S-a născut în Maramureș, pe Valea Izei. A absolvit Facultatea de Aeronave, dar apoi s-a profilat pe domeniul consultanţei și acum este numărul unu pe Europa de Sud-Est al firmei PwC. Spune despre noua sa profesie că este o permanentă provocare, la fel de  complexă, dar mai aproape de oameni. Concentrat, de obicei, pe aspecte profesionale, în acest dialog a acceptat, pentru prima dată, să vorbescă și despre viaţa sa. Povestește despre locurile natale, despre studenţie și primul avion construit cu echipa sa. Ne spune de ce crede că România este o ţară indecisă: pentru că nu are încredere în ea însăși. Și ce ar trebui să facem, ca să ne recăpătăm curajul de a fi noi înșine.

Confesiune

M-am născut pe Valea Izei în Săliştea de Sus, acolo unde familia Iuga este atestată documentar de câteva sute de ani, coborâtori din vechea nobilime maramureşeană. De altfel, numele este aşa de răspândit în localitate, încât părinţii mei au avut amândoi acelaşi nume de familie, deşi nu erau înrudiţi.

În Maramureşul copilăriei mele îmi petreceam vacanţele de vară la stâna unchilor mei oieri şi mă întorceam acasă uneori slab, murdar şi chiar cu păduchi. Însă timp de şase săptămâni colindam munţii Maramureşului, ascultam speriaţi seara poveşti despre Fata şi Omul Pădurii, căutam proiectile încă neexplodate din al doilea război mondial, călăream berbecii, fugeam de şerpi şi ne temeam de o posibilă întâlnire cu ursul. Experienţe minunate pentru un copil. De altfel, am fost mereu aproape de animale şi am ştiut ce înseamnă să ai grija de ele: să strângi fân ca să le hrăneşti, să le mulgi, să râneşti.

În acelaşi timp găseam loc şi pentru lecţii de vioară clasică, instrument la care dădeam dovadă de oarecare talent, dar şi pentru olimpiadele de matematică şi de fizică,  întreceri la care eram nelipsit. După şcoala generală, am plecat la liceul teoretic din Vişeul de Sus, un liceu cu dascăli foarte buni  – ca să vă faceţi o idee, din clasa mea un singur coleg nu a făcut facultatea –  dar cu un regim de internat extrem de dur, pe care l-aş asemăna cu cel din Legiunea Străină. Eram câte 30 de elevi într-un dormitor. Dimineţile le începeam cu înviorare curtea internatului, îmbrăcaţi doar în pantaloni şi maiou, iarnă, vară, la orice temperatură. Micul dejun era alcătuit adesea din ceai, pâine neagră şi halva, la prânz primeam mâncare de varză şi mazăre, iar la cină macaroane. La liceu mergeam încolonaţi, cântând cântece patriotice. Ora de televizor era o raritate şi ne puteam bucura de aceasta numai sâmbătă după-amiaza, dacă eram cuminţi. În fine, din internat se ieşea numai cu bilet de voie. Un regim spartan, de educaţie aproape militară, pentru care tatăl meu a insistat având în vedere experienţa lui de fost copil de trupă la vânătorii de munte. Atmosfera din orăşel era cosmopolită pentru sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. Spre deosebire de satul natal, alcătuit peste 95% din români, Vişeul era un oraş mult mai divers etnic, multicultural, cu spirit de toleranţă, alături de românii majoritari trăind şi comunităţi substanţiale de germani (ţipţeri), maghiari, şi mai mici de evrei, slovaci şi ucraineni. Acest lucru se reflecta printr-o oarecare deschidere şi prosperitate mai mare decât a altor comunităţi de provincie.

Diversitatea etnică din oraş se regăsea şi în clasele de la liceu. Perioada liceului a fost una în care m-am concentrat asupra studiului, fiind considerat un elev eminent – am continuat să particip la olimpiadele de fizică şi matematică, în toţi anii de şcoală, dar am avut timp şi pentru fotbal, cenacluri cu încercări de poezie pentru primele iubiri, sau pentru a cânta cu formaţia liceului. Îmi aduc aminte că am interpretat piesa „Nebunul cu ochii închişi” a celor de la Phoenix, care era pusă la index de regim. Un mic gest de frondă tinerească. Ascultam şi Europa Liberă, mai ales „Metronomul” lui Cornel Chiriac şi „By request”, unde erau dedicate melodii dascălilor din liceu. Îmi amintesc că mama îşi dorea să mă vadă medic, iar tata şi-ar fi dorit să mă fac economist. Am cochetat o vreme chiar cu studiile de vioară clasică. Însă am decis că aveam nevoie de o profesie cu o aplicare mai practică, pentru care aveam o mare pasiune.

Fiind parte din generaţia care la 14-15 ani a văzut aselenizarea în direct, aceasta mi-a creat o fascinaţie a zborului. Astfel, am ales Facultatea de Aeronave, care de la sfârşitul anilor 70 avea un nivel excepţional de ridicat. Printre profesori erau adevărate somităţi ale știinţei, oameni care lucraseră la NASA sau predaseră la universităţi din Statele Unite. După facultate am trecut de la atmosfera boemă  a studenţiei la realitatea dură a vieţii din uzină, însă am avut de asemenea şansa de a face parte

dintr-un colectiv foarte bun de ingineri de aeronave. Am participat la fabricarea sub licenţa British Aerospace a unui avion curier de medie distanţă – ROMBAC, probabil cel mai avansat produs tehnologic românesc după centrala nucleară de la Cernavodă.

Emoţia finalizării primului avion în septembrie 1983 a fost un moment de neuitat. După 1990, am utilizat unul din gloanţele de argint pe care viaţa ni le dă pentru a-mi schimba cariera. Mi-am dorit foarte mult să lucrez în consultanţă, pentru că aceasta este o lume încă şi mai complexă decât cea a aeronauticii. În aeronautică principala interacţiune este cu tehnica, chiar dacă şi echipa e importantă. În consultanţă, oamenii sunt principala mea preocupare. Dacă dragostea mea de tinereţe a fost aeronautica, iubirea de maturitate este consultanţa. Soţia şi familia, care m-au sprijinit enorm,  au fost iubirile constante pe parcursul întregii vieţi.

Maramureşul şi lumea largă

Pentru a înţelege destinul și dramele românilor din zonele de graniţă, vă voi împărtăşi trei poveşti ale membrilor familiei. Pentru mine, este un loc legendar, în ciuda rănilor şi dramelor prin care a trecut, care nu au fost puţine.

Prima este a bunicului meu, care a fost recrutat în armata austro-ungară şi trimis pe frontul românesc în 1917, la Mărăşeşti. Acolo a dezertat, dar nu a nimerit în liniile româneşti şi a fost luat prizonier de trupele ruse. Revoluţia din octombrie l-a prins în Rusia, chiar când urma să se repatrieze, pentru a lupta în armata română. Dar cursul evenimentelor a făcut ca el să nu poată ajunge în România ci să peregrineze prin Samarkand, Buhara, Moscova, Sankt Petersburg şi să ajungă acasă abia în 1923,  după şase ani de periplu fantastic prin Rusia – Asia Centrală şi Siberia.

Un alt exemplu este cel al tatălui meu. În 1940, după Dictatul de la Viena, elev fiind la liceul din Năsăud, împreună cu câţiva prieteni, a încercat să treacă fraudulos frontiera spre România pe la Vatra Dornei. A fost prins de grănicerii hortyşti, dar a fugit de sub escortă. La 13 ani şi neavând rude în regat s-a salvat pe perioada războiului fiind copil de trupă la regimentul de Vânători de Munte de la Predeal. O experienţă care i-a întărit extraordinar caracterul, la 17 ani ajungând aghiotant al generalului comandat al intendenţei Armatei a II-a Române de la Buzău.

Şi în sfârşit, povestea  marelui patriot, avocatul Gavrilă Iuga, rudă de familie mai îndepărtată, care în 1917 a condus un regiment de  români  transilvăneni în Primul Război Mondial. Aceşti voluntari au luat parte la luptele de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Reîntors în Rusia pentru continuarea activităţii sale de organizator, Gavrilă Iuga e silit să se retragă cu un grup de 2.000 de voluntari în Siberia din cauza Revoluţiei bolşevice şi a destrămării armatei ruseşti. După o încercare nereuşită de a-şi croi drum peste Rusia europeană, voluntarii se retrag, luptând necontenit, până la Vladivostok, de unde cei 1.500 de supravieţuitori au fost repatriaţi pe calea mărilor de către britanici. Gavrilă Iuga a putut să-şi revadă Maramureşul natal numai în octombrie 1919.

Revenind la perioada de după Dictatul de la Viena, o altă dramă ce a marcat Maramureşul a fost deportarea populaţiei evreieşti în lagărele de exterminare, doar 10% supravieţuind. Această tragedie a marcat profund comunitatea locală.

Drumurile

Maramureşul a avut din totdeauna un sol sărac, puţin roditor, în anii mai reci nici porumbul nu ajunge să se coacă. Tocmai de aceea, are o veche tradiţie în fenomenul migraţiei. Au fost printre primii români care au luat calea Statelor Unite la începutul secolului XX, o parte dintre aceştia întorcându-se cu bani  pentru a-şi întemeia familii în ţară, a face copii şi a-i trimite în lume să-şi facă norocul. În ţară îi găsim înainte de 1989 la munci grele, dar bine plătite, în mineritul din Valea Jiului, la construcţia Casei Poporului, a Canalului Dunăre – Marea Neagră, la recoltat de porumb în Banat, acolo unde erau plătiţi în natură, cu cantităţi mari de porumb pentru vremea aceea. Rezolvarea treburilor comunităţii se baza pe reguli locale moştenite din bătrâni, multe dintre ele inspirate de dreptul roman popular. Raporturile erau structurate în funcţie de apartenenţa la clan, la neam, la trib. Unul dintre aceste neamuri putea reuni câteva sute de membri sub autoritatea unui şef de clan informal, care se bucura de ascultare, dar care era şi responsabil faţă de bunăstarea tuturor, o moştenire târzie a cnezatului. Tatăl meu a fost un astfel de lider informal al unui neam extins. Împreună cu mama a cununat peste 80 de cupluri, iar mama a botezat peste 100 de copii. În comunitate li se spunea Nănaşa şi Nănaşul.

Îngrijorarea

Mi-e teamă că ceea ce n-au reuşit sute de ani de greutăţi, riscă să facă 30 de ani de consumerism şi de libertate a circulaţiei persoanelor, şi să asistăm la dispariţia în ritm accelerat a culturii tradiţionale maramureşene, aşa cum o cunoaştem toţi. Văd Maramureșul plecând şi ultima mare civilizaţie rurală stingându-se.

După 1990, maramureşenii au fost printre primii care au constituit comunităţi compacte la Milano, Torino, Paris, Londra. În cartierul londonez Fulham sunt aproape 700 de români maramureşeni din Săliştea de Sus. Oriunde merg, sunt adaptabili şi muncitori. Astăzi, Săliştea de Sus, un orăşel care mai are 4.500 de locuitori, faţă de 6.500 de dinainte de 1989, este îmbătrânit, cu o singură clasă de elevi pe fiecare generaţie.

Mi-aş dori pentru Maramureș să-şi păstreze spiritul identitar într-o lume globalizată, să se modernizeze simultan cu păstrarea tradiţiilor. Tradiţiile, care sunt unice în Europa ar putea deveni un brand excepţional. Poate o cale ar fi turismul ecologic care s-ar preta foarte bine zonei. De altfel, potenţialul zonei a fost recunoscut chiar şi de către Prinţul Charles care a achiziţionat patru case pe Valea Marei.

Despre lume

Am învăţat să citesc alături de bunicul meu, înainte de a merge la şcoala, buchisind afişele electorale zugrăvite cu var pe gardurile şi porţile din satul natal. Primele lecturi au fost Toate pânzele sus şi Miturile şi legendele Olimpului, cărţi pe care le-am devorat, pur şi simplu, la vârsta de 7 ani. Având în vedere trecutul zbuciumat al Maramureşului, aşezat, cum spune Cronicarul, „în calea tuturor răutăţilor”, am încercat să înţeleg istoria. Iar acum citesc în mod extensiv memorialistică, cărţi de economie, psihologie, istoria religiilor, dar şi din domeniul matematicii, al biologiei şi fizicii.

Sunt fascinat de istoria şi cultura poporului evreu, fascinaţie care cred că provine din interacţiunea mea cu puţinii colegi evrei pe care i-am avut în Maramureş, şi cred că nu înţelegem încă pe deplin rolul pe care l-au jucat evreii în cultura Europei Centrale şi de Est. De altfel, nu departe de locul meu de naştere, la Sighet, s-a născut Elie Wiesel, care a luat premiul Nobel pentru Pace. Sunt un meloman pasionat, dar dincolo de marile concerte pentru pian şi vioară îmi place foarte mult folclorul autentic, dar şi muzica klezmer evreiască, care are foarte multe influenţe româneşti şi a contribuit fundamental la formarea jazzului modern, precum şi muzica tradiţională arăbească, jazzul clasic sau bluesul.

Am încercat să-mi explic puternicul sentiment al apartenenţei naţionale din ADN-ul maramureşenilor prin condiţia comunităţilor româneşti de la graniţă. Sigur că toţi ne iubim ţara, dar cei care ne-am născut la marginea ei, avem un sentiment mai puternic pentru că am trăit mai de-aproape, de-a lungul istoriei, pericolul pierderii ei. În mai puţin de 100  de ani au avut loc patru schimbări la graniţa Maramureşului – cum să nu vezi pericolul?!”, Vasile Iuga

Riscăm să ratăm cea de-a treia încercare de modernizare a ţării din ultimii 150 de ani

Domnule Iuga, la mai bine de 20 de ani de post-comunism, ce ne puteţi spune despre parcursul capitalist de până acum al României, unde credeţi că se plasează România în raport cu democraţia şi cu economia de piaţă veritabile?

Am avut şansa de a lucra în domeniul serviciilor profesionale într-una dintre marile firme de consultanţă, la a cărei construcţie în România şi în Europa Centrală şi de Est am contribuit. Am avut privilegiul, de care puţini pot spune că s-au bucurat, de a fi un martor avizat şi un participant la schimbările istorice prin care a trecut Europa Centrală şi de Est şi România, o perioadă fascinantă de transformări politice, sociale şi economice. A fost o rară ocazie de a experimenta şi urmări tranziţia de la regimul dictaturii proletariatului şi al economiei planificate la democraţie şi capitalism, o tranziţie spre mai bine, dar nu întotdeauna lină şi nedureroasă, şi încă neterminată.

Am trăit toate aceste momente cu intensitate maximă, ajutat de o anumită curiozitate intelectuală, energie şi deschiderea de a învăţa lucruri noi. Am condus mii de proiecte în toate sectoarele economiei naţionale şi în regiune, alături de mii de colegi şi pentru mii de clienţi şi am interacţionat cu poate zeci de mii de colaboratori din echipele acestora. Toate proiectele şi toate interacţiunile cu clienţii şi colegii au fost oportunităţi extraordinare de a învăţa şi le sunt tuturor recunoscător pentru darul pe care mi l-au făcut de a-mi împărtăşi din experienţa lor.

În ultimii 24 de ani, România a făcut progrese enorme în direcţia câştigării libertăţilor şi a democraţiei. Libertatea de asociere, cea de întreprindere, de circulaţie şi de exprimare sunt toate valori fundamentale câştigate de ţara noastră şi care nu trebuie subestimate. Nu i-aş dori nimănui să aibă neşansa de a trăi într-o societate în care acestea lipsesc.

Am însă uneori sentimentul că libertatea ne-a copleşit şi că n-am reuşit poate să o canalizăm întotdeauna într-o direcţie bună. Unii dintre noi au vrut să se bucure în mod total şi individual de libertate, uitând că libertatea fiecăruia se opreşte acolo unde începe a celuilalt.

Avem o democraţie vibrantă, poate pe alocuri năvalnică, precum un torent care poate distruge totul în jur. Dacă pe planul libertăţii şi democraţiei am făcut progrese foarte mari, în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi modernizarea mai este mult de făcut.

Ni s-au materializat aspiraţiile prin aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană, care a marcat revenirea noastră formală în familia europeană, însă ulterior aderării părem obosiţi şi lipsiţi de un proiect naţional de dezvoltare.

Pentru România, pilonul geo-politic este acum puternic şi stabil, dar pilonul dezvoltării economice şi al tăriei instituţionale este încă fragil, ceea ce ne poate face să ratăm cea de-a treia încercare de modernizare a ţării din ultimii 150 de ani. Aceasta ar fi o adevărată dramă.

Economia din perioada anilor 90 a fost una sănătoasă, raţională  sau mai mult intuitivă, haotică?

Înainte de a vorbi despre economia anilor 90, ar trebui să înţelegem de unde veneam.

În perioada comunistă, proiectul de modernizare a fost de inspiraţie stalinistă, pe bază de planuri cincinale cu industrializare în ritm accelerat, sacrificarea agriculturii şi a consumului, pentru o rată ridicată de investiţii în industrie. Până în anii ’70, această abordare a asigurat rate relativ ridicate de creştere, pe fondul unei dezvoltări extensive, a valorificării forţei de muncă suplimentare eliberate din agricultură, precum şi a integrării economice pe scară largă a femeilor. Relativul succes pe o perioadă scurtă a acestui model a creat în cercurile conducătoare iluzia şansei recuperării decalajelor economice faţă de Occident.

Modelul pentru faza următoare a fost bazat pe contractarea de credite externe pentru cumpărarea de licenţe în scopul creşterii competitivităţii produselor industriale pe pieţele internaţionale. România, similar cu celelalte ţări socialiste, a pierdut după 1970, şi mai ales în anii ’80, cursa revoluţiei tehnologice, iar investiţiile în licenţe nu au generat competitivitate în industrie. Datoria externă a crescut nesustenabil.

Deficitele s-au adâncit, iar ţările socialiste s-au confruntat cu o dilemă dureroasă: fie intrarea în incapacitate de plată, respectiv restructurarea datoriei externe (cazul Poloniei şi Ungariei), fie rambursarea acesteia prin export de produse alimentare de bază şi limitarea drastică a importurilor, cu impact dramatic asupra nivelului de trai al populaţiei, aşa cum a fost cazul României. Toate acestea anunţau sfârşitul experimentului, care a suferit un colaps rapid spre sfârşitul anilor ’80, în condiţiile prăbuşirii preţului ţiţeiului, cu impact dramatic asupra exporturilor Uniunii Sovietice. Pentru că toleranţa sistemului politic din România la orice modele alternative a fost foarte redusă, schimbarea nu putea fi decât una violentă. Potrivit proverbului, cine se opune schimbării graduale face schimbarea violentă şi radicală inevitabilă. Din păcate însă, modul violent în care s-a produs schimbarea a dus şi la contestarea legitimităţii noii puteri. Şi aşa am intrat într-un cerc vicios.

Ce credeţi că i-a lipsit României până acum ca să evolueze constant şi eficient, ca Estonia, de exemplu,  voinţă, putinţă, inteligenţă?

În 1990, România a pornit la drum cu zero datorie externă, dar şi cu o economie vlăguită, cu echipamente şi tehnologii depăşite moral, decapitalizată, ineficientă şi cu consumuri energetice foarte mari, ceea ce făcea produsele româneşti necompetitive.

Tranziţia a fost mai dificilă şi pentru că instituţiile româneşti au fost slabe, iar noi nu aveam obişnuinţa de a le respecta şi a le lăsa să funcţioneze, indiferent de interesele de grup sau de moment. În acest context, îmi vine în minte episodul, evocat şi de Caragiale, cu regele Prusiei, Frederic cel Mare, care încerca să cumpere o proprietate şi, chiar dacă oferise un preţ bun, proprietarul refuza să vândă. Regele, exasperat, i-a atras atenţia proprietarului că poate să ia casa şi cu forţa în ultimă instanţă. La auzul acestor cuvinte, omul i-a spus „Mai sunt judecători la Berlin, maiestate”.

Adevărată sau nu, întâmplarea simbolizează încrederea în instituţii pe care germanii o aveau deja din secolul al XVIII-lea şi pe care noi ne chinuim şi acum să o construim, la aproape 25 de ani de la Revoluţie. După 1989, a fost clar că ţări precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria aveau o foaie de parcurs bine definită, care urma să le aducă relativ rapid în sânul comunităţii europene şi al NATO. În schimb, ţări precum România, Bulgaria şi cele din fostul spaţiu iugoslav şi ex-sovietic păreau uitate undeva în zona gri între sferele de influenţă americană şi europeană, şi respectiv cea a Rusiei. Fără îndoială că această perioadă de incertitudine a fost influenţată şi de evoluţiile politice neclare din aceste ţări de la începutul anilor ’90, opţiunea acestora pentru democraţie şi capitalism conturându-se mai târziu şi cu mai mare dificultate.

Către sfârşitul anilor 90 însă, au avut loc câteva transformări în plan geostrategic care au crescut interesul Statelor Unite şi al Europei pentru regiunea noastră, în mod specific pentru România după intervenţia militară din Serbia din 1999, atunci când ţara noastră a oferit acces la spaţiul său aerian forţelor NATO. După 11 septembrie 2001, când priorităţile strategice ale Statelor Unite au început să se concentreze în zona Orientului Mijlociu şi a Asiei Centrale, România a devenit o piesă importantă în angrenajul logistic al armatei americane.

Aceste evoluţii au creat o conjunctură favorabilă, care i-a permis României să revină pe orbita europeană şi euroatlantică şi să-şi reia creşterea economică, să iasă din cercul vicios şi să intre într-unul virtuos. Ne-a dat însă şi iluzia că lucrurile se vor rezolva de la sine şi că, în păguboasa tradiţie a locului, ne vom descurca noi cumva, conform zicalei „lasă, frate, că merge şi aşa!”. Faptul că suntem membri ai clubului european este într-adevăr o oportunitate, însă trebuie să ne şi apărăm interesele. Parafrazând un proverb românesc, poţi duce calul la râu, dar nu-l poţi obliga să bea apă.

Ce părere aveţi despre clasa politică românească? Cum ar putea fi ea determinată să slujească interesul public?

Această întrebare este o bună ocazie pentru a clarifica anumite lucruri. Nici eu şi nici firma nu suntem angrenaţi în vreun fel în politică. Noi ştim care ne este locul. Suntem echidistanţi faţă de toate forţele politice democratice şi interacţionăm cu politicieni din tot spectrul politic, mulţi dintre aceştia fiind oameni remarcabili din punct de vedere profesional şi intelectual. Performanţa de echipă a politicienilor români s-ar putea însă îmbunătăţi.

În acelaşi timp, ca oameni ai cetăţii simţim că avem dreptul, dar şi obligaţia, de a participa la dezbaterea publică şi de a încerca să contribuim la creşterea calităţii acesteia prin diferite poziţii profesionale. Slaba calitate a dezbaterii publice din România, dominată de superficialitate şi agresivitate, a devenit de-acum o vulnerabilitate pentru ţară. Desigur, există unii care pot confunda prezenţa în spaţiul public cu dorinţa de a face politică. Aceasta se întâmplă pentru că, într-un fel, şi poate fără voia lor, politicienii au confiscat spaţiul public din România şi dezbaterea este dominată de temele politice. Dorinţa noastră este să ne aducem contribuţia la agenda publică fără a fi învestiţi în mod formal cu vreun rol în acest sens. Pentru că, din păcate, în România desemnarea formală creează automat şi opoziţii.

Noi, ca şi firmă, şi eu, personal, ne simţim ca fiind parte dintr-un mare board informal, care încearcă să contribuie la reconstrucţia şi dezvoltarea României. Şi cred că e nevoie de cooperare între autorităţi publice, mediu de afaceri şi societate civilă pentru a atinge obiectivele comune. Există o vorbă înţeleaptă: pentru a folosi chiar şi cel mai simplu instrument, o bucată de lemn sau o piatră, omul are nevoie de mai multe degete, nu o poţi face cu unul singur.

Cum poate supravieţui România în competiţia actuală, într-un capitalism sălbatic?

În primul rând trebuie regândit modelul de creştere economică prin folosirea inteligentă a pieţelor, dar şi prin politici publice ce construiesc avantaje competitive.

Trebuie accelerat potenţialul de dezvoltare până la un ritm de creştere de 4-4,5% anual pentru continuarea convergenţei reale. Aceasta poate fi făcută prin întărirea instituţiilor, mobilizarea resurselor interne, inclusiv prin stimularea economisirii şi acumulării de capital, creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene, prin continuarea reformelor în domeniul guvernanţei corporative a companiilor de stat. Ne trebuie şi o diplomaţie economică agresivă şi diversificarea relaţiilor economice. Nu se poate realiza un progres sustenabil fără  creşterea investiţiilor în educaţie şi cercetare, şi întărirea instituţiilor financiare şi bancare româneşti. În fine, este esenţială armonizarea legislativă şi  menţinerea disciplinei bugetare.

Dacă reuşim să facem acest lucru, putem transforma actualul nivel relativ redus de dezvoltare economică într-un avantaj, pentru că avem potenţial mai ridicat de creştere ca alte ţări din UE.

Cum ar arăta o analiză SWOT în cazul României, în contextul finalului de criză?

România are o serie de avantaje competitive, pe care ar trebui să mizeze în pariul modernizării.

Primul pe care l-aş menţiona este poziţia geografică la întretăierea marilor rute comerciale, cu acces la Regiunea Mării Negre, a Asiei Centrale şi a ţărilor din Uniunea Europeană. România este a doua ţară din Europa Centrală şi de Est, atât ca mărimea teritoriului, cât şi ca populaţie, ceea ce face dimensiunea pieţei interne atractivă în ochii investitorilor. Resursele naturale şi potenţialul agricol, exploatate în mod optim, pot contribui la dezvoltarea economică a ţării. Stabilitatea macroeconomică este un mare câştig al României, recăpătat cu greu după măsurile luate în perioada crizei. Tot atuuri sunt şi calitatea forţei de muncă, resursele de inteligenţă şi de creativitate ale românilor, ca şi spiritul lor pozitiv şi adaptabil. Ţara are şi o infrastructură de telecomunicaţii de calitate, care asigură viteze foarte mari de conectare la internet. Convergenţa reală în perioada de creştere economică dintre 2000 şi 2008, atunci când România a ajuns de la un nivel de aproximativ 25-27% din media PIB per capita în Uniunea Europeană la aproape jumătate din medie, arată că decalajele de dezvoltare se pot recupera în ritm relativ alert. Însă acest indicator s-a deteriorat în perioada crizei, rata de creştere în perioada post-criză a fost insuficientă pentru continuarea procesului convergenţei reale cu celelalte state europene, ceea ce a făcut ca decalajele de dezvoltare să se accentueze în perioada crizei. Nu în ultimul rând, România are o fiscalitate moderată, atractivă pentru investitori.

Pe de altă parte, ţara se confruntă şi cu o serie de probleme. România este într-o poziţie dezavantajoasă în raport cu statele comparabile vecine în ceea ce priveşte competitivitatea. Economia funcţionează cu valoare adăugată scăzută şi consumuri energetice mari. Modelul de creştere din perioada anilor 2000-2008 a fost bazat pe o îndatorare externă excesivă. Influxul de investiţii străine a creat bule speculative în domeniul activelor financiare şi imobiliare şi a dus la o creştere nesustenabilă a costurilor salariale, ceea ce a afectat competitivitatea ţării. De asemenea, economia românească a fost şi este încă dependentă de capitalurile străine. Insuficienţa capitalului autohton se face simţită, mai ales în condiţiile actuale de acces dificil la creditare. Birocraţia excesivă, slăbiciunea instituţiilor, ineficienţa şi risipa din sectorul public, precum şi lipsa de coerenţă legislativă reprezintă de asemenea vulnerabilităţi majore. Calitatea infrastructurii de transport este o mare şi persistentă problemă, ca şi nivelul prea scăzut de investiţii din educaţie, care va avea un impact negativ pe termen lung în pregătirea forţei de muncă. Un alt dezavantaj îl reprezintă evoluţia demografică nefavorabilă, cu tendinţa de îmbătrânire a populaţiei şi cu fenomenul migraţiei talentelor.

Întrebarea cheie este cum poate o ţară ca România să recupereze rămânerile în urmă faţă de restul ţărilor din Uniunea Europeană şi să devină o economie competitivă într-o lume globalizată în care „învingătorul ia totul”. O soluţie, după unii autori, aşa cum este coreeanul Ha-Joon Chang, constă în menţinerea unei economii închise, cu un stat autoritar şi intervenţionist, care controlează comerţul exterior, dirijând resursele valutare obţinute din exporturi către dezvoltarea unor sectoare strategice (în parteneriat cu sectorul privat), urmată de deschiderea treptată şi selectivă a pieţei interne la competiţie. Acest model de dezvoltare de succes în Asia de Sud-Est (a se vedea Coreea de Sud) a fost experimentat şi de către statele socialiste est-europene (mai puţin implicarea sectorului privat), cu rezultatele cunoscute. O asemenea abordare este însă imposibil de aplicat în situaţia actuală a României, ţară membră UE şi NATO, conectată la economia globală.

Există însă ţări ca Polonia, Cehia şi statele baltice care au câştigat pariul deschiderii pieţelor în contextul globalizării, fără a urma modelul dirijismului economic. O posibilă explicaţie parţială a reuşitei acestora o reprezintă tradiţia istorică, cultura, sistemul de valori şi tăria instituţiilor. Dincolo de acestea, au contat însă curajul în aplicarea măsurilor de reformă a economiei, viteza cu care s-au schimbat cadrul legal şi cel instituţional, precum şi calitatea sistemului de educaţie.

Care sunt  domeniile economice cu cel mai mare potenţial în România?

România se poate concentra pe dezvoltarea unor sectoare în care anumite avantaje competitive.

ENERGIA – România este printre statele europene cu o dependenţă redusă de importurile energetice, având chiar şi potenţial de export de energie electrică şi dispune de rezerve variate de hidrocarburi, petrol, gaze naturale, cărbuni şi gaze de şist. România îşi poate consolida poziţia de centru energetic regional, prin participarea la marile proiecte transnaţionale din domeniul energiei.

România are capacitatea de a deveni un HUB LOGISTIC REGIONAL prin valorificarea poziţiei sale strategice, de ţară de graniţă a Uniunii Europene cu acces la bazinul Mării Negre. Pentru aceasta însă e nevoie de dezvoltarea unor proiecte majore de infrastructură – feroviară (conexiuni Ro-LA), rutieră şi navală. Ţara trebuie să îşi consolideze poziţia în cadrul coridoarelor europene, inclusiv prin Strategia Dunării.

AGRICULTURA – Există suprafeţe considerabile care nu sunt exploatate, proprietatea este fragmentată, iar fermierii sunt deseori lipsiţi de capitalul necesar pentru investiţii. Sunt necesare proiecte de anvergură, aşa cum este canalul de irigaţii Siret – Bărăgan, inclusiv prin construcţia acestuia în parteneriat public-privat. De asemenea, statul trebuie să joace un rol în stimularea consolidării proprietăţii prin politica fiscală şi utilizarea fondurilor europene pentru a încuraja fermierii români să se asocieze şi să valorifice producţia agricolă pe plan local. Şi în acest domeniu, cheia o reprezintă adoptarea unui cadru legislativ şi a unor politici fiscale care să ducă la o îmbunătăţire în regimul proprietăţii şi al comportamentului producătorilor agricoli. În afară de aceste măsuri, sectorul trebuie sprijinit prin stimularea formulelor asociative şi prin consolidarea suprafeţelor agricole, precum şi prin investiţii majore în sistemele de irigaţii, pentru a reduce dependenţa de factorii climatici.

INDUSTRIILE CU POTENŢIAL DE EXPORT ŞI DEZVOLTAREA DE CLUSTERE TEHNOLOGICE ŞI INDUSTRIALE – În industria auto spre exemplu, exportul mărcilor autohtone ar trebui susţinut în mod constant. De multe ori auzim menţionat potenţialul deosebit al României în IT şi software. Statul ar trebui să încurajeze prin facilităţi fiscale atragerea de investiţii private în clustere tehnologice şi de proiectare în jurul centrelor universitare. Menţinerea unei fiscalităţi competitive pentru forţa de muncă calificată ar contribui la reţinerea talentelor  – o condiţie esenţială pentru orice ţară în condiţiile economiei globalizate, care încurajează mobilitatea forţei de muncă. Eu sunt optimist, cred că România rămâne atractivă pe termen mediu şi lung pentru investitori, dar cheia succesului pentru creşterea economică o reprezintă continuarea reformelor structurale.

În acest context, ce credeţi despre controversele privindexploatarea resurselor naturale. Dacă România nu are capacitatea de a exploata acest tip de resurse, ar trebui să le conserve şi să aştepte vremuri mai bune, sau să fim pragmatici şi să căutăm variantele care ne-ar aduce maximum de profit?

Fără a mă referi la vreun caz particular, mi-aş dori ca resursele naturale să fie o binecuvântare pentru România şi să nu devină un blestem. Ar fi păcat să nu fie valorificate în mod inteligent, în scopul dezvoltării sustenabile a economiei româneşti.

Acest lucru presupune să încercăm să adăugăm cât mai multă valoare resurselor naturale exploatate, astfel încât acestea să devină un motor de creştere economică. În loc de a exporta materii prime brute sau semi-fabricate, să încercăm să le prelucrăm pe plan intern şi să exportăm produse finite. Spre exemplu, să nu exportăm buşteni, ci mobilă şi hârtie, nu fier, ţigle sau bare de aluminiu, ci automobile şi produse pentru industria aeronautică, nu ţiţei, ci produse petro-chimice, nu grâu, ci paste făinoase şi biscuiţi de calitate.

Şi, dacă se poate,  să construim branduri româneşti valoroase, recunoscute pe plan mondial.

Exploatarea resurselor trebuie să contribuie la dezvoltarea ţării şi să genereze beneficii pentru întreaga societate. Este nevoie de o comunicare echilibrată şi de un dialog profesional şi onest care să ducă la o situaţie „win-win-win” pentru toate părţile implicate – guverne, companii, societate civilă – şi care să stimuleze investiţiile în domeniu. Spre exemplu, o parte din veniturile României obţinute din exploatarea resurselor naturale (redevenţele) ar putea fi direcţionate într-un fond special care să asigure cofinanţarea proiectelor europene. La nivelul actual de venituri din redevenţe de 300 de milioane de euro anual, dacă acestea ar fi folosite pentru proiectele europene, având în vedere că gradul de cofinanţare este de 5%, s-ar putea realiza proiecte de până la 6 miliarde de euro anual, cu un efect multiplicator extraordinar în economie.

Există percepţia cum că, în  ansamblu, România n-a fost o ţară foarte afectată de criză, cum putem interpreta acest lucru şi în primul rând, este adevărat? Dacă da, e de bine, e de rău, este un indicator al intrării noastre în malaxorul mondial sau ne confirmă rolul marginal, de economie minoră. Cu alte cuvinte, dacă nu ne prea doare capul, înseamnă că nu-l avem?

Parafrazându-l pe Bălcescu, criza europeană fu ocazia şi nu cauza crizei româneşti. Bula crescută între 2000-2008, care a antrenat o apreciere nesustenabilă a activelor financiare, imobiliare şi a costului forţei de muncă,trebuia să se spargă în cele din urmă. Criza a fost o oportunitate de refacere a competitivităţii. Uneori imunitatea şi anticorpii se capătă după ce faci gripă.

Ajustările impuse de criză au fost un succes din punct de vedere macro-economic (capitol la care am fost tot timpul performanţi), s-a realizat o consolidare bugetară de amploare, cu deficit de cont curent mult diminuat, s-a ieşit din procedura de deficit bugetar excesiv şi s-a înregistrat o oarecare stabilizare a datoriei publice.

Ar fi fost de dorit să vedem mai multă restructurare în economia reală şi continuarea reformelor structurale. Riscul cel mare este să ne complacem într-o creştere economică anemică şi să pierdem oportunitatea oferită de criză. Asta în condiţiile în care cele mai afectate ţări (Grecia, Spania etc.) vor ieşi întărite după aplicarea reformelor.

Trebuie menţinută ţinta de trecere la moneda euro, nu doar pentru că este un obiectiv asumat de către România la momentul aderării la Uniunea Europeană, dar şi pentru a sta la masa deciziilor cu ţările importante ale Europei. Pentru că există riscul ca cine nu va sta la masă să ajungă pe lista de bucate.

Dacă nu vom avea o creştere economică susţinută, riscăm să trecem din faza de subdezvoltare în cea de decădere, fără a ne mai bucura şi de faza de dezvoltare.

Domnule Iuga, înainte să vă întreb ce aţi scrie într-un proiect de ţară, vă rog să ne spuneţi ce vis aveţi pentru România noastră.  Se spune că reuşim „să facem” doar ce mai întâi am putut visa, ce am putut proiecta pe cerul inimii noastre.  Apoi, desigur, în funcţie de ce se poate face într-o realitate dată, care ar fi principalele puncte pe care le-aţi trece într-un proiect de ţară?

În ţară s-au construit şi multe lucruri bune, însă 24 de ani reprezintă puţin la scara istoriei. Există o Românie normală, care îşi vede treabă şi care are realizări remarcabile, dar pe care nu o regăsim atât de des la televizor şi nu o cunoaştem cât ar trebui. Sunt trist când văd că noi ne vorbim de rău ţara, în timp ce străinii o vorbesc de bine. Aşa cum spunem în Maramureş, cheia şi lăcata visului pe care îl am pentru ţară este ca această Românie să crească, românii să îşi recapete încrederea în ei înşişi, între ei şi în instituţiile fundamentale. Odată cu încrederea, vor reveni demnitatea, speranţa şi succesul.