Ungaria a intrat în centenarul funest pe care îl comemorează însoţită de dispreţul naţiunilor civillizate, îndeosebi al Franţei, pentru modul cum îşi persecuta minorităţile (a şi fost pedepsită pentru asta). De încheiat, îl încheie tot la periferia valorilor europene, îmbrăţişând o formă de totalitarism provincial, un despotism de catifea, exercitat de o reţea de oligarhi grupaţi într-un regim politic care instrumentalizează fricile actuale şi suferinţele trecute pentru a-şi fideliza alegătorii.
Trianonul este „trauma perpetuă” a naţiunii maghiare. Aşa cum indică un sondaj din mai 2020, derulat la Budapesta, practic nu există unguri care să nu creadă că tratatul de pace de la Trianon a fost fundamental nedrept și excesiv față de maghiari (94% din cei chestionaţi). Marea majoritate consideră că tratatul de pace a fost cea mai mare tragedie a Ungariei (85%). Într-o măsură ceva mai mică, 77 la sută dintre respondenţi sunt de acord că trauma Trianon nu s-a şters încă.
Pentru că Trianonul e o suferinţă sinceră şi durabilă a poporului maghiar, ea este adesea resuscitată de calcule politice. Guvernarea naţional-populistă a premierului Viktor Orbán a instrumentalizat politic această traumă, integrând-o într-o mitologie care combină evenimentele remarcabile şi cele tragice din istoria poporului ungar. Guvernul a înfiinţat un institut „Veritas” de rescriere a istoriei, care să se concentreze pe fabricarea şi difuzarea unor mituri politice de succes pentru agenda guvernamentală. „Politica memoriei” face parte din axul central al gulaş-dictaturii instituite la Budapesta, pas cu pas, din 2010. În general ignorate în anii de amnezie impusă de sovietici şi în perioada de pragmatism economic postsocialist, poveştile şi miturile excelenţei milenare ungare au fost reluate în timpul ultimului regim Orbán, în mare parte pentru a servi drept paravan unor acţiuni de concentrare abuzivă a puterii politico-financiare.
Înainte de a ajunge să îmbrăţişeze istoria naţiunii scrisă în cheie mistică, domnul Orbán a avut de parcurs ani lungi de penitenţă. Istoria reţine că, în 1990, partidul său aflat în opoziţie, pe atunci impregnat de un pragmatism democratic de tip liberal, refuza să participe la comemorarea a 70 de ani de la Trianon. Cu toate acestea, treizeci de ani mai târziu, premierul iliberal Orbán, convertit la un tip nou de pragmatism, pune în scenă o întreagă arhitectură revizionistă a doliului. Executivul cheltuie echivalentul a 16 milioane de euro pentru ca la monumentul deja existent în imediata apropiere a Parlamentului de la Budapesta să adauge un Memorial al Trianonului, şi totodată al Ungariei Mari, protejat de o flacără care nu se va stinge niciodată.
E un proiect criticat de oponenții regimului de la Budapesta pentru că accentuează o nostalgie care nu folosește la nimic. Numai că, aşa cum arată profesorul Vasile Dâncu, această temă nostalgică „este fundamentul întregului discurs politic al partidului care conduce azi Ungaria și care se legitimează politic prin folosirea memoriei istorice”. „Sindromul Trianon”, mai spune sociologul clujean, „este cea mai bună motivație pentru un așa zis patriotism care este menit să-i aducă pe toți maghiarii alături, chiar dacă această reunire în memoria istorică este una mai puțin glorioasă, mai degrabă o rană pe care politicienii și intelectualii maghiari o țin sângerândă de 100 de ani. FIDESZ a reușit astfel să monopolizeze națiunea și sentimentul național, dar și să diabolizeze opoziția cea trădătoare care nu ține cu poporul și care nu înțelege marea lui traumă istorică”. (Vasile Sebastian Dâncu, „Iliberalism și sindromul Trianon. Regimul Orbán și susținerea paralelismului etnic în Transilvania”, în volumul „Trianon, Trianon! Un secol de mitologie politică revizionistă”, coordonat de Vasile Puşcaş şi Ionel N. Sava, Editura Şcoala Ardeleană, 2020).
Regimul patriotard şi iliberal al domnului Orbán a fost interesat să-şi exporte ideologia şi în comunităţile de maghiari din afara graniţelor, miza fiind în cele din urmă menţinerea monopolului politic în ţară. Impregnaţi cu mitologia milenaristă şi revanşardă propagată de Budapesta, dar şi susţinuţi politic, financiar şi cultural pentru a-şi cultiva particularităţile etnice şi un fals sentiment de superioritate, vorbitorii de limbă maghiară din afara ţării se constituie într-un nucleu fidel de votanţi FIDESZ , şi asta în timp ce susţinerea naţional-populismului este în scădere în rândul publicului intern. Un studiu empiric, de tip anchetă de opinie, derulat în 2019 de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie, IRES arăta că percepţia etnicilor maghiari din România corespunde „mesajelor traumatizante transmise prin propaganda oficială a guvernului Orbán” (Vasile Dâncu). Peste 80 la sută dintre intervievaţi au convingerea că Ungariei i s-a făcut o nedreptate la Trianon. Propaganda derulată în comunităţile de peste graniţă şi vizitele repetate în Transilvania l-au ajutat pe politicianul populist ungar să recruteze peste jumătate de milion de votanţi dintre alegătorii cu dublă cetăţenie din România. O dovadă a aprecierii de care el se bucură îndeosebi în comunităţile mai izolate din Ardeal este gradul de favorabilitate relevat în studiu: 88 la sută dintre maghiari sunt de părere că Viktor Orbán este un conducător bun. (IRES, Maghiarii din România. Percepții și reprezentări privind Tratatul de la Trianon, octombrie 2019; Volumul eșantionului: 659 subiecți 18+, de etnie maghiară, rezidenți în județele Harghita și Covasna).
Acţiunile extrateritoriale ale Ungariei în regiunile locuite de maghiari sunt o practică perseverentă ale politicii Budapestei de şicanare a vecinilor şi de provocare a statu-quoului în regiune. Orbán a revigorat cultul lui Horthy pe care îl numeşte un om de stat excepţional, probabil de natură să-l inspire în politica faţă de maghiarii de peste graniţă. După cum remarca Nicolae Titulescu în una din pledoariile care au adus câştigul României la Societatea Naţiunilor în celebrul caz al optanţilor, acesta reprezenta, de fapt, „o încercare de revizuire teritorială”, prin crearea unor grupuri izolate de unguri în mijlocul comunităţilor româneşti pentru ca aceştia să poată gândi: „viaţa e mai bună dacă eşti ungur decât dacă eşti român, căci chiar şi astăzi, când Ungaria a fost înfrântă, ea tot mai comandă”.
La fel ca la finalul procesului optanţilor din 1930, ca un copil indisciplinat, Ungaria este şi astăzi admonestată de organismele europene pentru acţiunile provocatoare care caută să destabilizeze ordinea statală acceptată prin tratate.
Să spunem însă că, oricât de iritant ar fi revizionismul manifestat de elitele politice şi intelectuale din Ungaria, el este integrat personalităţii istorice distincte a Europei de Est. Viziuni adverse ale istoriei întreţin în continuare rivalităţi şi chiar ură între grupuri naţionale şi politice pe care veacul trecut, cu cele două războaie distrugătoare ale sale, le-a traumatizat şi învrăjbit temeinic. Ele sunt o sursă continuă a antagonismelor între statele din regiune. Comemorări cum e aceasta a Trianonului, care sunt mai multe politice decât „istorice”, cu siguranţă nu fac nimic pentru vindecarea acestor traume colective şi pentru promovarea unor relaţii de prietenie între vecini.
Pe de altă parte, astfel de evenimente nu pot fi uitate şi trebuie amintite chiar dacă ele constituie astăzi subiecte sensibile. Încercările de a uita trecutul nu duc decât la ranchiune viitoare, consideră istoricul Keith Lowe în încheierea unui volum care inventariază atrocităţile comise după încheierea celui de al doilea război mondial şi ecourile acestora în prezent. „De fapt – scrie Lowe – nici nu ar trebui să ne dorim să uităm evenimentele care au conturat lumea din jurul nostru – și care continuă și azi să modeleze lumea – sunt importante nu doar pentru istorici, ci pentru noi toți… Nu amintirea păcatelor noastre din trecut este cea care provoacă ură, ci modul în care ni le amintim…Cei care vor să canalizeze ura și ranchiuna în folosul propriu încearcă totdeauna să distorsioneze echilibrul dintre diferite versiuni ale istoriei. Ei scot evenimentele din context, fac din vină un joc al unei singure părți și încearcă să ne convingă că problemele istorice sunt problemele de azi. Ca să punem capăt ciclului de ură și violență, trebuie să facem exact opusul acestor lucruri. Trebuie să arătăm cum viziuni concurente asupra istoriei pot coexista. Trebuie să arătăm cum atrocitățile din trecut se potrivesc în contextul lor istoric și că vina nu este neapărat doar a unei părți, ci a mai multor părți diferite. Trebuie să ne străduim să descoperim adevărul…și apoi să lăsăm acel adevăr la locul lui. Este, până la urmă, istorie și nu ar trebui lăsată să otrăvească prezentul”. (Keith Lowe, Continentul barbar, Editura Litera, 2019).
Poate că, aşa cum spune profesorul Vasile Puşcaş în volumul pe care îl coordonează, amintind articolul lui James Traub din Foreign Policy, nu e uşor să porţi povara hiperbolizării propriei imagini în istorie. Ungurii au ajuns la o exprimare a „sindromului Trianon” care „frizează patologicul”, dar până la urmă și în acest caz este vorba de un complex al vinovăției unor lideri politici care-și urmăresc doar cauza puterii, iar nu pe aceea a dreptății, a legalității şi a democrației. Cine ştie, mai spune profesorul clujean, „peste câțiva ani, când ungurii vor celebra trecerea a 500 de ani de la o altă traumă istorică, cea a bătăliei de la Mohács (1526), ei vor avea tăria să recunoască faptul că atunci a fost sfârșitul statului medieval ungar care nu a mai reînviat niciodată”. (Vasile Puşcaş, „Trianon, Trianon! Un secol de mitologie politică revizionistă ”).
După cum observa Arthur Kostler, să fii maghiar este o nevroză colectivă şi nu e uşor să trăieşti astfel. Multe, dacă nu toate popoarele, poartă în fiinţa lor memoria unor evenimente tragice. Nu se pot face echivalări între suferinţele popoarelor şi fiecare popor este îndreptăţit să-şi poarte suferinţa. Altceva este ca suferinţa istorică să-ţi fie impusă de guvern ca o datorie patriotică. Şi nici nu e prudent să inspire politici de stat revanşarde. Istoria ultimului secol a rânduit lucrurile aşa cum sunt şi o privire lucidă vede mai degrabă pericolele decât avantajele pentru Ungaria a provocării status-quoului. Nu e nimic nou în opţiunea elitelor maghiare de a integra într-o doctrină revizionistă teme cam fără legătură cum sunt milenarismul excepţional maghiar, nerecunoştinţa Occidentului, suferinţa Trianonului, persecuţia suferită din partea marilor puteri şi pericolul pierderii identităţii naţionale. Dar atunci când inventariază neajunsurile acestei „colonizări a Occidentului”, orice politician responsabil le pune în balanţă cu ce propune alternativa. Făcând abstracţie de discursul său public, e greu de crezut că domnul Orbán îşi imaginează cu adevărat că Vladimir Putin şi Papa Xi îi vor oferi condiţii de vasalitate mai avantajoase decât cele ale Uniunii Europene.
