Satele săseşti sunt cool. E trendy să mergi să vizitezi o biserică fortificată, pe la Viscri, gen. E hip să urci într-un turn al slăninii, pe la Biertan. E stylish să te cazezi într-o casă tradiţională, la Cund sau Cincşor. E chic să iei un brunch bio pe la Criţ sau să cumperi o dulceață de casă din Saschiz. Şi e cât se poate de chill să participi la un atelier meşteşugăresc la Mălâncrav.
Dar mai existau nişte saşi, cei din Transilvania de Nord, grupaţi în jurul Bistriţei şi al Reghinului. În aşteptarea unui prinţ care să-şi cumpere o casă sau a unor ONG-uri pe care să le intereseze patrimoniul, turiştii de aici se numără pe degetele de la o mână. Sate precum Dorolea sau Livezile sunt vizitate întâmplător, iar în altele, precum Dumitra sau Tărpiu, străinii sunt încă priviţi cu ochi curioşi de localnici, la fel cum se întâmpla acum 15 ani şi prin satele din sudul Transilvaniei.
Panouri baroce la biserica din Batoş, care descriu scene din viaţa de altădată a comunităţii săseşti de aici
Lechinţa – cheia se află la un responsabil local al Bisericii Reformate, Alexandru Ferenţ, tel. 0753.547.966
Herina – există un orar de funcţionare care poate fi consultat pe site-ul Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud, www.complexulmuzealbn.ro
Muzeul săsesc Livezile – există un orar de funcţionare care poate fi consultat pe site-ul Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud, www.complexulmuzealbn.ro
Dumitra – cheia se găseşte la casa preotului paroh, situată la capătul uliţei care ocoleşte pe dreapta cimitirul
Tărpiu – cheia se află la casa preotului paroh, aflată în aceeaşi curte cu monumentul.
Am plecat, aşadar, într-o „expediţie” pe urmele celorlalţi saşi, cei din Nord. În lipsa oricărui ghid turistic privitor la zonă, am folosit volumul „Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania” de Hermann Fabini. Călătoria a pornit în comuna Batoş, din Reener Ländchen (termenul care defineşte fost zona săsească din preajma Reghinului) şi s-a terminat după 155 de kilometri şi opt ore, la Crainimăt, în inima Nösnerland (Districtul german al Bistriţei).
Cei obişnuiţi cu satele din zona Sibiu – Mediaş – Sighişoara – Braşov ar putea fi decepţionaţi. Majoritatea satelor din partea de nord a colonizării săseşti nu mai păstrează fronturile de stradă cu case înlănţuite, cu excepţia unor localităţi precum Viişoara, Livezile sau Dorolea. În rest, nu sunt decât vestigii triste şi ofilite ale locuirii saşilor, unele sluţite de fanteziile constructive ale noilor proprietari, altele găurite de nepăsare.
Batoş, o comoară necunoscută
Batoşul, cel mai sudic punct din nordul Transilvaniei pe harta bisericilor fortificate, se află cam la 15 kilometri de Reghin. În drum, se trece prin Dedrad (Deutsch-Zepling), unde, în centrul comunei se văd deja primele semne ale fostei locuiri săseşti – un foarte frumos cămin cultural şi o biserică evanghelică.
La Dedrad se păstrează clădirile comunitare construite de saşi, printre care şi căminul cultural din imagine
Batoş, în germană Botsch, pare un sat bogat. Pe strada principală am numărat doar două case săseşti rămase în picioare, dintre care una e transformată în spaţiu comercial. În centrul comunei există ceva rudimente de urbanizare, printre care câteva mini-marketuri, şi un bloc comunist, tip cazemată.
Chiar vizavi de acest bloc, virând stânga din drumul principal, se află biserica fortificată. Ca să intri trebuie să ocoleşti prin stânga zidul de incintă şi ajungi la fosta casă parohială, locuită acum de familia Bierfeld, la care se află şi cheia lăcaşului de cult. Hermine, o fată blondă şi zdravănă, în vârstă de 19 ani, este cea care deschide biserica pentru puţinii călători care trec pe aici. Spune că mai sunt peste 50 de nemţi în comună, iar preotul vine tot la două săptămâni de la reghin să ţină slujbe. În fosta casă parohială au amenajat un mic spaţiu de cazare, unde se poate înnopta cu 50 de lei de persoană, maxim patru.
Bisericile fortificate din nordul Transilvaniei nu sunt nici la fel de fortificate, nici la fel de vechi, nici la fel de frumoase cum sunt cele din sudul provinciei. Modelul nord-transilvănean este constituit dintr-o biserică înconjurată de un zid neregulat, curbiliniu, de dimensiuni modeste, prevăzut cu un singur turn, care este de altfel şi singurul element cu adevărat fortificat al ansamblului.
Probabil faptul că aceste teritorii erau mai ferite de raidurile turceşti a determinat fortificarea modestă a bisericilor, care cel mult ar fi putut rezista unor bande de zurbagii, dar în niciun caz unor armate bine pregătite şi echipate.
Biserica din Batoş nu constituie o excepţie de la regulă, decât prin faptul că s-a păstrat foarte bine zidul de incintă. Lăcaşul de cult este în continuare în patrimoniul Bisericii Evanghelice.
Biserica fortificată din Batoş este una dintre cele mai bine păstrate din nordul Transilvaniei
Biserica actuală, datând din secolele XVI-XVIII este construită pe ruinele uneia mai vechi, din secolul al XIV-lea. Interiorul este auster ca la toate bisericile săseşti. Atrag atenţia în mod deosebit panourile aflate de-a stânga şi de-a dreapta sălii, pictate în stilul barocului ţărănesc, care descriu aspecte din viaţa de zi cu zi a sătenilor, pe parcursul celor 12 luni ale anului. Pe turn, o plăcuţă: „În amintirea cetăţenilor saşi care înainte de anul 1228 au întemeiat această localitate şi au întemeiat biserica. De la refugierea lor în septembrie 1944 ei trăiesc în comunităţi risipite în România, Germania, Austria, Canada şi SUA. Ne rugăm ca Domnul să ocrotească toată comunitatea celor din Batoş, care au fost, care sunt şi care vor fi”, este mesajul de pe placa de marmură, semnat „Comunitatea localităţii natale Batoş 2010”.
Biserica scroafei
Dipşa, detaliu cu scroafa care a găsit comoara
Reghinul este legat de Bistriţa printr-un drum recent reabilitat, care arată impecabil. Un prim obiectiv pe traseu este biserica din Dipşa (Dirbach), interesantă nu atât prin valoarea intrinsecă, cât prin istoria sa. Legenda spune că, în 1275, la a doua mare invazie mongolă, localnicii şi-au ascuns galbenii şi arginţii de teama invadatorilor şi apoi au fugit în păduri. La întoarcere, nu ar mai fi găsit comoara, dar aceasta a fost descoperită 200 de ani mai târziu de scroafa unui gospodar, care scurma în pământ. Din banii găsiţi de scroafă, localnicii au ridicat biserica. Apoi, recunoscători, au pus ca pe unul din contraforţii biserici să fie sculptat un basorelief care o înfăţişează pe purcică.
Cât e adevăr şi cât e legendă din istoria bisericii din Dipşa, e greu de spus acum. E cert că în 1489 lăcaşul de cult a fost finalizat. Acum este în proprietatea Bisericii Ortodoxe, deoarece ultimul luteran din localitate, Rosina Rosenau, s-a stins acum cam zece ani.
Teaca şi Lechinţa
Peisajul dintre Reghin şi Bistriţa aduce cu cel din vestul Boemiei, cu dealuri blânde, alungite de o parte şi alta a şoselei. După o serie de serpentine, Teaca (Teckendorf) apare aşezată într-un șes. Biserica fortificată din localitate se află pe un platou din centrul localităţii, frumoasă, dar ruinată. Accesul în interior este imposibil, lăcaşul de cult fiind închis pentru lucrări de restaurare care par abandonate demult. Din zidul fortificaţiei care înconjura biserica nu se mai păstrează nimic. Un panou pe jumătate ruginit te anunţă că te afli în prezenţa unui monument istoric aflat în curs de restaurare. Sătenii se uită cu mare curiozitate când un turist opreşte să facă poze bisericii. În diagonală faţă de biserică, dincolo de pârâul care curge prin sat, se distinge printre copaci un front de stradă lung de vreo 200-300 de metri, care păstrează înfăţişarea arhitecturală tipic săsească.
Mai departe, drumul principal duce la intersecţia cu cel secundar care o ia la stânga, spre Lechinţa (Lechnitz). Acesta din urmă seamănă izbitor cu cel spre Biertan. Biserica din Lechinţa, aşezată pe o înălţime ce domina, până la construirea blocurilor din apropiere, aşezarea, seamănă, ca amplasament, cu cea de la Viscri. Similarităţile se opresc aici. Fiindcă biserica din Lechinţa nu este vizitată de niciunul din miile de turişti care ajung la Viscri sau Biertan şi fiindcă niciun prinţ moştenitor britanic nu şi-a cumpărat o casă în apropiere. Lăcaşul de cult din Lechinţa respectă planul celor nord-transilvănene, cu un turn de poartă masiv şi o incintă neregulată. Culoarea locală este dată de mizeria din jur – cu buruieni, găinaţ şi miros împuţit, emanat de cocinile din apropiere – precum şi de starea precară a ansamblului.
Biserica se află acum în administrarea Bisericii Reformate, fiind ajustată corespunzător, cu broderii verzi în limba maghiară, care coexistă cu decoraţiuni şi obiecte de cult mai vechi, în germană. De exemplu, Vechiul Testament din faţa altarului, tipărit cu litere gotice în 1956, în Germania de Est, sau piciorul de marmură albă al baptiseriului, pe care scrie „Lechnitzer Frauenverein 1889” (Asociaţia Femeilor din Lechinţa 1889).
Pe strana din dreapta se întinde nestingherit pânza de păianjen, în vreme ce acoperişul de cărămidă a pătruns prin zugrăveala tavanului, lăsând impresia că, în curând, se va prăbuşi cu totul. Zidul exterior s-a surpat pe unele porţiuni, iar pe altele este sprijinit cu buşteni ca să nu cadă. De altfel, o tablă strâmbă te avertizează: „Atenţie, pericol de prăbuşire!”.
Biserica a fost ridicată în secolul al XIV-lea, ca biserică-hală gotică, a suferit apoi diverse adăugiri, acum având o formă curioasă, neregulată.
Pe lângă nepăsarea cu care este tratat monumentul, impresie face şi masivul turn de apărare, cu care nu s-ar face de ruşine nicio cetate respectabilă. Când am vizitat obiectivul, trei eleve de la liceul tehnologic din Lechinţa au profitat pentru a intra să-şi facă fotografii pentru Facebook, în biserică. Ne-au spus că nu au mai fost niciodată înăuntru deoarece nu este deschisă decât în duminicile când au loc slujbe.
Herina, o perlă romanică
Herina este la o aruncătură de băţ de Lechinţa, spre Bistriţa. Biserica albă, una dintre cele mai vechi din România aflată încă în picioare, este vizibilă de la mare distanţă. Nu este însă o biserică fortificată, deşi a fost inclusă de Hermann Fabini în volumul său. Edificiul este restaurat şi este una din perlele arhitecturii romanice din România. Construcţia datează de la începutul anilor 1200, biserica fiind structurată cu trei nave, cu două turnuri de vest şi o tribună de vest. Impresionantă este înălţimea ei, comparabilă cu cea a marilor catedrale contemporane cu ea din vestul continentului. Numele german al localităţii – Mönchsdorf (satul călugărilor) – duce la presupunerea că aici a funcţionat o mănăstire.
Herina este probabil cea mai bine păstrată biserică romanică din țară
Lăcaşul de cult a fost ferit de intervenţii ulterioare, păstrând deci un stil romanic intact. A fost renovat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la sfârşitul celui care a trecut. Acum biserica nu mai este decât un obiectiv turistic, aflat în administrarea Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud, deoarece nu mai există comunitate evanghelică pe care să o deservească.
Muzeul ingeniozităţii săseşti
În apropiere de oraşul Bistriţa, două localităţi arondate acum acestuia păstrează în continuare frumoase fronturi stradale tipice saşilor bistriţeni. Este vorba de Viişoara (Heidendorf) şi Unirea (Wallendorf). Casele pe care le-au ridicat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, saşii bistriţeni sunt la fel de masive precum cele din sudul Transilvaniei, dar, ca aspect, sunt mai urbane şi seamănă mai degrabă cu cele şvăbeşti, din Banatul Montan, având latura cea mai lungă la stradă şi mai multe ferestre.
O astfel de casă a fost transformată, în comuna Livezile (Jaad), imediat după Unirea, în muzeu etnografic al regiunii, sub numele de „Casa Săsească”. Este un obiectiv turistic de neratat pentru cei care vor să îşi facă o idee despre universul defunct al saşilor nordici.
Muzeul din Livezile are la bază munca de colecţionar a unui localnic de vază, Ioan Rusu, care din tinereţe şi până când a închis ochii, în 2004, la peste 90 de ani, a strâns obiecte care să menţină vie moştenirea saşilor care au locuit în Livezile. Toate acestea sunt expuse într-o casă tradiţională săsească, ale cărei temelii au fost puse în 1837 de o familie cu stare, care a reconstruit-o, şi mai temeinic, în 1914. Este vorba despre o gospodărie completă: casă, şură, grajd, curte pietruită şi un zid masiv, care desparte proprietatea de cea a vecinilor. Pe scurt, o adevărate cetate în miniatură, cu ziduri groase şi poartă masivă.
Interior din muzeul de la Livezile, care reproduce o cameră săsească tradiţională
„Am încercat să reconstituim interiorul săsesc de altădată în trei încăperi distincte. Pe lângă piesele de port aflate în colecţie un loc aparte îl ocupă ţesăturile de interior (păretare, ştergare, feţe de masă, acoperitoare de pat), obiectele din lemn, piesele de uz casnic, de uz meşteşugăresc, piesele de mobilier pictat specific saşilor (laviţă, masă, cuier, pat, dulap), obiectele de ceramică”, spunea, în urmă cu câţiva ani custodele de atunci al muzeului, Rodica Moldovan.
În prima încăpere a muzeului, stârnesc mirarea o pereche de saboţi de lemn, aproape identici cu cei olandezi, pe care îi purtau saşii bistriţeni. Explicaţia constă în faptul că ei au venit dintr-o regiune apropiată de Olanda de azi. De asemenea, foarte interesantă este o maşină de spălat manuală, în care hainele erau agitate cu ajutorul unei manete, care învârtea un disc zimţat. Transmisia dintre manetă şi disc se făcea printr-un sistem de roţi dinţate.
Holul casei adăposteşte o colecţie de obiecte bisericeşti, în timp ce în a doua încăpere se află o impresionantă sobă din cahle. Tot aici este instalat un pat cu aşternuturi şi perne brodat în stilul specific săsesc. Bucătăria este şi acum amenajată ca atare, cu „armăroaie” (dulapuri înzidite) frumos pictate şi un ingenios aparat de feliat pâinea. Astfel de armăroaie ţineau loc de frigider, fiind încastrate în zidul gros de peste 30 de centimetri, care le izola de căldura exterioară. Mai departe, o curiozitate: uşa de trecere din casă în curte are decupată o uşiţă rotundă, rotitoare, pentru… pisică. Aşa pisica putea intra şi ieşi când voia, fără ca nimeni de-al casei să se deranjeze să îi deschidă uşa.
Impresionantă este şi colecţia de instalaţii tehnice ţărăneşti, expusă în curtea casei, dincolo de un târnaţ (pridvor) din care se poate observa perfect structura casei-cetate. Astfel, sunt expuse „ghilotine” pentru tăiat sfecla, râşniţe pentru măcinat cereale, teascuri pentru stors struguri, depănători, meliţe, maşini de tors etc. Adevărate minuni de ingeniozitate sunt un dispozitiv de descălţat cizmele, util mai ales când acestea erau pline de noroi, dar şi un sistem de ventilat acţionat cu pedală. Practic, saşii aveau aer condiţionat în casă de acum 100 de ani!
Casa de la numărul 203 din Dorolea. Satul păstrează fronturi stradale tipic săseşti, de acum aproximativ 100 de ani
Frumoasele din Dorolea
La o aruncătură de băţ de Livezile se află Dorolea (Kleinbistritz), satul bistriţean care a păstrat cel mai bine fronturile stradale tradiţionale. Situat de o parte şi alta a unui pârâu, Dorolea ar părea ca scos dintr-o poveste, dacă actualii proprietari ai caselor nu ar fi înlocuit, în marea lor majoritate, obloanele şi ramele de lemn ale geamurilor cu ferestre de termopan şi tâmplărie din PVC, de preferinţă alb-spital. Alte adăugiri sunt marchizele de plastic sau scăriţele de beton. Totuşi, există încă aici câteva exemple de case săseşti la fel de frumoase cum e cea care adăposteşte muzeul din Livezile. Una dintre ele se află la numărul 203 şi este cea a doamnei Marina Tălpaş, în vârstă de 71 de ani. „Am cumpărat-o în anii 1970 şi a trebuit să o renovez complet, că era aproape dărâmată. Mie nu mi-au plăcut niciodată termopanele şi mi-am zis să o păstrez aşa cum a fost. Acum vin oameni şi de la Cluj să o filmeze sau fotografieze”, spune femeia. Alte case zac în părăsire, unele locuite de familii sărace, altele aşteptând un „domn de la oraş” să le cumpere, după cum ni se confesează altă localnică.
Gotic şi ortodoxie
Dumitra (Mettersdorf) şi Tărpiu (Treppen) sunt situate la nord şi nord-vest de Bistriţa. Biserica din Dumitra este recentă, la scara istoriei, fiind construită în anii 1895-1899, pe locul vechii biserici a satului, pomenită în 1447. În 1967, biserica a fost donată comunităţii ortodoxe din oraş. Prin anii 2000, la ultima renovare a lăcaşului de cult, biserica a fost „înfrumuseţată” cu trei turnuleţe de tablă zincată, foarte asemănătoare cu cele de pe palatele ţigăneşti.
Turnul Slăninii din Dumitra, un omolog nordic al numeroaselor turnuri similare din sudul Transilvaniei
În 2011, acestea încă sluţeau lăcaşul de cult, dar au fost demontate între timp. În schimb, biserica a primit o culoare ciudată, galben-muştar. Din fericire, turnul de poartă, finalizat în 1488, singura parte care s-a păstrat a fortificaţiei, a fost restaurat, cu ajutorul financiar al saşilor stabiliţi în străinătate, într-un mod fericit şi merită văzut. Este pomenit ca „Turnul Slăninii” pentru că aici îşi ţineau localnicii slănina din care îşi tăiau, o singură dată pe săptămână, sâmbăta, o bucată care să le ajungă şapte zile. Turnul este masiv, puternic şi pare hotărât să rămână aici încă cel puţin 500 de ani, ca ultimă dovadă palpabilă a existenţei celor care l-au zidit.
La Tărpiu se ajunge pe un drum asfaltat, pornind din Dumitra şi trecând prin Cepari. Ansamblul de aici este considerat cel mai valoros din nordul Transilvaniei. În sat, casele săseşti, păstrate în număr relativ mare, alternează cu vilele celor plecaţi la muncă în străinătate, fantezist colorate şi decorate. Biserica este situată, la fel ca şi cele din Lechinţa şi Dumitra, pe o ridicătură care domină satul.
Edificiul avea un zid oval, din care se păstrează porţiuni restaurate, şi un turn de poartă bine întreţinut ca şi cel din Dumitra. Biserica-hală datează din secolul al XV-lea, având în vest o tribună din piatră, cu balustradă. În interior, biserica a fost convertită la ortodoxie. Astfel, aici se poate observa o interesant şi rarisim fenomen de fuziune între arhitectura gotică, proprie bisericilor catolice sau protestante, şi decoraţiunile de cult ale ritului ortodox.
Dacă biserica povesteşte despre o fuziune est-vest la nivel de forme, iconostasul povesteşte într-o inscripţie despre o altfel de fuziune, a sufletului de neamţ cu cel de român: „Donat de Johann Barth în amintirea soţiei Maria”.
Casă săsească de vânzare în Tărpiu. Localitatea mai păstrează doar câteva astfel de exemple de arhitectură tradiţională
Prea puţin cunoscute
Chiar şi operatorii de turism intern cunosc zona prea puţin şi, necunoscând-o, nu au cum să o promoveze, sunt de părere mai multe persoane din industria turismului cu care am stat de vorbă. „Am avut câteva tentative de a promova destinaţiile din zona de nord, dar e greu pentru o agenţie mică să devină trendsetter. Iniţiativele ar trebui să vină de la marii tour-operatori interni şi de la autorităţile competente, dar mă tem că nu cunosc zona. Am avut un grup de saşi născuţi într-un sat numit Cepari/Tscheppendorf şi desigur că revederea locurilor natale a fost extrem de emoţionantă. Acum trăiesc toţi în Austria. Tot aşa, e foarte interesantă povestea satului Uila şi a romilor care au «devenit» saşi, adoptând inclusiv religia. Sunt convins că dacă cineva ar începe să promoveze zona aceasta a Transilvaniei, ar avea un real succes”, ne-a declarat Traian Almăşan, manager al agenţiei City Tours&Events din Cluj-Napoca, axată pe aducerea de turişti străini în România.
Casa cumpărată de Balint în Crainimăt este în plin proces de restaurare
Un bun cunoscător al Transilvaniei, Almăşan mai identifică o problemă legată de valorificarea moştenirii saşilor nordici: „Chiar şi în zona de Sud, acolo unde mai există o mică comunitate săsească, majoritatea românească nu se identifică cu patrimoniul săsesc. Acest proces a avut loc în Ardealul de Nord încă acum 65 de ani… Cred că aici este cheia: cu cât comunitatea se identifică mai mult cu patrimoniul şi cu cultura lăsate de saşi, cu atât mai mult le vor promova”.
Deocamdată acest lucru nu pare să se întâmple. L-am întrebat pe purtătorul de cuvânt al Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud, Bogdan Gruia, dacă există la nivelul CJ o iniţiativă de valorificare a acestui patrimoniu. Răspunsul a fost scurt: „Nu ştiu să fie aşa ceva”.
Cum şi-au petrecut sfârşitul lumii
Diferenţa esenţială dintre saşii nord- şi cei sud-transilvăneni este ţara în care i-a prins întoarcerea armelor din 23 august 1944. Primii se aflau în Ungaria, în Ardealul de Nord, cedat în 1940, ceilalţi se aflau în România. Mişcarea din 23 august a dat un impuls frontului rusesc care înainta spre Transilvania, determinându-i pe comandanţii germani din Ardealul de Nord să organizeze evacuarea saşilor dimprejurul Bistriţei şi Reghinului. În acelaşi timp, saşii din sudul Transilvaniei, fiind în România, nu au făcut obiectul niciunei evacuări din faţa sovieticilor, deoarece România tocmai devenise aliata acestora.
Evacuarea saşilor nord-transilvăneni, organizată de generalul SS Arthur Phleps (originar din Biertan) în septembrie 1944, a fost momentul-cheie care a declanşat un lung şir de nenorociri, finalizat cu dispariţia, de facto, a acestui subgrup etnic.
Astfel, între 12 şi 27 septembrie 1944, în trenuri sau în căruţe, 30.000 de saşi nord-transilvăneni au plecat spre Austria, Germania şi regiunea sudetă a Cehiei. Doar 827 de saşi au rămas pe loc, cei mai mulţi în Bistriţa.
O parte dintre cei evacuaţi au fost prinşi din urmă în 1945 de trupele sovietice şi trimişi înapoi în locurile de baştină. E vorba însă de doar circa 6.000 de persoane, deci doar a cincea parte a celor plecaţi. La sosirea înapoi în România, aceştia erau deja expropriaţi de case şi pământuri. Mai mult, fiind consideraţi trădători, au fost trimişi la muncă forţată.
Interior de rit ortodox, în biserica gotică din Tărpiu
De asemenea, regimul comunist de la sfârşitul anilor 1940 şi din deceniul următor a dus o politică de mutare şi dispersare a saşilor bistriţeni, astfel că aceştia au ajuns să trăiască în comunităţi mici, minoritare în localităţile în care se aflau. În urma acestor transformări radicale, saşii bistriţeni au ajuns în pragul extincţiei cu aproape jumătate de secol înaintea conaţionalilor din sudul Transilvaniei, care, de bine de rău, au reuşit să supravieţuiască în comunităţi compacte până în anii 1990.
Acest „avans” a avut repercusiuni de neînlăturat. Casele săseşti au fost demolate, bisericile lăsate în paragină. Arhitectural, majoritatea localităţilor rurale din Nösnerland şi Reener Ländchen pe care le-am vizitat nu mai au nimic în comun cu tiparul săsesc al aşezărilor din zona sudică. Nu mai există nici comunităţi evanghelice care să aibă grijă de biserici, aşa că acestea au ajuns, cu câteva excepţii, în posesia ortodocşilor sau reformaţilor.
La ultimul recensământ, cel din 2011, în tot judeţul Bistriţa-Năsăud mai existau 428 de germani din care mai bine de jumătate trăiau în reşedinţa de judeţ. Tot atunci, în Reghin erau înregistraţi 183 de germani, iar în localităţile din jur, cam 100.
Un pic de istorie
În lucrarea „Aşezarea saşilor în Transilvania”, istoricul Thomas Nägler consideră că saşii din nordul Transilvaniei au început să fie colonizaţi încă din secolul al XII-lea, în secolul următor adăugându-li-se noi colonişti. Prima atestare documentară a acestor colonişti datează din 1228, când este menţionat oraşul Reghin, sub forma Regun. Numele oraşului derivă de la cel de origine al primilor colonişti – Regensburg. În 1241, în capătul opus al teritoriului săsesc nord-transilvan, la Rodna, coloniştii germani sunt menţionaţi opunând rezistenţă (zadarnică) mongolilor.
După pustiirea Rodnei, mongolii sunt menţionaţi şi prădând târgul Nosa, primul nume al Bistriţei, de unde derivă şi denumirea germană a regiunii – Nösnerland. Aşadar acestea sunt primele localităţi săseşti importante atestate documentar în nordul Transilvaniei. Ulterior, saşii nordici au format Districtul Bistriţa, care avea acelaşi statut privilegiat cu cel al scaunelor săseşti din sudul Transilvaniei.
