La 25 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, numărul aniversar al Sintezei a căutat să surprindă, pe fundamente sociologice solide, maniera în care au evoluat valorile, atitudinile şi comportamentele spaţiului social românesc sub presiunea schimbării exercitată în tot acest răstimp. Surprinzătoare sau nu, dezamăgitoare sau nu, concluziile studiilor reuşesc să ofere o perspectivă de ansamblu asupra efectelor unor forţe sociale care acţionează lent, dar hotărât, asemenea apei susurând printre stânci. Forţe care pe termen mediu şi scurt produc efecte discrete, aproape imperceptibile, dar care, la scala deceniilor, se dovedesc capabile să mute munţii.

Nu contest, desigur, veridicitatea lecţiilor extrase din trecutul nostru recent, însă experienţa îmi spune că ele nu reprezintă decât o mică parte a realităţii deosebit de complexe pe care am traversat-o. Aşa cum atât de elegant a spus-o Borges, Raţiunea nu va înceta niciodată să viseze la un plan al Labirintului. Antrenată îndelung să identifice tipare chiar şi în cel mai dens „zgomot”, ea va alege anume acele semnale care să îi confirme propriile preconcepţii, apoi va extrage din lecţiile trecutului un model pe care să îl aplice viitorului. Însă iluzia că putem înţelege trecutul hrăneşte o nouă iluzie, mult mai periculoasă de această dată: aceea că putem prezice şi controla viitorul în mod absolut. Prin urmare, cititorul se va vedea îndreptăţit să i se ofere o perspectivă – la fel de solid fundamentată ştiinţific – asupra evoluţiilor la care să se aştepte, pentru România şi pentru comunitatea internaţională, în următorii 25 de ani.

Gândirea raţională, fie ea şi asistată de calculatoare dotate cu cele mai puternice aplicaţii software imaginabile, nu poate prezice viitorul

Predicţie sau cartografierea spaţiului probabilităţilor

O hartă a viitorului – fie ea chiar şi purtătoare de veşti proaste – este liniştitoare. Ea are darul de a atenua anxietatea pe care oricare dintre noi am experimenta-o, dacă ne-am permite să conştientizăm pe de-a-ntregul incertitudinile existenţei noastre de zi cu zi. Eu, totuşi, voi evita să cad în capcana predicţiilor certe asupra unor probleme esenţiale, dar care, prin caracterul imprevizibil al evoluţiilor, fie ele de natură de geopolitică, economică sau socială, sugerează cu pregnanţă o lipsă de perspectivă analitică clară şi de predictibilitate. Mă voi alătura mai degrabă taberei lui Winston Churchill, marele om de stat realist şi cinic. Acesta observa încă de acum şapte decenii că, deşi tehnicile şi materia primă necesare pentru predicţia politică sau economică s-au îmbunătăţit şi multiplicat, problemele pe care trebuie să le clarifice au devenit la rândul lor mult mai complexe. „Scena pe care suntem chemaţi să o contemplăm şi să o măsurăm este enormă. Ea cuprinde toate pasiunile omenirii, toate politicile şi anxietăţile puterilor victorioase. Evenimentele maiestuoase ale istoriei şi incidentele mundane ale vieţii de zi cu zi ne arată deopotrivă vanitatea demersului uman de a-şi controla propriul destin. Chiar şi cele mai mari neglijenţe, cele mai prost gândite politici pot aduce cu sine binele. Chiar şi cele mai mari izbânzi ale gândirii strategice pot avea consecinţe nefaste. Cât de puţin putem prevedea consecinţele acţiunii înţelepte sau nesăbuite, ale virtuţii sau ale maliţiei. Fără această incertitudine perpetuă şi nemăsurată, drama şi misterul vieţii umane ar fi distruse.”

Pasiunile şi emoţiile umane, cunoaşterea incompletă, consecinţele imprevizibile ale acţiunilor politice, rolul covârşitor al hazardului în evoluţia naţiunilor l-au forţat pe Churchill să conchidă: „Nu le este dat fiinţelor umane, din fericire pentru acestea, pentru că altfel viaţa ar fi intolerabilă, să prevadă sau să prezică, în mare măsură, evoluţia cursului evenimentelor. După un timp, totul va sta într-o nouă lumină, cu noi proporţii şi noi scale de valori. Lampa licărindă a istoriei se împiedică pe cărarea trecutului, încercând să-i reconstruiască scenele, să îi reînvie ecourile şi să reaprindă palid pasiunea zilelor de altădată. Care este valoarea tuturor acestora? Singura care poate ghida omul este propria sa conştiinţă. Singurul scut al memoriei sale este justeţea şi sinceritatea acţiunilor sale”.

Ciudate cuvinte venind din partea unui om de stat care considera, în aceeaşi măsură, că o naţiune fără un plan clar se îndreaptă spre dezastru. Dar la o privire mai atentă vedem că nu este niciun paradox. Este adevărat, încă suntem artizanii propriului nostru destin. Gândirea raţională, fie ea şi asistată de calculatoare dotate cu cele mai puternice aplicaţii software imaginabile, nu poate prezice viitorul. Tot ce poate spera este să cartografieze spaţiul probabilităţilor, aşa cum arată el în momentul calculului, spaţiu care va fi diferit chiar mâine, când una dintre infinitele posibilităţi de evoluţie se va fi materializat. Invenţiile tehnologice şi sociale lărgesc continuu acest spaţiu al probabilităţilor. El este incomparabil mai mare acum decât era anterior revoluţiei industriale – cu bunele şi cu relele pe care le implică acest lucru. De aceea, nici hărţile nu mai seamănă cu cele de odinioară. Ceea ce era cu doar câteva decenii în urmă simetric, clar, uşor de delimitat şi de reprezentat din câteva tuşe de penel, astăzi impune cu necesitate efortul uriaş de a desena şi a citi „hărţi în hărţi”, care mai de care mai dantelată şi mai unduitoare. Clasicele falii de geopolitică tradiţională sunt complicate de problema tot mai spinoasă a resurselor energetice, de instabilitatea socială şi strategică a statelor slabe, de radicalismele ideologice şi culturale, chestiunea conflictelor îngheţate, problematici grave de natură ecologică, aspecte demografice – toate acestea dându-şi mâna într-o adevărată „geografie a haosului”.

Rezilienţa se limitează la a gestiona incertitudinea, pe când antifragilitatea o îmbrăţişează şi încearcă să domesticească ceea ce este
necunoscut, opac, inexplicabil

De la predicţii la scenarii posibile

Dar dacă viitorul nu poate fi prezis, nu este mai puţin adevărat că el trebuie să ne găsească pregătiţi pentru viitoarele alternative care pot fi imaginate. Pentru că adevărata chemare a oamenilor de stat nu este să se cantoneze într-un viitor prestabilit, inexorabil, fie el bun sau rău, ci să creeze mecanismele necesare astfel ca, atunci când acţiunea conştientă sau hazardul vor lua formă concretă, statul pe care îl conduc să fie capabil să reacţioneze şi să gestioneze cu succes oportunităţi şi provocări deopotrivă.

În momentul în care am făcut trecerea de la predicţii certe la scenarii posibile, deja păşim pe un teren fertil al acţiunilor concrete, menite să facă posibil viitorul bun pe care îl sugeram în motto. Merită menţionat că citatul, care cu siguranţă va suna familiar cititorului pasionat de universul ştiinţifico-fantastic al lui Isaac Asimov, nu îi aparţine lui Hari Seldon, părintele fictivei psihoistorii. El exprimă speranţele împăratului galactic Cleon, pus faţă în faţă cu perspectiva aproape magică a unui instrument care să îi deschidă o poartă către misterul viitorului. Din păcate, visul lui Cleon s-a risipit la fel de repede precum a luat fiinţă. Căci, după cum avea să-l convingă Seldon, aşa cum nu poţi prezice viitorul plecând de la emoţiile şi reacţiile umane, nici contrariul nu e valabil. Nu e-n putinţa nimănui să pornească de la un viitor dezirabil şi să prezică emoţiile umane şi comportamentele care să îl înfăptuiască. Poporul este imun la astfel de manipulări. Dar nimic nu te împiedică să construieşti instituţiile statale, mecanismele de reacţie, rezilienţa, antifragilitatea necesar a fi puse în slujba acelui viitor bun pe care ţi-l doreşti. Este de datoria guvernanţilor să stabilească, în parteneriat cu societatea civilă, pornind de la realităţi imuabile, precum poziţionarea geografică, resursele naturale ori resursele umane, harta obiectivelor pe care şi le-ar dori transformate în realitate, astfel ca naţiunea să fie apărată şi să prospere. În aceeaşi măsură, este de datoria lor să prevadă evoluţii pe care nu şi le doreşte nimeni, dar perfect plauzibile, precum un recul al democraţiei la nivel mondial, proliferarea statelor slabe sau chiar eşuate, apariţia de noi conflicte îngheţate sau dezgheţarea celor vechi, evoluţia pe calea unui posibil neo-Război Rece, mai perfid şi mai insidios decât cel cu care am fost odată familiari. România peste 25 de ani poate fi un hub energetic amplasat solid într-un spaţiu de securitate şi stabilitate, la fel cum se poate ca ţara noastră să se lupte cu efectele unor evoluţii geopolitice dezastruoase în vecinătatea imediată. Ea poate să-şi fi dezvoltat un sistem puternic de procesare şi de acumulare a informaţiei, în măsură să îi crească puterea naţională, mult peste ceea ce-i permit, bunăoară, resursele naturale, aşa cum la fel de bine poate, mioapă la tot ce e „mâine“, cu ochii mari deschişi la tot ce e „azi“, să rămână pe loc, înmărmurită, lăsând evenimentele să o ia prin surprindere.

Antifragilitatea

Scopul final trebuie să fie redefinirea României de la un „stat de frontieră” la un nod de reţea, un „hub” de cunoaştere utilă şi acţionabilă,
o intersecţie strategică într-o lume globală

O precondiţie pentru ca România să iasă câştigătoare, indiferent de scenariile care se vor concretiza, indiferent dacă răul se va întrece pe sine sau dacă hazardul îi va surâde, este antifragilitatea popularizată ca şi concept academic de autori precum Nassim Taleb. Antifragilitatea este un concept care transcede semnificaţiile mult mai cunoscutei rezilienţe. Dacă organismele reziliente rezistă şocurilor şi atât, cele antifragile ies îmbogăţite, îmbunătăţite din crizele pe care le-au depăşit. Rezilienţa se limitează la a gestiona incertitudinea, pe când antifragilitatea o îmbrăţişează şi încearcă să domesticească ceea ce este necunoscut, opac, inexplicabil. Aplicând conceptul într-un articol recent din Foreign Affairs, Nassim Taleb şi Gregory Treverton analizează peisajul exploziv din Orientul Mijlociu, întrebându-se de ce Siria, cu aparenta sa stabilitate, s-a dovedit a fi atât de fragilă, iar Libanul, supus de o bună bucată de timp unor fierberi permanente, dovedeşte totuşi stabilitate, autorii trag nişte învăţăminte semnificative. Potrivit acestora, cheia stă în fragilitatea şi antifragilitatea acestor state sau, cu alte cuvinte, în capacitatea lor de a face faţă haosului. În viziunea lor, fragilitatea are cinci surse principale: un sistem de guvernământ centralizat, o economie nediversificată, un grad excesiv de îndatorare, absenţa alternanţei la guvernare şi, nu în ultimul rând, lipsa experienţei recente de a fi făcut faţă unor şocuri majore. 
Aplicând aceste criterii, harta lumii pare mult mai uşor de desluşit. Regimuri aparent problematice ies câştigătoare, în timp ce state aparent placide se pot dovedi a fi adevărate bombe cu ceas. Arabia Saudită, extrem de dependentă de comerţul cu petrol, imună schimbărilor de regim, înalt centralizată, se poate plasa cu uşurinţă la un capăt al spectrului, alături de state precum Bahrain, Egipt, Venezuela şi, într-o mai mică măsură, Rusia. De o fragilitate moderată se „bucură” Japonia, profund îndatorată şi încă incapabilă să îşi revină după „deceniul pierdut”, Brazilia, tot mai centralizată şi birocratizată, Nigeria şi Turcia. De cealaltă parte, Taleb şi Treverton plasează nu doar Libanul, care a evitat valul de statism care a măturat regiunea, din Egipt până în Irak şi Siria, ci şi state precum Italia, eficient descentralizată, flexibilă, capabilă să îşi revină din numeroasele crize politice şi economice pe care le-a experimentat.

Dacă România începe să stea relativ bine la toate aceste capitole, o trecere rapidă în revistă a celorlalte state din vecinătatea sa – inclusiv a „elefanţilor albi” din Regiunea Extinsă a Mării Negre – este de natură să dea de gândit şi să impulsioneze acţiunile prin care să luptăm împotriva fragilităţii proprii şi regionale.

România – nevoia hărţilor strategice

Amplasaţi în prezent de partea cea bună a delimitărilor geopolitice, în interiorul comunităţii postmoderne europene, avem o dublă răspundere simultană a proiecţiei şi protecţiei intereselor noastre, deopotrivă naţionale şi colective, atât în ceea ce priveşte soluţionarea problematicilor din arealurile noii periferii, cât şi cu privire la exportul de stabilitate şi prosperitate către zone mai îndepărtate. Ne mai lipseşte doar forţa de a face pasul către un nou profil strategic într-o altă lume, de a elabora hărţi strategice care să precizeze scopurile şi traseele de urmat, cerinţă cu atât mai însemnată, cu cât acest demers a căpătat, aşa cum aminteam mai devreme, valenţe multiple, combinând energia, economia, tehnologia cu geopolitica, pentru ca scopul final să fie redefinirea României de la un „stat de frontieră” la un nod de reţea, un „hub” de cunoaştere utilă şi acţionabilă, o intersecţie strategică într-o lume globală cu interdependenţe şi încrengături complicate. Un stat capabil să ofere nu doar sieşi, ci întregii comunităţi democratice din care face parte, terenul fertil pentru îndeplinirea dezideratelor de justiţie, stabilitate şi prosperitate.

Nu este nevoie să prezici viitorul. Ci doar să alegi unul – un viitor bun, folositor – şi să faci acel tip de predicţie care ar modifica sentimentele şi reacţiile oamenilor, astfel încât să se înfăptuiască viitorul pe care tu l-ai ales.
Mai bine să construieşti un viitor bun decât să prezici unul rău

– Isaac Asimov, Preludiul Fundaţiei

Desigur, nimic din toate acestea nu va elimina rolul hazardului în evoluţia ţării noastre în următorii 25 de ani, nici nu ne va pune la adăpost de situaţii ironice precum cele amintite de Churchill, când politici aparent bune au avut efecte catastrofale. Toate aceste situaţii au existat şi vor mai exista. Problema este că oamenii de stat – conştienţi fiind că acţiunile curajoase, dar riscante, vor fi judecate din perspectiva unui rezultat pe care nu-l pot controla – preferă adesea să se protejeze, punându-se la adăpostul unor soluţii birocratice care nu fac nici bine, nici rău. Departe de a fi susţinătorul nesăbuinţei, mă văd nevoit să remarc că, de-a lungul istoriei, aceia care au făcut cel mai mult bine naţiunilor la cârma cărora s-au aflat au avut curajul de a lua acele decizii dificile, poate dezavuate pe moment de societate, dar necesare pentru a avansa spre obiectivele strategice propuse. În definitiv, aşa cum spunea acelaşi Churchill, „în politică, succesul nu e total, eşecul nu e fatal, important este curajul de a merge mai departe”.