„Oh Mr. Harris! Don’t touch me! Mr. Bob Harris! Just rip my stocking!”. Înainte de a pleca spre Japonia, am rememorat figura năucă a lui Bill Murray, din excepţionalul Lost în translation al Silviei Coppola. “Mr. Bob Harris”, insomniac şi confuz, şocat de un Tokyo colorat, aglomerat şi obsedant, poate fi oricând imaginea călătorului paraşutat în Japonia. Dacă ai învăţat vreodată despre Japonia în termeni de sumo, kimono, gheişe, sushi, zen sau karaoke, adună toate aceste cuvinte într-o pungă uriaşă, arunc-o la gunoi, apoi reinventează-le! Japonia e despre toate astea şi despre alte câteva milioane de lucruri la un loc, doar că în cu totul alte forme şi senzaţii. Pentru că Japonia nu e doar o altă ţară, de pe un alt continent. Japonia este altă planetă. Una pe care niciun cutremur nu o poate distruge şi niciun tsunami nu o poate dezrădăcina. Fiindcă se regenerează automat, cu forţa uimitoare dată de un popor uimitor.
O primă sugestie pentru a explora Japonia este să începi chiar cu capitala Tokyo. O cutie cu bomboane atât de diverse, încât poţi trece cu uşurinţă de la o trufă cu sake la o caramea cu usturoi. Tokyo e un oraş fabulos. Fabulos de aglomerat, fabulos de surprinzător, fabulos de modern, fabulos de tradiţionalist şi fabulos de colorat.
Cutiuța Ryokan
Dar ideea unei călătorii în Japonia începe, în mod evident, cu întrebarea „Unde stau?”. Să ne lămurim: Japonia e o ţară foarte scumpă. Ce înseamnă „scump” poate diferi, desigur, de la un buzunar la altul, însă dacă banii chiar contează pentru tine, ia în calcul acest aspect. Iar dacă ne referim la preţul unei camere de hotel, ei bine, acesta se încadrează perfect în categoria „scump”. Pentru 150 de euro, de pildă (circa 16.500 yeni), vei primi o cameră micuţă, într-un hotel decent, dar ale cărui stele nu depăşesc numărul trei.
„Tokyo e un oraş fabulos. Fabulos de aglomerat, fabulos de surprinzător, fabulos de modern, fabulos de tradiţionalist şi fabulos de colorat”
Dacă vrei să trăieşti experienţa unui hotel tradiţional japonez, încearcă să rezervi o cameră la un ryokan. Ryokanurile îşi au originile în perioada Edo (1600-1800), când serveau ca hanuri călătorilor ce traversau Japonia. Camerele extrem de mici, cu tatami-uri peste care sunt aşternute saltele, băi comune şi zone publice în afara camerelor, în care oaspeţii îşi pot petrece timpul îmbrăcaţi în tradiţionalele halate yukata sau se pot relaxa în onsen-uri – băile termale despre care vom vorbi altădată.
În ziua de azi, ryokanurile au păstrat aceste elemente, chiar dacă au evoluat şi majoritatea sunt moderne şi foarte bine dotate. Nu mai sunt atât de multe ca altădată, însă în Tokyo sau Kyoto le întâlneşti, în special în zonele marginale. Am avut ocazia să experimentez şederea la ryokanul Kangetsu, din Tokyo, situat în partea sudică a capitalei, cu acces relativ uşor către cartierele principale ale metropolei.
Primul sentiment în momentul în care păşeşti în camera ryokan-ului a fost de claustrofobie. Camera e lată de doi metri şi jumătate şi lungă cât o saltea şi încă o jumătate din ea. Două saltele sunt puse direct pe tatami. Pe peretele din faţa lor se află un şifonier ce încastrează un mic frigider şi un televizor. Baia este mică (precum băile multor hoteluri japoneze). Mai există un hol minuscul pe care se află un cuier. Este interzis să intri încălţat pe tatami, la intrare există papuci pe care îi poţi folosi în special în zonele comune ale hotelului. Kangetsu e construit pe un dâmb iar recepţia se află, în fapt, la etajul 3. În zona recepţiei există două camere de relaxare, în care te poţi retrage pentru a citi, a asculta muzică la căşti, a-ţi face masaj în fotoliile speciale sau pur şi simplu a socializa. Ryokanul are şi trei onsen-uri, două pentru femei şi unul pentru bărbaţi, acesta fiind situat în zona recepţiei. Recepţia e mică şi dispune inclusiv de un mini-stand de suveniruri. Tot aici se află şi un automat de băuturi răcoritoare şi cafea, unul dintre zecile de mii amplasate peste tot în Japonia. Ca o paranteză, în această ţară nu ţi se face niciodată sete – la tot pasul găseşti aceste automate, dotate cu tot felul de băuturi, multe tipuri de cafele (reci sau calde), doze de răcoritoare şi ceaiuri. Din loc în loc întâlneşti şi automate de bere şi sake.
Tokyo, jungla urbană
Revenind, e destul de greu să te acomodezi cu o cameră atât de strâmtă. În lunile friguroase, aerul condiţionat este absolut obligatoriu, fiindcă în cameră e frig. Totuşi, saltelele sunt confortabile şi, în principiu, a dormi pe tatami e ok. O persoană corpolentă se va simţi în aceste camere precum un dinozaur într-o cutie cu chibrituri. Bref, dacă te cazezi la un ryokan, încearcă să stai cât mai mult timp plecat sau, atâta vreme cât eşti în hotel, petrece-ţi timpul în zonele comune sau în minunatul onsen. Cu toate aceste neajunsuri, după o oarecare acomodare, vei descoperi că experienţa unui ryokan nu e chiar atât de tragică. Adaptează proverbul „Când eşti în Roma, fă ce fac romanii” şi te vei simţi imediat japonez. Sau nu.
Harajuku, cartierul adolescenţilor nebuni
Moda japoneză e complexă, dar am concluzionat că japonezii se îmbracă foarte bine. Femeile sunt very fashion, bărbaţii sunt stilaţi şi, în general, metrosexuali. Copiii sunt îmbrăcaţi pe măsura părinţilor (deşi, în trecere fugară, nu prea am văzut magazine de haine pentru copii). Doar că, dacă e să vorbim de moda japoneză, trebuie să facem o delimitare clară între adolescenţi şi restul lumii. Ai văzut, probabil, de multe ori, în filme sau în documentare, adolescenţi japonezi îmbrăcaţi de parcă le-a explodat şifonierul în cap. Ei bine, cei care dau trendul acestor nebunii sunt adolescenţii din cartierul Harajuku, situat în inima capitalei Tokyo.
Extrapolând un pic, Harajuku – cartier de shopping situat între Shinjuku şi Shibuya – are două străzi principale: Takeshita şi Omotesando, pline cu magazine şi buticuri, care mai de care mai fistichii, dar şi cu magazine care vând mâncare stradală sau alte prostii. Dacă Omotesando este deseori asociată (în mod forţat) cu Champs Elysees-ul Japoniei, strada Takeshita e o arteră pietonală, nebună, în care spectacolul e la el acasă. Aici, adolescenţii din Tokyo se adună (în special duminicile) pentru a-şi etala inepţiile fashion. Creaţii proprii rezultate deseori din gândiri haotice, pe principiul: mă uit în şifonier şi pun pe mine cele mai ciudate combinaţii posibile, apoi mă duc în Harajuku. Cert este că din această nebunie trăiesc inclusiv marile case de modă japoneză, care-şi trimit spionii pe strada Takeshita pentru a se inspira în vederea stabilirii noilor colecţii.
Stilurile sunt multe şi diverse. Hip hop, goth, punk şi cyberpunk, lolita, cute, visual kei, cosplay, kawaii, decora, ganguro – orice naiba ar însemna toate acestea, cert e că fiecare în parte se regăseşte atât în magazinele de pe aglomerata arteră de 150 de metri cât şi pe băieţii şi, mai ales, fetele care o traversează. Spectacolul e total iar figurile pe care le întâlneşti îţi pot genera cele mai diverse visuri: de la horror (de care japonezii sunt ahtiaţi) până la role-play games. Atmosfera străzii Takeshita e în consens: în faţa magazinelor de haine, angajate ale acestora urlă ca din gură de şarpe, pesemne despre ofertele momentului. Vitrinele strălucesc. Picioarele goale, tapetate cu jambiere negre (modă tipic japoneză) defilează cu nonşalanţă, chiar dacă temperatura de afară nu depăşeşte câteva grade Celsius. Rochiţe roz, de vară. Chipuri cu ochi mari şi farduri intense (multe tinere japoneze îşi fac operaţii estetice de mărire a ochilor, ajungând să arate precum celebrele personaje manga) acceptă provocările aparatului de fotografiat. Ceva nu pare la locul lui, deşi aici, pe această stradă, totul e mai mult decât la locul lui.
„Moda japoneză e complexă, dar am concluzionat că japonezii se îmbracă foarte bine. Femeile sunt very fashion, bărbaţii sunt stilaţi şi, în general, metrosexuali”
Istoric, moda străzii japoneze datează din anii 80, fiind influenţată de subculturile din întreaga lume, pe care adolescenţii niponi au ştiut întotdeauna să le sucească şi să le confere o incredibilă amprentă personalizată. Pe Takeshita dori până şi câinii au moda lor, un magazin specializat oferind hăinuţe trendy pentru patrupede, laolaltă cu cărucioare pentru căţei şi alte asemenea nebunii.
Grădina Hama-Rikyiu
Imaginează-ţi un cartier de zgârie-nori. Clădiri cu zeci de etaje, în care lucrează zi de zi japonezi workaholici, îmbrăcaţi în costume negre. Şi care, de la ferestrele birourilor lor, văd zi de zi o pată verde. Acea pată este un parc de o frumuseţe răpitoare. Unul pe care niponii îl numesc, de fapt, grădină, pe care l-au botezat Hama-rikyiu şi care se întinde pe un vechi domeniu feudal ce aparţinea unei familii nobile.
N-aş recomanda să mergi în Tokyo şi să vezi un… parc, dacă acesta n-ar avea atât de multe elemente spectaculoase. Care ar fi ele? Începând cu pinul de 300 de ani, despre care se spune că ar fi fost plantat de shogunul Ienobu, fiul lui Tsunashige, cel care a fondat parcul ce făcea parte din domeniul familiei Tokugawa. Continuând cu eleşteul Sensui, care are 9000 m pătraţi şi care ocupă cam un sfert din suprafaţa grădinii, dar şi patru insule, două dintre ele putând fi accesate pe poduri. Pe eleşteu – o mulţime de raţe. În apă – o mulţime de crapi (crapii koi, clasicii crapi portocalii prezenţi în apele asiatice). Numeroase specii de flori (de la azalee la irişi), arbori şi arbuşti (de la cireşi la caişi), plus câteva case ale ceaiului (prima, construită în 1707), cochete şi discrete ca nişte japoneze în chimonouri, pajişti perfecte pentru câteva ore de picnic şi, în general, peisaje diverse şi calde, străjuite de privirile de sticlă şi oţel ale clădirilor ce sfidează norii – toate astea fac din grădina Hama-rikyiu o incredibilă oază de linişte în mijlocul unui oraş atât de agitat şi aglomerat ca Tokyo.
Intrarea nu este liberă: te va costa 300 de yeni (circa 3 euro), dar cu siguranţă merită să-ţi petreci aici măcar două ore într-o zi călduroasă (program de vizitare: 9-17). Contrastele peisajelor te vor ameţi dar îţi vei căpăta imediat liniştea graţie incontestabilei puteri de atracţie a grădinii.
Akihabara, paradisul eletronicelor
Dacă eşti pasionat de electronice, imaginează-ţi că adormi şi te trezeşti în paradisul acestora. Cum se defineşte raiul ultimelor gadgeturi, scule şi bascule, plus alte nebunii pe care le definim simplu, anime-uri, manga şi jocuri video? Un cartier întreg, îndesat cu clădiri înalte, burduşite la rândul lor cu cele mai noi produse digitale, mai puţin digitale, electrice, electronice sau mai puţin electrice şi electronice.
Ştiam vag de Akihabara. Citisem cândva că Tokyo are un conglomerat de magazine cu produse electronice, însă, la naiba, dacă nici ţara lui Sony şi Panasonic nu are electronice atunci cine (în afară de ţara lui Samsung şi LG) să aibă? Mai auzisem de Akihabara acum câţiva ani, la ştiri, când s-a vorbit despre un masacru. Rememorând, a fost vorba de un şofer de camion, care, într-o duminică dimineaţă a intrat cu maşina în mulţimea aflată pe o stradă pietonală, omorând trei persoane, după care s-a dat jos şi a mai înjunghiat cu un pumnal încă 12 (dintre care patru au murit). Dar când am ieşit din staţia de metrou J.R. Akihabara şi am văzut nebunia de clădiri care te întâmpină la așa-zisa intrare în Oraşul Electronic, am înţeles imediat că mă aflu în paradis.
Dacă te uiţi pe o Akiba map (hartă a cartierului) remarci imediat o stradă principala (Chuo) întretăiată de străzi perpendiculare, mici, şi paralelă cu o altă stradă ce pare importantă (Shaheibashi). Zonele dintre aceste străzi sunt populate cu clădiri care adăpostesc, pe verticală, magazine de electronice şi maid café-uri (despre care voi vorbi mai încolo). Nu am avut mai mult de două ore de petrecut în Akihabara, timp pe care sunt sigur că l-am pierdut ineficient. Am intrat în două magazine în care, etaj după etaj, am conspectat absolut orice produs electronic. Ca european, nu e o idee foarte bună să cumperi din Akihabara – cel puţin dacă nu cunoşti ponturi de magazine mai ieftine. Produsele sunt scumpe (ca mai toate în Japonia), la fel sau chiar mai mari că în România şi e foarte posibil să te păcăleşti dacă alegi un gadget care are meniul exclusiv în limba japoneză. Ca să nu mai vorbim că toate sunt adaptate la voltajul japonez de 100 V. Există însă şi destule magazine marcate duty free, în care găseşti modele overseas, ce pot fi folosite de către restul cetăţenilor planetei. Ca să cumperi din aceste magazine trebuie să prezinţi paşaportul, să faci o achiziţie mai mare de 10.001 yeni (circa 100 euro) şi şederea ta în Japonia trebuie să fie sub şase luni, de la data intrării în ţară.
Akihabara nu a fost însă dintotdeauna un cartier dedicat electronicelor (nici nu avea cum) iar caracterul său e într-o continuă schimbare. De mai bine de zece ani, Akihabara şi-a căpătat renumele de epicentru japonez al culturii otaku. Despre otaku se poate vorbi zile-n şir, o obsesie aproape de neînţeles a japonezilor pentru desene manga, anime-uri, figurine, cărţi de joc şi jocuri electronice retro. Sunt zeci de astfel de magazine, răspândite printre cele de electronice sau chiar combinate cu acestea, prin etaje dedicate (de pildă, Mandarake, care se laudă că este “cel mai mare magazin de manga şi anime-uri din lume”).
Într-un maid café, o poză în plus costă yeni în plus
Abia ajuns la prima intersecţie, mă trezesc faţă în faţă cu o fătucă îmbrăcată ciudat: nelipsita fustă scurtă a adolescentelor japoneze, plus jambierele negre trase până pe pulpele lăsate goale. Părul lung, ochi frumoşi şi rotunzi, desprinşi din Heidi (sorry fanilor manga, nu ştiu care mai sunt personajele la modă) şi o grămadă de brizbrizuri roz. Cosplay. Prescurtarea de la Costume Play, un tip de reprezentaţie în care participanţii se îmbracă în costume şi accesorii specifice unui anume personaj de desene animate sau altă zonă otaku, sursele favorite incluzând manga, anime, tokusatsu, hentai, fantasy movies etc. Orice element din lumea reală sau virtuală, care poate fi reprezentat într-o dimensiune dramatică, e folosit de fanii cosplay. Ei bine, fata cu pricina încerca să mă convingă să merg undeva. Cum nu părea a fi prostituată, m-am întrebat, refuzând-o zâmbind, ce vroia, de fapt. Atras de costumaţia ei am încercat să-i fac o fotografie. Dar la vederea aparatului, s-a întors că arsă cu spatele şi a luat-o la goană. Am reuşit să fotografiez altele, apelând la grandoarea zoom-ul, dar întrebarea a rămas: unde vroia să mă ducă? Ei bine, fata vroia să o urmez într-un maid café.
Maid café-urile reprezintă una dintre cele mai ciudate forme prin care se pot distra japonezii. Ca să descriu plastic distracţia – e un fel de bordel inocent, fără sex, dar infantil. Pe scurt, fata te duce într-o clădire din apropiere. Intri într-un apartament micuţ, în care se află nişte mese şi unde te întâmpina alte fete îmbrăcate cam în acelaşi stil, care de data asta seamănă cu costumele de servitoare. Pentru că tu vei fi stăpânul şi ele servitoarele, te aşezi şi trebuie să comanzi minim o cafea. Timp în care ele vor încerca să te facă să te simţi bine. Aproape totul – contra cost. Te vor obliga să practici jocuri maimuţărite, vor face conversaţie cu tine dar dacă vrei să le fotografiezi sau ai apucături perverse de tip „dă-mi cafea cu linguriţa” te vor taxa (pe nota de plată). Există câteva reguli de (bună) purtare cu fetele din maid café-uri printre care acelea că nu ai voie să le atingi, să le ceri numărul de telefon sau să le invadezi cumva spaţiul personal. Dacă vrei să încerci această… plăcere nevinovată, negociază de la bun început, din stradă, preţul final pe care-l vei plăti (asta în caz că nu vrei extra-uri apărute pe parcurs) fiindcă fetele vor încerca să te păcălească la nota de plată finală. Aşa, că tot le-ai fost “stăpân”. Este Tokyo un oraş bizar? Poate că poţi adăuga şi acest epitet pe listă. Se aude, domnule Harris?
