„Ne-am pierdut rușinea, și ne-am pierdut rușinea pentru că ne-am pierdut respectul – respectul pentru carte, pentru binele public, pentru o meserie, pentru oameni. Nu e de mirare că, fără măcar să ne dăm seama, ne-am pierdut respectul pentru noi înșine. Nu alții ne calcă în picioare, ca nu e nevoie. Ne călcăm singuri”, spune Alin Fumurescu, profesor de Științe politice la Universitatea Huston din SUA, în interviul care urmează, discutând despre ce nu funcționează în sistemul doctoratelor din România și ce ar trebui schimbat. El a făcut parte și din Comisia de Etică, invitat ca expert extern, comisie care a analizat recent lucrarea de doctorat a ministrului Lucian Bode.

Peste 80 de mii de titluri de doctor au fost acordate în perioada postcomunistă. Dacă în 1990 au fost 331 de titluri de doctor, într-un an – „vârf de inflație”, 2012 – au fost acordate 6259 de titluri. Explicațiile sunt mai multe, de la condiționările privind avansarea pe funcții în sistemul de stat, arderea unor etape în carieră, indemnizații la salariu până la împăunarea cu un titlu care te ridică în ochii colegilor de partid sau de pahar.

După 2012, legislația mai riguroasă (Legea 1 a Educației) și scandalul doctoratului lui Victor Ponta mai reduc din avântul doctoral, dar nu rezolvă toate problemele. Numeroase teze continuă să se dovedească plagiate, irelevante, inutile.

Cum și de ce? Ce anume nu funcționează bine în sistemul nostru de obținere a unui doctorat? Și ce ar trebui făcut?

Pornim în această analiză discutând cu Alin Fumurescu, doctor al unei universități din SUA, Indiana University (Bloomington) și a cărui teză a fost publicată de Cambridge University Press. I-am cerut să ne facă o comparație între sistemul de acolo și cel de aici. O primă referință la această diferență fiind că, în SUA, tocmai pentru a se preveni nepotismul, „unde îți iei doctoratul nu ai voie să rămâi, iar competiția e acerbă, și de 200 pe un loc”.

— Domnule profesor, sunteți la curent cu tema doctoratelor din România. Ați fost și într-o comisie de analiză a unei teze suspectate de plagiat. Știm că nu e bine. Dar cum e în SUA? Dumneavoastră v-ați dat doctoratul acolo, vă rog să ne faceți o comparație cu sistemul american, care poate nu e ideal, dar s-o fi apropiind mai mult de ce ar trebui să fie.

— Idealurile, cum știm, nu sunt de pe lumea aceasta. Dar nu e o întâmplare că țara cu cei mai performanți cercetători și cele mai performante universități, de la distanță, e SUA. Ca european, recunosc că mă rănește ușurel la orgoliu, dar asta nu mă împiedică să constat realitatea. Iar explicația se găsește în sistemul doctoral – care nu seamănă defel cu cel european, în general. E un sistem extrem de competitiv, cam ca și admiterea la facultățile de medicină românești pe vremuri. Există o competiție inițială, la selecția dosarelor.

Numerele variază, de bună seamă, de la un program la altul, dar chiar și la un program de reputație medie, să zicem, nu sunt admiși în program mai mult de 25-30% dintre aplicanți. La universitățile cu reputație, procentul scade mult sub 10%. Urmează cursurile obligatorii, vreme de trei ani, nu dintr-o specialitate, ci din două (major și minor). Așa ceva, în Europa, nu există.

În toată această perioadă, dacă nu obții medii foarte bune, ești zburat din program. La sfârșit, dacă ai supraviețuit, dai două examene „atotcuprinzătoare” („comprehensive”), extrem de dure, din cele două specialități. Fiecare examen durează o zi întreagă (opt ore) sau mai mult dacă ai și scris și oral, timp în care trebuie sa demonstrezi ca stăpânești cam toată literatura de baza din domeniul respectiv. Dacă pici vreunul dintre examene de doua ori, zbori din program.

Abia apoi propui un subiect pentru teza de doctorat, care și el trebuie aprobat de către o comisie. Din comisie unul dintre membri trebuie să fie de o alta universitate. Iar la sfârșit, după încă vreo trei ani sau mai multi, îți „susții” teza în fata comisiei. În engleza se cheamă că ți-o „aperi” (defense) – și nu e o metaforă: câteva ore, ești tocat mărunt de către toți membrii comisiei, trebuie să te aperi la propriu, și nu întotdeauna întreaga comisie e de acord că ai trecut.

Nici vorbă să inviți la „susținere” mătuși și bunici sau să servești fursecuri și șampanie, cum am auzit că se întâmplă prin Europa, unde e doar o (altă) formalitate.

V-am plictisit? Foarte bine! Se cheamă că începeți să înțelegeți de ce unul care trece prin acest program intens și supraviețuiește, nu e chiar de colea. Dar stați! Competiția de-abia de-acum începe. Cum nu ai voie să fii angajat la universitatea la care ți-ai obținut doctoratul, pentru a evita nepotismul, trebuie să-ți dovedești valoarea „pe piață”.

În funcție de specializare și de an, concurența variază, dar, când am aplicat eu, bunăoară, eram 182 de candidați de filosofie politică aplicând pe cam aceleași 12-14 poziții valabile în toată America.

Urmează confirmarea pe post – în șase ani. Dacă nu publici suficient, ești dat afară. Iar publicarea în SUA e o altă concurență. Abia după, obții dreptul de a conduce, la rândul tău, lucrări de doctorat. Iar „conduce” înseamnă să te implicit în efortul de câțiva ani al doctorandului de la început la sfârșit, să-l pui să-și refacă fiecare capitol de câteva ori, până ești sigur că nu te va face de rușine, ba dimpotrivă, ș.a.m.d.

De aceea, nimeni nu are mai mult de doi sau trei doctoranzi concomitent. N-ai cum, că n-ai timp. În Europa am auzit ca unii profesori au doctoranzi cu zecile! De neimaginat în SUA! Te-ar râde și curcile de Thanksgiving!

— Privind spre noi, avem o legislație bună și o fentăm, nu avem reflexe morale, nu sunt bani pentru cercetare și atunci învârtim aceleași texte multiplicându-le, care sunt problemele?

— Mai întâi de toate, ne lipsește rușinea. Dacă n-ai nimic original de adăugat la ceea ce s-a scris deja, nu te fă de rușine! L-am auzit recent pe Lucian Bode văitându-se că, din cauza plagiatului, nimeni nu-i mai discută conținutul tezei de doctorat. Să se bucure! Ca unul care a făcut parte din Comisie care i-a analizat teza știu prea bine: conținutul e doar o compilație de citate. Nimic original, totul rușinos de la la un capăt la celălalt. Mai apoi, ne lipsește – sau am pierdut – cultura competiției. Nu toată lumea trebuie să termine liceul, nu toată lumea trebuie să termine o facultate, să aibă un masterat și, cu atât mai puțin, un doctorat.

În România avem o inflație de titluri și de forme fără fond. Pe vremea când încă îmi făceam doctoratul, mama mă tot întreba: „Da’ ce-ți ia așa de mult? Că pe-aici mai toată lumea are un doctorat!” Și nu glumea.

Nu banii sunt problema în majoritatea domeniilor „liberale”, cele care nu depind de aparatură, ci accesul liber la informația la zi. Nu poți veni cu o idee nouă, atât timp cât nu le cunoști pe cele „vechi” și nu ești capabil să identifici o problemă de cercetare, un mister care se cere rezolvat. A propos de asta, orice lucrare de doctorat ar trebui să aibă un capitol de „literature review” – ce s-a scris până la tine despre subiect, care sunt nelămuririle, ce aduci tu nou. A, B, C.

Citiți interviul integral pe Presshub.ro!

Citește și

Despre intervievat

Alin Fumurescu a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității Babeș-Bolyai şi are două masterate în științe politice, la Institut Européen des Hautes Études Internationales (Nisa) și la Univesity of Missouri. Și-a susținut teza de doctorat, „Compromise and Representation: A Split History of Early Modernity“, la Indiana University (Bloomington). În prezent este associate professor la University of Houston. Prima ediție a cărții „Compromisul. O istorie politică și filozofică” a apărut la Cambridge University Press, în 2013.