Interviu realizat de Ruxandra Hurezean

Un interviu despre negru și alb, despre realitate și realitate virtuală, minciună și istorie, autonomie universitară și teoriile de gen. Despre cum strănută America și face febră Europa, despre cât înțelegem din vremurile pe care le trăim. Alin Fumurescu s-a născut la Brad, a făcut studii la Cluj Napoca și a lucrat în presă. Atunci l-am cunoscut. Avea un stil tăios, pătrundea cu mintea prin explicații până la rădăcina lucrurilor. A plecat cu 100 de dolari în buzunar, așa cum el ne mărturisește. A făcut carieră universitară în SUA – acum este profesor de științe politice la Universitatea din Houston – a crescut trei copii și a scris cărți larg citate în mediul academic. Alin decojește ceapa și ajunge la miezul lucrurilor, că ne place sau nu ne place, „realitatea nu e ideală”. Interviul nostru e un dialog de acest fel, aduce explicații, unghiuri noi din care poate fi privită lumea și mica noastră Românie.

SINTEZA: Dragă Alin, trăim în continuare, vremuri interesante. Știu, tu ești de părere că presa le vede mai interesante decât sunt în realitate. Dar trebuie să recunoști, unele fapte, destul de multe, creează un tablou îngrijorător. O criză pandemică ce a făcut milioane de victime, bolnavi și morți, o criză economică extrem de gravă, guverne aflate la ananghie și populații care reacționează excesiv. Cum vezi tu situația acum?

Alin Fumurescu: Mă bucur că ai început întrebarea cu această expresie – „vremuri interesante”. Exista o vorbă veche (a cărei origine s-ar cuveni s-o caut) care spune ceva de genul: „Să te ferească Dumenzeu de vremuri interesante”. Asta a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Pe vremuri lumea caută stabilitate, predictibilitate. Să știi cum îți faci planurile de viață. Machiavelli spunea, în secolul al XVI-lea, că oamenii îi pot ierta unui prinț crimele, câtă vreme le face o singură dată, dar după aceea regulile există și funcționează previzibil. Suntem „biologic” programați să iubim predictibilitatea – de aceea ne și căsătorim. De ce a ajuns multă lume să accepte și comunismul (fără legătură cu căsătoria!), odată trecută perioada terorii din anii’50? Pentru că prin anii ’70, ba chiar și ’80 devenise … predictibil. Făceai X, se întâmpla Y.

Îmi amintesc cum, prin 1984, mă pregăteam să dau admitere la Medicină. Și, adolescent fiind, încercam să mă gândesc la viitor: Dacă intru la Medicină, termin facultatea, îmi găsesc o poziție de medic undeva, poate (cu pile), chiar în orașul natal, Brad, primesc un apartament, îmi cumpăr o Dacie, mă căsătoresc, fac copii care vor merge la facultate, vor primi apartament (cu pile), își vor cumpăra o Dacie … Adolescent fiind, predictibilitatea asta mă înspăimânta. Acum, dacă stau să mă gândesc, generația mea, cea care era încă în adolescență sau imediat după în 1989, a avut un noroc fantastic! Am fost speriați de predictibilitate la vârstă potrivită, în momentul potrivit. De aceea am ieșit pe străzi în ’89, de aceea am făcut Piața Universității, Revista „NU” ș.a.m.d.

Acum, asistăm la o poveste răsturnată cu susul în jos. O poveste „în oglindă”, în care stânga devine dreapta, susul, jos, și marele, mic. Suntem cu toții, o omenire întreagă, Alice în Țara Minunilor. O omenire adolescentină, așteptând o schimbare nedefinită. Or în zilele acestea, nimic nu mai e previzibil. Iar asta – în ciuda declarațiilor oficiale și vaietelor venite dinspre opinia publică pe toate canalele – undeva, în străfunduri, în rărunchi sau în vintre ne … bucură!

Realizez că aceasta e o afirmație scandaloasă, dar adevărul are această tendință – de a fi scandalos. Adevărul, cred eu, e că omenirea s-a cam plictisit. Nu neapărat pentru că trăiește mai bine (chit că și asta e adevărat), ci pentru că a devenit dependentă de stimuli din ce în ce mai puternici. Noile media ne-au obișnuit cu „breaking news”, ceas de ceas, 24/7, cum ar zice americanul. La astea suntem deja imuni. Fete violate ignorate de poliție, împușcări în masă la vreun liceu din America, uragane devastatoare? Cam câte drame (reale) de genul asta poate un creier normal suporta înainte de a deveni complet insensibil? Suntem „drogați” cu știri. Așa că trebuie mărită doza. Constant. Ceas cu ceas. 24/7.

Simplu spus: Cred că am ajuns la punctul la care ne dorim într-atât de tare crizele, încât ni le creăm singuri, doar pentru satisfacția, ușurel perversă, de-a ne putea văicări ulterior. Dacă viețile noastre și-au pierdut sensul mai înalt, e musai – psihologic vorbind – să ne găsim unul. Drogul, în acest caz, sunt știrile. The News. Din acest punct de vedere, hamsterul care aleargă disperat pe o roată încercând să prindă (fără nicio șansă) morcovul atârnat deasupra capului e, într-un fel, mai norocos. Morcovul, măcar, există. Noi alergăm după un morcov care nu există. Noi alergăm pe o roată după un morcov la care doar visăm.

„Realitatea virtuală” e, probabil, cel mai periculos oximoron cu care s-a confruntat omenirea.

 – America are acum statui demolate și magazine devastate, are victime și violențe de stradă. Care sunt după părerea ta cauzele profunde ale revoltei, cărora moartea lui Floyd le-a oferit ocazia să răbufnească?

– Să începem cu statuile, pentru că nu putem pune statuile și jefuirea magazinelor în aceeași oală. Prima oală e cea simbolică – cea pe care ți-o construiești singur, învârtind roata și modelând lutul, oala pe care ți-o formezi singur, la propriu (îi dai o formă) – iar pe termen lung e singura care, cred, contează. A doua oală e cea din care mănânci. Asta (importantă și ea, pentru că olarul care moare de foame nu există) contează doar pe termen scurt. Ideal ar fi să putem cu toții mânca doar din oale simbolice, dar acest ideal este imposibil în această viață. Realitatea nu are cum fi ideală, că de aia e realitate.

America – dar nu doar America – nu are un „război cu statuile” de azi, de ieri, cum nici România nu are. Orice statuie e un simbol. Iar „simbolul” e opusul … diavolului („diabolus”). Primul unește înțelesurile, celălalt le desparte. Pentru doi ani am predat la Tulane University, New Orleans. Pentru a ajunge în French Quarter (un cartier faimos pentru întruchiparea mottoului orașului, „laissez les bon temps rouler”, greu de tradus pentru necunoscătorii de franceză), luam de obicei tramvaiul – găsirea unui loc de parcare era un infern. Tramvaiul, de modă veche, cu banchete de lemn, trecea pe la Lee Circle – o piațetă, în mijlocul căreia se afla un obelisc în vârful căruia trona statuia Generalului Reobert E. Lee, comandantul principalei Armate Confederate. Era, ca și tramvaiul, vechi de când lumea, un simbol al orașului, cum ar fi, să zicem, Turnul Eiffel pentru Paris. Ei bine, statuia a fost dată jos acum câțiva ani, pe motiv că glorifica sclavia. Puțină lume, însă, mai știe că Lee era împotriva sclaviei și a secesiunii, ca și-a eliberat toți sclavii înaintea Declarației de Emancipare, sau că, la începutul războiului, Abraham Lincoln i-a oferit comanda tuturor armatelor Nordului. După o zi de gândire a refuzat din motive… simbolice. A declarat că e american pentru că e cetățean al Virginiei, iar dacă „țara” sa, Virginia, a decis să iasă din Uniune, onoarea îl obligă s-o urmeze, împotriva convingerilor personale. Când însă vine vorba despre simboluri, realitatea nu mai contează.

Magazinele devastate sunt o cu totul altă poveste (facem cum facem și tot la povești ajungem; de povești nu putem scăpa): acolo nu mai e vorba despre „oala simbolică”, acolo este vorba despre „oala cu mâncare”. Și cine nu iubește o „masă” gratuită, un televizor, pantofi de fițe ș.a.m.d. ? Ai însă dreptate când sugerezi că există o cauză mai profundă care unește cele două fenomene – discrepanța dintre realitate și ideal, o discrepanță care tinde să fie ignorată în aceste zile. De ce? Pentru că această discrepanță nu există în „realitatea virtuală”. În realitatea virtuală poți muri și învia de câte ori vrei, poți omorî câți inamici ai chef, îți poți alege un avatar care să te facă să arăți precum George Clooney sau Jennifer Aniston (numele sunt, de bună seamă, aleatorii și pot stârni zâmbete), poți trăi într-o casă de vis, deține un iaht de lux ș.a.m.d. Trăiești… ca-n povești. Atâta doar că, în Povestea Porcului, să zicem, copilul, oricât de captivat ar fi de poveste, știe că, în realitate, porcul nu vorbește și nu construiește poduri de aur. Fără să-i explice bunica, înțelege, știe că acestea sunt povești – metafore. Această cunoaștere, această abilitate de deosebire dintre real și ideal începe să dispară în ziua de astăzi. De aici, un întreg set de probleme. „Realitatea virtuală” e, probabil, cel mai periculos oximoron cu care s-a confruntat omenirea.

 – Are America impregnat în ADN-ul ei rasismul, așa cum s-a spus în această perioadă? Cât este vorba de rasism și cât e efectul discrepanței sociale sau alte cauze mai puțin vizibile?

– Să îți răspund cu o întrebare: Sunt ardelenii rasiști când fac bancuri cu olteni? Oltenii, când fac bancuri cu moldovenii? Da! Și nu. Un evreu poate râde la bancurile cu evrei – asta nu îl face antisemit. Fiind și oltean și ardelean, râd cu poftă și la bancurile cu olteni, și la cele cu ardeleni – cu o singura condiție: să fie bancuri bune! (Aș râde și dacă n-aș fi.) Departe de mine gândul de a sugera că rasismul – în America sau aiurea – e doar o glumă. A existat, a fost dramatic, și încă mai există. Mai este, însă, dramatic, mai ales în Statele Unite, unde sunt atât de mulți imigranți și atât de multe minorități? Nu aș fi la fel de sigur. Cum am încercat să explic și-n ultima carte, apărută iarna trecută la Cambridge University Press, Statele Unite sunt o națiune „politică”, nu etnică, nu rasială, nu religioasă. Citiți Declarația de Independență și veți vedea că toate aceste „rădăcini” comune – rasă, religie, limbă ș.a.m.d. nu mai contează când vine vorba de politică. În America, ceea ce contează (sau ar trebui să conteze) este doar dacă ești cetățean sau nu. Atât. Însă lumea nu mai știe carte, deci nici istorie. Facebook și „book” nu sunt același lucru.

Uitați-vă la Imperiul Roman: În trei pagini din Noul Testament, Apostolul Pavel se autoidentifică în trei feluri. Care e ultimul? Cetățean roman! Fericitul Augustin e un alt bun exemplu. Și-a scris autobiografia cu detalii foarte amănunțite, începând de la furatul de pere în copilărie până la copilul „din flori”. Un singur lucru n-a precizat – dacă era alb sau negru (fiind din nordul Africii, e foarte posibil să fi fost negru, după cum apare și în unele icoane). De ce n-a precizat? Pentru că nu interesa pe nimeni! Era cetățean roman.

– Ce ar trebui făcut în materie de politici sociale pentru diminuarea discrepanțelor sociale sau ce eficiență au avut cele de până acum? Ce n-a funcționat?

– Acesta e un subiect la care nu mă pricep, așa că ezit sa-mi dau cu părerea. Iese din aria mea de expertiză. După cum atrăgea atenția și Max Weber, există o diferență între „politici” și „politică”. Eu mă ocup mai mult de politică. Pentru „politici” există departamente speciale. Ceea ce pot spune însă e că „discrepanțele sociale” – sau de orice altă natură – nu au cum să dispară complet. Nici măcar într-o lume ideală n-ar mai fi amuzant să fim toți la fel, fără „discrepanțe”. Nici șah nu poți juca dacă ai aceleași piese, de aceeași culoare, pe o tablă cu pătrățele la fel, că nu mai vezi nici măcar pătrățelele! Tot aud cât de nedreaptă e America și cât de corupt sistemul capitalist american. Așa o fi, dar eu chiar am ajuns în America cu o sută de dolari (de fapt, am plecat spre America cu o sută, am aterizat în America cu 180, mulțumită unui amic), am crescut trei copii, făcut școală, și trăim, zic eu, binișor. Iar asta nu e o metaforă. Ce vreau să spun? Multe nu funcționează cum ar trebui, dar scenariul nu e nici pe departe atât de dramatic precum se vede din România. Daca ar fi, ar trebui să vedem valuri de imigranți americani sau europeni luând cu asalt China. Eu încă n-am văzut.

– Ce rol a jucat și joacă președintele Trump în toată povestea aceasta? Va profita sau va pierde în perspectiva alegerilor viitoare?

– Din nefericire pentru toată lumea, nu doar pentru americani, tare mi-e teamă că Trump va profita de pe urma ultimelor evenimente. Iar aici revenim încă o dată la diferența dintre realitate și mediul virtual. În mediul virtual, un președinte ca Trump nu ar fi existat. În realitate, există. Iar realității nu-i poți da „reset”, că nu e joc pe computer.

– Mișcările de stradă poartă o umbrelă, Antifa, dar care nu este o organizație cu o existență definită, formal asumată. Atunci, ce este? Avem și la Cluj mesaje pe ziduri semnate astfel, mesaje anticapitaliste, desene cu pumni ridicați, așadar, pare destul de răspândită. Dar este ea o mișcare puternică? Cum crezi că va evolua?

– Mișcările de stradă nu poartă umbrela Antifa – sau nu au purtat-o până nu le-a dat-o … Trump! Facem cum facem și revenim în același punct – virtualul a avut dintotdeauna tendința de a se transforma în realitate. Odinioară, însă, virtualul (sau idealul) însemna o lume mai dreaptă, abolirea sclaviei, drepturi egale pentru femei, copii ș.a.m.d. Pentru asta se făceau revoluții, se murea, se tăiau capete la ghilotină. Acum granițele dintre real și virtual s-au amestecat într-atât de mult, încât orice actor poate profita de acest „joc al oglinzilor” pentru a împinge realitatea în direcția dorită. Antifa sau Boogaloo – sau orice altă mișcare de acest gen, promovată pe rețelele de socializare, de la Anonymous la Al Qaeda, și de la Balena Albastră la Tea Party, Occupy, etc (pumnul ridicat era un simbol și în timpul Războiului Civil din Spania) – nu sunt decât aceleași Mării cu alte pălării. Nu neg nici bunele intenții și nici puritatea intențiilor multora dintre suporteri. Reamintesc doar că drumul spre iad e pavat adesea cu bune intenții și că întotdeauna se vor găsi idioți utili pentru cauze mai puțin nobile.

– Revoltele din SUA au dus la reacții în mediul cultural-artistic. Un film celebru a fost oprit de la difuzare pentru a-i fi redefinită prezentarea. Acest lucru a stârnit un val de indignare generală, ce-i drept, mai mult în afara Americii. Ce ecouri crezi că va avea acest tip de „cenzură culturală” în Europa?

– Filmului cu pricina îi zice „Pe aripile vântului” – am ajuns să ne fie teamă până și să îi pronunțăm numele? Îmi ceri să fiu un soi de Mafalda, iar la asta nu mă pricep. Dar, dacă Tocqueville avea dreptate – iar el a fost un soi de Mafalda, pentru că s-a dovedit corect în mai toate pronosticurile făcute pe la 1835, toamna, până acum, America pentru Europa servește rolul buzduganului zmeului din poveste: anunță ce va veni. Iar asta mă îngrijorează. Pentru că orice acțiune are și-o reacțiune. Îți mai amintești de tiribombele copilăriei (acum sunt yo-yo sau așa ceva)? Cu cât mai tare trântești tiribomba într-o direcție, cu atât mai tare va reveni în direcția opusă. Aici deja nici măcar nu mai vorbim de ceva subtilități de filosofie politică. Aici vorbim despre mecanică.

Orice interferență a politicului în universitate e imorală din start. Statul nu poate decide nici că doi plus doi fac patru sau cinci, nici că Pământul e rotund sau plat, că se învârte în jurul soarelui sau invers.

 

– În același timp, la capătul estic al Europei, Senatul României a votat zilele trecute un proiect de lege prin care se interzice instituțiilor de învățământ «activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași». Ești profesor universitar, tu cum vezi acest lucru?

– Am fost și-n anii 90 (când nu eram profesor), sunt și acum un suporter al autonomiei universitare – de modă veche. Moda Evului Mediu, cea care a creat universitățile ca pe niște sanctuare ale libertății de gândire și nu numai (te puteai „refugia” într-o universitate, condamnat de crime fiind, iar „statul” nu avea dreptul să te „salte” de acolo; cam ca într-o ambasadă în zilele noastre.) Prin urmare, consider nu doar ilegitimă și imorală, dar și complet inutilă orice încercare a politicului de a dicta academiei orice (și subliniez apăsat aici, „orice”, nu doar acest subiect). De ce ilegitimă? Pentru că fie există autonomie universitară, fie nu. Legea nu depășește, nu are voie să depășească logica binară – ești vinovat sau nu. Tertium non datur. Or nu poți fi vinovat pentru o părere. O doxa. De ce imorală? Pentru că orice interferență a politicului în universitate e imorală din start. Statul nu poate decide nici că doi plus doi fac patru sau cinci, nici că Pământul e rotund sau plat, că se învârte în jurul soarelui sau invers.

Pe vremea când făceam un masterat la Nisa, un profesor de drept constituțional, evreu, bătrân, s-a revoltat împotriva legii de-abia apărute prin care negarea Holocaustului se pedepsește în Franța cu închisoarea. Avusese rude ucise la Auschwitz, dar susținea că această lege deschide poarta „adevărului științific de stat”: statul ne spune dacă Pământul e rotund sau plat, care e viteza luminii, sau dacă există sau nu o diferență între sex și gen. E același principiu, indiferent de subiect. Tocmai de aceea, la autonomia universitară trebuie ținut, ca să spun așa, „cu dinții”, indiferent de păreri.

De ce inutilă? Pentru că nu trebuie să fii John Stuart Mill sau teolog pentru a observa ceea ce știu toți părinții – că există o plăcere a fructului interzis: când nemții au interzis Mein Kampf, după război, mai mulți s-au apucat să-l citească decât înainte. Natura umană nu se schimbă decât în „realitatea virtuală”, în care îți poți alege oricând alt avatar. Astălaltă realitate, de modă veche, tinde să fie încăpățânată. Că ne place, că nu ne place, în realitatea asta trebuie să mai mergem și la toaletă.

– Revenim la vechea distanță între Vest și Est, Vestul se luptă cu ultraprogresiștii și Estul cu ultraconservatorii. Cum vezi evoluția politică / ideologică a României? Există opinii conform cărora terenul ar fi propice, vulnerabil la orice, iar lucrurile pot să o ia în direcții greu de controlat. Din punct de vedere politic, ce poate veni nou? Ce lebădă neagră poate apărea?

– Felicitări! Dacă prin Vest și Est înțelegi Vestul și Estul Europei, cred că ai radiografiat binișor situația. (Daca vorbim despre Statele Unite, aici avem și Est, și Vest; vorba cântecului, „noi aici avem de toate/ și prea mult și nu se poate / și noroi și stele”. În definitiv, SUA e „doar” un altfel de Europă.) Zilele acestea e greu să fii Mafalda, pentru că orice se poate întâmpla. Personal, trebuie să-ți mărturisesc că m-am săturat până peste cap de lebedele negre. Tânjesc după una albă. După puțină normalitate. După vremuri ceva mai puțin interesante, ca să încheiem ciclic, precum romanele lui Rebreanu.