Text de Mihnea Teodorescu

La 2 septembrie 1987, Donald John Trump, miliardar şi proprietar de cazinouri în vârstă de 41 de ani, cumpăra spaţiu publicitar în valoare de 90.000 de dolari în trei mari publicaţii americane – „Washington Post”, „New York Times” şi „Boston Globe” – pentru a publica o scrisoare deschisă „către poporul american” referitoare la motivul pentru care „America ar trebui să înceteze să mai plătească pentru apărarea ţărilor care îşi permit să se apere singure”.

În debutul materialului, Trump aprecia că „nu există nicio problemă cu politica de apărare externă a SUA care să nu poată fi «vindecată» cu puţină coloană vertebrală”.

Criticând rolul de lider al Americii în apărarea democraţiei pe plan mondial perpetuat de preşedinţii americani, republicani sau democraţi, încă de la finalul celei de-a doua conflagraţii mondiale, aprecia că Washingtonul ar trebui să le ofere aliaţilor săi nota de plată pentru serviciile furnizate în domeniul apărării.
30 de ani mai târziu, fidel încă acestei credinţe, Donald Trump ar putea încerca să găsească pârghiile necesare pentru ca lucrul acesta să devină realitate.

Undă de şoc

La nivel mediatic, rezultatul scrutinului din SUA a fost descris în termeni de „seism”, de „şoc”, care, conform publicaţiei franceze „Courrier International”, a marcat, după Brexit, „o nouă înfrângere incredibilă a experţilor, a mass-mediei, a celor care ştiu, dar de fapt nu ştiu nimic”. A fost punctată impredictibilitatea cursului politic pe care Donald Trump îl va promova în ceea ce priveşte viitorul NATO, acordul de liber schimb UE – SUA sau problema armelor nucleare şi au fost lansate avertismente privind încurajarea ascensiunii partidelor populiste, extremiste, inclusiv în Europa, care ar putea prelua elemente din discursul politicianului republican.

La nivel oficial, preşedintele ales a fost felicitat de lideri de pretutindeni. Europa s-a pronunţat deocamdată pentru continuitate în relaţiile cu SUA (premierii britanic, Theresa May, spaniol, Mariano Rajoy, suedez, Stefan Lofven, şeful diplomaţiei ungare, Szijjarto Peter, preşedintele bulgar, Rosen Plevneliev) sau şi-a exprimat speranţele: Donald Trump va continua să sprijine proiectul european şi asigurarea securităţii în cadrul NATO (opinii formulate de premierul belgian, Charles Michel, şi de preşedintele francez, François Hollande); politicile promovate de „republicanul americano-centric” vor favoriza înfiinţarea unei armate europene şi integrarea europeană (potrivit fostului premier italian şi comisar european Mario Monti). Semnale rezervate a transmis Berlinul, prin cancelarul Angela Merkel şi ministrul de externe, Frank-Walter Steinmeier.

De la Moscova, preşedintele Vladimir Putin s-a pronunţat pentru un efort comun în vederea ieşirii din criză a relaţiilor bilaterale, considerată o „responsabilitatea deosebită” a celor două state pentru a putea menţine securitatea şi stabilitatea globale. Speranţe există şi pe alte meridiane: preşedintele Turciei a catalogat victoria drept un „semn pozitiv” şi „începutul unei noi ere în Statele Unite”, iar preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmoud Abbas, a subliniat necesitatea sprijinirii încheierii unei „păci echitabile” israeliano-palestiniene.

Donald Trump

Un lider care nu uită

Probabil foarte puţine lucruri au rămas nespuse despre viaţa, pregătirea, afacerile, rudele, disputele, declaraţiile sau averea actualului preşedinte ales al SUA. Prezenţa lui în prim-planul scenei politice a celei mai puternice democraţii şi posibilitatea câştigării mandatului au testat limitele jurnaliştilor, scriitorilor, analiştilor politici sau experţilor în relaţii internaţionale, nelipsind nici măcar invectivele.

Într-un interviu acordat CNN în urmă cu aproximativ un an, Michael D’Antonio, autorul biografiei neautorizate „Adevărul despre Trump”, preciza că tatăl, Fred, a fost cel de la care Donald a învăţat cum să îşi construiască relaţiile şi să manipuleze oamenii. Pentru el, fiecare „joc” începe cu definirea regulilor, iubeşte să fie în centrul atenţiei, nu loveşte până nu este lovit şi întoarce loviturile înzecit.

Dacă ar fi să ne raportăm la relatările mass-media, şi apropiaţii săi par a se încadra într-un tipar similar, un exemplu fiind speculaţiile conform cărora ginerele preşedintelui ales, Jared Kushner, s-ar afla în spatele înlăturării guvernatorului de New Jersey, Chris Christie, din fruntea echipei de tranziţie. Motivul: pe vremea când era procuror, Christie ar fi fost implicat în procesul intentat lui Charles Kushner, tatăl lui Jared, care a fost condamnat în 2005 pentru 18 capete de acuzare, printre care evaziune fiscală şi donaţii ilegale în campanii electorale.

Spectrul dezangajării

Premergător scrutinului prezidenţial, majoritatea analiştilor de politică externă americani considera că noul preşedinte ales va avea de înfruntat posibil „cel mai periculos” mediu de securitate internaţional şi „cel mai amplu” set de provocări de la sfârşitul Războiului Rece. În fruntea acestei liste s-ar afla relaţia „toxică” pe care Washingtonul o are cu Moscova. Însă niciodată nu a fost viitorul politicii americane atât de imprevizibil ca după alegerea lui Donald Trump în funcţia supremă în stat, şi aceasta nu pentru că provocările de securitate s-au amplificat, ci pentru că mesajele transmise de preşedintele ales sunt ambigue.

Angajamentul luat de SUA faţă de aliaţii săi, precum şi prezenţa în instituţii internaţionale au constituit temelia securităţii după cel de-Al Doilea Război Mondial. Chiar şi după încheierea Războiului Rece, percepţia dominantă la nivel global a fost că SUA trebuie să rămână puterea conducătoare în sistemul internaţional, în baza căreia este şi va rămâne garantul stabilităţii internaţionale. Politica externă americană a rămas astfel încă definită de perceperea Washingtonului drept un „hegemon benign”, care are în vedere atât propriile interese, cât şi ale altor state.

La debutul primului mandat al lui Barack Obama era considerată aproape sigură abandonarea tezei „jandarmului mondial”, teoria neoconservatoare care a inspirat echipa republicană condusă de George W. Bush şi ale cărei rezultate au fost apreciate ca „discutabile”, în pofida alocării unor enorme resurse umane, financiare şi militare. Alegerea lui Joseph Biden în calitate de vicepreşedinte, o personalitate cu vastă expertiză, a fost văzută ca un semnal clar privind menţinerea pe agenda priorităţilor a implementării unei noi viziuni de relaţionare cu ceilalţi actori internaţionali şi a atenuării focarelor de conflict sau de criză existente ori emergente.

În declaraţiile formulate ulterior câştigării scrutinului, Donald Trump a încercat să transmită mesaje de continuitate, însă rămâne un mister dacă în spatele acestora se află sau nu un angajament clar în acest sens

Pe lângă dosarele „moştenite” de la George W. Bush (Irak, Afganistan, Orientul Mijlociu, programul nuclear iranian şi nord-coreean), Barack Obama s-a confruntat cu noi provocări majore, printre care aspiraţiile politice, economice şi militare ale Chinei, tensiunile dintre India şi Pakistan, încheierea unui nou protocol privind combaterea efectelor schimbărilor climatice şi a identificării unor criterii eficiente de acordare a ajutorului extern, cu precădere în Africa.
Potrivit experţilor în relaţii internaţionale, există două variante concurente ale diplomaţiei hegemonice americane, dar care au în comun menţinerea dominaţiei SUA în ceea ce priveşte resursele materiale şi predispoziţia către utilizarea forţei militare pentru atingerea unor obiective: abordarea unilaterală, aproape imperialistă, care a prins contur după atacurile din 11 septembrie 2001 şi cea liberală (internaţionalistă, multilaterală), care este şi cea dominantă.

Într-o anumită măsură, orientarea Administraţiei Obama a reflectat logica hegemoniei liberale, ce poate fi interpretată drept o tentativă de reformulare şi re-legitimizare a leadership-ului american prin adaptarea la un sistem internaţional în schimbare, în care a avut loc o redistribuire a influenţei în rândul marilor puteri.

Chiar dacă a cunoscut un declin relativ, poziţia SUA în sistemul internaţional a rămas definită de superioritate în ceea ce priveşte resursele hard power, fiind necesar însă ca rolul de hegemon să depăşească utilizarea forţei brute şi ca alte ţări să accepte acest tip de leadership ca fiind legitim.

Prin distanţarea de excesele „luptei împotriva terorismului”, Barack Obama a încercat să refacă o bază comună de interese şi valori împărtăşite cu alţi actori statali, în special aliaţii tradiţionali, pentru a facilita mobilizarea sprijinului internaţional pentru îndeplinirea obiectivelor Washingtonului. Promisiunea preşedintelui de a restaura autoritatea „morală” a SUA – o sursă de soft power – a fost însă dificil de transpus în politici operaţionale. Congresul american, dominat de republicani, a fost cel care s-a opus înglobării deciziilor de politică externă în instituţii multilaterale, care ar fi putut să îi diminueze influenţa, şi a impus limite stricte abordării liberale.

Cu tandemul Donald Trump – Mike Pence la Casa Albă, lucrurile s-ar putea complica şi mai mult. În prezent, numai incertitudinile par a mai fi certe, şi nu numai cele referitoare la viitorul Americii, ci al întregii lumi. Echilibrul construit în ultimele decenii şi sistemul politic mondial al cărui garant a fost SUA sunt puse în discuţie, iar temerile comunităţii internaţionale sunt concentrate pe posibilitatea dezangajării Washingtonului, impactul unei astfel de decizii fiind cu atât mai mare cu cât ar fi dublată de atitudinea tot mai agresivă a Federaţiei Ruse. America se confruntă cu spectrul transformării într-un actor unilateral, concentrat pe propriile-i interese pe termen scurt.

America se confruntă cu spectrul transformării într-un actor unilateral, concentrat pe propriile-i interese pe termen scurt

Darwinism, nu naţionalism

În declaraţiile formulate ulterior câştigării scrutinului, Donald Trump a încercat să transmită mesaje de continuitate, însă rămâne un mister dacă în spatele acestora se află sau nu un angajament clar în acest sens. Direcţiile pe care le va adopta noua Administraţie de la Washington ar putea să depindă nu de tratate sau parteneriate ci mai degrabă de personalitatea noului lider, care pare dispus să renunţe la acorduri de cooperare (a respins deja Parteneriatul Trans-Pacific şi a avertizat că s-ar putea retrage din acordul de mediu încheiat anul trecut la Paris).  Ce nu transmite preşedintele ales anunţă vicepreşedintele Mike Pence, şi anume „100 de zile de foc” în debut de mandat, care să includă abrogarea Obamacare, consolidarea resurselor şi forţelor militare şi numirea unui judecător la Curtea Supremă.

Vibeke Schou Tjalve, senior researcher în cadrul Danish Institute for International Studies, consideră însă că, în pofida faptului că Trump a oferit puţine indicii cu privire la doctrina sa de politică externă, poate fi conturat totuşi un cadru în baza căruia va lua deciziile strategice.

Noul preşedinte a fost catalogat drept „naţionalist” sau „izolaţionist”, însă nu trebuie considerat un nostalgic conservator care manifestă respect faţă de vechi alianţe sau norme comune. „Naţionalismul” său are ca fundament mai degrabă o percepţie darwinistă asupra lumii, văzută ca scenă a unei competiţii în care primează forţa brută, nu caracteristicile culturale. În condiţiile în care virtutea supremă este forţa, s-ar putea ca la Casa Albă să nu mai fie loc pentru solidaritate sau alianţe.