Economiştii ne arată cifrele şi spun că trăim mai bine[1] decât în anii comunismului. Dacă în 1989, PIB-ul României era de 53.6 mld. USD, în 2016 a atins 165.8 mld. USD. Exporturile au crescut de la 4 mld. USD în 1989 la 54,6 mld. în 2016. Venitul mediu net a crescut de la 175USD în 1989 la 513 USD în 2016. Sociologii vin şi ne spun că percepţia este profund pesimistă[2], 75% dintre români afirmă constant că ţara merge în direcţia greşită, iar 40% spun că era mai bine în anii comunismului. Şi chiar dacă România a cunoscut în aceşti ani ciclicitatea specifică capitalismului (prosperitate – criză), atunci când economia era pe val, indicatorii privind pesimismul nu au cunoscut reduceri majore.
Şi atunci, dacă nu e vorba de economie, de unde vine această percepţie aproape catastrofică despre propria ţară? Spun catastrofică, pentru că percepţia influenţează decizii, dictează comportamente, alimentează fuga. Suntem ţara cu cel mai mare număr de emigranți în Europa pe timp de pace (peste 4 milioane de români).
În 1989, nimeni nu le-a spus oamenilor că statul va fi din ce în ce mai puţin capabil să le dea şi că trebuie să îşi responsabilitatea pentru propriul destin.
Criza de încredere poate fi un răspuns[3].
Încrederea socială se reduce pentru 2/3 dintre români la familie şi la cercul de prieteni. Încrederea în principalele instituții publice (guvern, parlament) rareori depăşeşte 30%. 90% dintre români nu mai au încredere în partide şi în politicieni. Politicul este asociat cu impostura, demagogia, corupţia şi hoţia. A fi azi politician este poate cea mai ingrată îndeletnicire. Există o criză de încredere generală în clasa politică, pentru că politicul nu răspunde aşteptărilor oamenilor, pentru că politicienii nu creează cadrul necesar pentru ca oamenii să își satisfacă nevoile prin mijloace locale. Şi când apare o discrepanţă între nevoi şi mijloacele de satisfacere a lor, atmosfera socială devine irespirabilă, iar nevoia de schimbare este aproape. Şi ea se manifestă prin fugă, contestare sau loialitate[4]. Identificăm în cele trei tipuri de reacţii ale lui Hirschman liniile de fractură în societatea românească: diaspora – formată din perdanţi ai tranziţiei, cei care au ales fuga în faţa unei societăţi incapabile să le mai satisfacă nevoile; reformatorii – fragmentaţi ca viziune şi acţiune, dar care mai speră să salveze România şi să o schimbe într-o autentică societate de tip occidental (prin contestare a status quo-ului şi definirea schimbării) şi conservatorii – categorie formată din profitori ai tranziţiei (ca distribuitori şi beneficiari de resurse publice) şi perdanţi ai tranziţiei( incapabili de fugă sau contestare, dar dependenţi de sistemul de redistribuire ca asistaţi sociali).
În 1989, o lume întreagă s-a năruit având o singură miză: speranţa într-o viaţă mai bună. Vechile ideologii au fost spulberate peste noapte pentru ca altele să le ia locul. Românii au vrut libertate şi au câştigat-o. Au optat pentru capitalism şi economie de piaţă, dar nimeni nu le-a spus că în această ecuaţie unii vor câștiga mai mult, iar alţii vor pierde. Nimeni nu le-a spus oamenilor atunci că statul va fi din ce în ce mai puţin capabil să le dea şi că trebuie să îşi responsabilitatea pentru propriul destin. Nimeni nu le-a spus cum va fi viitorul pentru că nici măcar cei care şi-au asumat rolul de lideri, de reprezentanţi ai naţiunii nu ştiau ce va urma. Altfel spus, incertitudinea a luat locul siguranţei, iar frica a luat locul speranţei.
Ce au aşteptat românii în aceşti ani de la politicieni a fost ca ei să redefinească reperele noii societăţi în drumul spre democraţie şi economie de piaţă. Şi parţial au reuşit. Cifrele economice arată bine dacă ne comparăm cu 1989, dar încă suntem pe ultimele locuri din UE. Suntem membri ai Uniunii Europene şi ai NATO. Ne bucurăm mai ales de libera circulație a persoanelor, a capitalurilor şi a bunurilor într-un perimetru de securitate relativ sigur. Nu ştim cât a fost aici meritul politicienilor de la Bucureşti sau al celor de la Bruxelles, Londra, Paris, Berlin sau Washington. Cert e că în ultima vreme există impresia că democraţia românească este mai mult simulată, de unde şi nevoia unei supervizări permanente a comportamentului clasei politice. România este percepută ca fiind una dintre cele mai corupte țări europene, fiind pe locul 25 în Uniunea Europeană la indicele de percepţie a corupţiei[5]. Încă suntem pe primul loc la mortalitatea infantilă şi avem sistem de sănătate cu mult sub standardele europene.
Dar dincolo de statistici, românii au aşteptat ca politicienii să le reducă incertitudinea şi să le readucă o oarecare siguranţă în această lume în schimbare. Şi adevărul e că politicienii români au supralicitat, au promis prea mult şi au făcut prea puţin din ceea ce au promis. De aici vine lipsa generalizată de încredere în politic, motivată probabil de demagogie şi impostură.
Politicienii români nu au fost şi nu sunt capabili să construiască sensuri noi (o viziune, un proiect de ţară) care să polarizeze energiile individuale pentru a putea schimba cu adevărat România.
Nu avem nicio viziune legată de România în următorii 30 de ani; despre cum să facem un viitor mai atractiv pentru copiii noştri aici în România; despre soluţiile posibile la consecinţele îmbătrânirii populaţiei şi ale migraţiei masive a tinerilor şi forţei de muncă; despre viitorul şi criza sistemului de pensii; despre educaţie şi piaţa forţei de muncă; despre evoluţia tehnologică, epuizarea resurselor sau impactul schimbărilor climatice; despre evoluţii geopolitice şi scenariile opţionale pentru România etc. Nu, România a rămas o ţară a imediatului, în care gândirea strategică lipseşte cu desăvârşire. Totul se rezumă la soluţii de supravieţuire politică pe termen scurt, la pensii speciale şi privilegii pentru mandarini şi pretori, la cultivarea dependenţei pentru masa de manevră. Şi totul are loc cu amanetarea viitorului!
Poate că românii îşi doresc lideri autentici, nu impostori, oameni capabili să creeze sensuri colective în care noi ca cetăţeni să ne putem identifica şi ancora în faţa istoriei. Singurele sensuri circumstanțiale construite de politic au fost cele care au răspuns fricii şi au alimentat incertitudinea. Frica de monarhie, de moşieri, de Soros, de ungurii care ne vor Ardealul este cam tot ce a produs ideologic elita politică postdecembristă. Politicienii sunt cei care au alimentat incertitudinea şi rezistenţa la schimbare a românilor, dorind parcă să îi ţină captivi într-o relaţie de dependenţă facilă, bazată pe frică, nu pe speranţă şi viziune de leadership.
De aceea, cea mai mare crimă comisă de politicienii români după 1989 e că au ucis speranţa. De aici vine poate şi impresia de degradare, de declin. Poate asta a alimentat şi fuga românilor în străinătate! Declinul simbolic e mult periculos decât cel economic, pentru că el ne viciază identitatea ca naţiune.
Sunt însă politicienii singurii vinovaţi pentru această crimă? Categoric, nu. Ei nu pot fi mai buni decât suntem noi şi dacă ei sunt răi, e aşa pentru că noi permitem, acceptăm şi poate chiar ne dorim acest lucru. În bună măsură, ne demarcăm clar de profilul cultural al multor ţări occidentale (Statele Unite, Germania, Marea Britanie). Suntem o ţară[6] ce are valori ridicate (90) ale indicelui distanţei faţă de putere şi de evitare a incertitudinii; o societate încă predominant colectivă, cu individualism scăzut (30) ; cu orientare pe termen scurt(52) ; cu un grad de indulgenţă scăzut (20) şi, implicit, o tendință generală de pesimism.
Aşadar, frica de schimbare, fuga de incertitudine, distanţa de putere ridicată, lipsa de gândire şi planificare strategică fac parte din noi, din matricea culturală a românilor şi este evident că, după aproape trei decenii de la căderea comunismului, suntem încă inadaptaţi şi nepregătiţi pentru capitalism şi democraţie. Politicienii ştiu asta şi speculează din plin acest profil al alegătorilor. Şi astfel, dependenţa de redistribuire a inadaptaţilor se perpetuează şi NOI VĂ DĂM devine aproape singura ideologie.
Va mai trece poate o vreme până când masa critică a schimbării se va fi atins. Până atunci nu vom fi decât nişte complici ai unei stări de fapt şi ai unui declin simbolic, în care sensurile întârzie să fie un vector al speranţei sau un motor al construcţiei spre viitorii posibili.
[1] http://www.contributors.ro/economie/era-mai-bine-pe-vremea-lui-ceausescu-minte-statistica-sau-mint-oamenii/
[2] http://www.ires.com.ro/arhiva/studii
[3] idem
[4] Albert O. Hirschman – Abandon, contestare şi loialitate. Ed. Nemira.1999
[5]https://www.agerpres.ro/externe/2017/01/25/transparency-international-romania-pe-locul-57-la-nivel-global-in-raportul-anual-privind-indicele-de-perceptie-a-coruptiei-10-32-39
[6] https://www.hofstede-insights.com/country-comparison/germany,romania,the-uk,the-usa/
