fost albi. Problema vremii, însă, a fost aceea că mulți muzicieni și cântăreți albi nu înțelegeau “the blues notes” (“notele albastre”). În ciuda părtinirii producătorilor de discuri din acea vreme, unii artiști afro-americani au străpuns pătura groasă a politicii de separare rasială și au devenit populari și pentru publicul alb. Odată cu asta, casele de discuri aveau să realizeze treptat potențialul acestui nou gen muzical. Recolta materialului de muzică blues se desfășura întocmai muncilor de pe plantații, casele de discuri „culegând” piese din zonele de unde proveneau muzicienii, exact pe câmpurile de bumbac sau trestie de zahăr („field recording”).

Ma Rainey

Galeria vocilor de aur

Nicio naștere nu este completă fără o mamă, iar Ma Rainey a fost, din toate punctele de vedere „mama blues-ului”. Gertrude Pridgett (căsăt. Rainey) s-a născut în 1886 în Columbus, Georgia. Ea și-a făcut primul nume ca și cântăreață la un spectacol de talente la vârsta de 12 ani, iar până la vârsta de 16 ani s-a alăturat actului muzical itinerant al părinților, unde a continuat să-și câștige pâinea și care apoi a devenit una dintre cele mai de succes cântărețe și ale cărei înregistrări au devenit foarte printre cele mai populare. Despre viața acestei artiste putem afla mai multe urmărind filmul recent lansat „Ma Rainey” în care rolul cântăreței este interpretat de către talentata actriță Viola Davis.

În turneele cântăreței, i se alătura o altă mare voce a muzicii blues, din generația nouă, Bessie Smith, pe care Rainey susține că a îndrumat-o și a încurajat-o de-a lungul carierei muzicale. Bessie Smith, născută în 1894 în Chattanooga, Tennessee, avea o voce puternică, cu o tonalitate aspră, dar cu un mod sentimental de a exprima trăirile prin muzică, cu o ureche bună pentru un cântec era o prezență impunătoare. Milioanele sale de vânzări de discuri și turnee non-stop cu spectacole cu casa închisă au făcut-o cea mai influentă cântăreață de blues din anii 1920, ale cărei discuri „au străpuns” către publicul alb.

În viața ei privată, băutul, înjurăturile și certurile agresive constante, numeroasele sale aventuri sexuale atât cu bărbați, cât și cu femei, consumul său îndelungat de droguri și moartea sa violentă i-au conferit un statut iconic de interpret de culoare care și-a trăit viața strict în propriile sale condiții și care nu a dat nici o importanță asupra consecințelor. Termenul „Copil sălbatic” ar fi putut fi inventat pentru ea. Toate aceste elemente sunt surprinse cu măiestrie în filmul „Bessie” (2015) unde Queen Latifah joacă rolul artistei și pentru care obține o nominalizare la Globurile de Aur pentru categoria „Cea mai buna actriță în rol principal”.

Robert Johnson

Robert Leroy Johnson și pactul cu diavolul

Robert Leroy Johnson este numit „Regele Delta-Bluesu-lui” și s-a născut în 8 mai 1911 în Hazelhurst, Mississippi. Nu a cântat niciodată pentru un public mare, spectacolele lui aveau loc în principal la petreceri și a avut parte de o scurtă difuzare radio. Artistul și-a câștigat majoritatea banilor din sume mici primite cântând pe stradă. Cel mai însemnat disc al său s-a vândut în doar câteva mii de exemplare și i-a adus în jur de 100 de dolari. Ceea ce adaugă savoarea în povestea vieții lui Robert Johnson este legenda întâlnirii acestuia cu “diavolul” căruia îi vinde sufletul în schimbul talentului și succesului muzical.

Fiind o poveste din perioada respectivă (în care diavolul are la bază profilul zeului african Legba, deseori atribuit răscrucilor de drumuri), Johnson a știut să se folosească de ea și a creat Crossroad Blues și Me and the Devil Blues, în care vorbește despre întâlnirea și pactul cu diavolul care are loc la o intersecție de drumuri. De asemenea, obișnuia să cânte în locuri întunecate, dispărea în mijlocul spectacolelor și niciodată nu rămânea în același loc. Se înscrie și el în „Club 27” (alături de Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Kurt Cobain și mai recent Amy Winehouse), grupul artiștilor care au decedat la 27 de ani, Robert Johnson moare în 1938 otrăvit cu stricnină după ce a sedus femeia nepotrivită. Cu toate că în timpul vieții nu era un artist prea cunoscut, muzica lui răsună în anii următori din munca multora care l-au urmat. Stilul delicat și poliritmic al lui Robert, acordurile sale ciudate dar complexe și cântatul cu slide-ul au inspirat generații de chitariști și multe dintre melodiile pe care le-a compus au devenit standarde de blues.

Son House (Eddie James House Jr.) s-a născut în 21 martie 1902 în cătunul Lyon, la nord de Clarksdale, Mississippi, până la vârsta de 15 ani, a fost predicator, făcând tururi prin plantațiile din Deltă evocând povești despre focul iadului cu un impact și o fervoare care au devenit o caracteristică a carierei sale ulterioare de blues. A fost un bărbat care a locuit pe plantațiile Dockery până la sfârșitul anilor ’20 și care face parte din grupul muzicienilor spectaculos de buni care ne-au oferit privire asupra originilor bluesului. În Lula, la aproximativ 25 de mile nord de Clarksdale, Son îl întâlnea pe Charley Patton.

Charley Patton

Charles Patton s-a născut în aprilie 1989 Hinds County, Mississippi, lângă orașul Edwards. Îi plăcea scena unde susținea spectacole într-un mod particular făcând chitara să sune tare și aspru, cântând cu ea între picioare sau la spate, uneori folosind-o ca pe o tobă. Vocea sa crudă, născută parcă din pământ, reflecta viața grea, consumul de alcool și fumatul excesiv, încăierările sale perpetue și antonimul perfect al unei vieți liniștite. Charley era o persoană înfricoșătoare și beligerantă, care a fost izgonit de trei ori de pe plantațiile Dockery și care s-a căsătorit de opt ori. Muzica pe care a compus-o a descris fidel viața pe care a trait-o, iar influența sa puternică asupra contemporanilor săi și moștenirea înregistrărilor sale au fost, fără îndoială, cei mai importanți factori care au făcut ca Delta să pară forța motrice a Blues-ului.

Deși Son House și Charley Patton aveau personalități diametral opuse și nutreau o antipatie reciprocă continuă, își respectau muzica. Au concertat în toată Delta împreună cu prietenul lor Willie Brown, iar în 1930 trio-ul a călătorit în Wisconsin pentru a înregistra pentru Paramount Records.

Un gen muzical și conotațiile sale medicale

Lăsând puțin la o parte datele istorice, în misiunea mea de a defini genul muzical blues am găsit și unele rădăcini lingvistice care merită menționate. Unul dintre sensurile cuvântului blues are putea avea conotații medicale. Delirium tremens – este oare o cale spre blues? Delirium tremens definită ca urgență psihiatrica manifestată clinic prin tulburări de conștiență cu afectarea funcțiilor cognitive, transpirații, tahicardie, tremor, anxietate, insomnii, halucinații vizuale (frecvent zoopsice), tactile, olfactive, deliruri paranoide, agitație psihomotorie, toate astea datorate consumului de alcool.

Cam asta ar însemna din punct de vedere medical delirium tremens și, fiind frecvent acompaniat de sirenele și luminile albastre ale poliției sau ambulanței, rezulta ceea ce se numește blues. O altă explicație, poate cea mai apropiată de înțelegerea acestui gen muzical, ar fi blues-ul ca o stare de spirit, “the blues devils”, adică melancolic, trist, cu moralul la pământ, stare descrisă și în „Farsa într-un singur Act” scrisă de George Coleman și jucată pentru prima dată la Royal Theatre din Covent Garden, Londra, în 1798. Definiția din DEX ar fi – Blues, subst., dans lent, cu caracter visător, melancolic; melodia după care se dansează acest dans, care îşi are originea în cântecele populației de culoare din America. [Pr.: bluz] – Cuv. engl.” (DEX ’98). De asemenea, cred că foarte multă lume asociază muzica lentă și dansul apropiat cu blues-ul – „hăi să dansăm un blues”.

Cu toate că excursia în timp și spațiu care a avut ca scop căutarea originilor muzicii blues ia sfârșit, realizez de fapt, că nu am ajuns la final ci că aici a început totul. Muzica blues este doar un om și chitara sa care exprimă viața pe care o trăiește.

Citiți și:

Muzica și filmul în drumul spre Oscar 2021: O partitură cu mesaj predominant politic

Billie Holiday, povestea unei legende jazz: O viață toxică și fulminantă și cântecul care a cutremurat o lume întreagă