Dacă societatea progresează, dacă există într-adevăr un element de progres în evoluţia socială, explicaţiile nu trebuie căutate doar în dezvoltările tehnologice sau economice, ci şi în politică. Politica este cea care poate construi sau dărâma, doar ea poate crea ordine, pace, după cum tot ea aduce războiul, instabilitatea, sărăcia. Cu alte cuvinte, politica poate fi bună sau rea, dar nu există alt drum, nu s-a inventat altă modalitate de a conduce societatea şi oamenii şi probabil că nu se va inventa niciodată.
Istoria e plină de exemple în care politica a împins lucrurile înainte sau, dimpotrivă, le-a făcut să stagneze sau să regreseze. Desigur, scopul ultim al politicii este puterea, dar nici puterea nu e un scop în sine; exerciţiul său, folosirea sa ne pot asigura pace, prosperitate, sănătate sau, dimpotrivă, ne pot distruge. Iată de ce am considerat că ar fi importantă o carte despre ce înseamnă conducerea strategică a statului, asigurată prin practicarea politicii, urmărind însă câteva repere mai semnificative.
Ele se referă la calităţi ale politicii care se imprimă decisiv asupra modului de folosire a puterii în realizarea unor scopuri sau proiecte fundamentale pentru stat, societate şi individ. Acesta ar fi sensul noţiunii de superpolitică – acea politică ce se face la conducerea strategică a statului în plan intern şi extern, care are la bază elemente importante de strategie, care poate anticipa crizele şi, atunci când acestea izbucnesc, le poate rezolva sau depăşi. Este vorba, aşadar, de partea cea mai adâncă, mai dificilă, mai complexă a politicii – conducerea strategică a statului -, dimensiunea mare, complexă, a politicii, o artă sau o ştiinţă în sine (ori poate ambele). Domeniul pare vast şi abstract, de aceea e nevoie de ordine şi de câteva clarificări conceptuale.
Sunt criterii pe care le am în vedere atunci când vorbesc despre superpolitică:
În primul rând, e vorba despre raportul dintre resurse şi obiective care stă la baza acţiunii politice eficiente. Cu alte cuvinte, ecuaţia ar fi aparent simplă – cu ce resurse (şi aici nu mă refer doar la resursele economice, ci şi la cele politice, umane, intelectuale, militare, de legitimitate, de informaţii) pe care le are o guvernare la dispoziţie poate realiza un anumit scop (de exemplu, încheierea unei păci avantajoase, o mare reformă constituţională, evitarea unui război sau câştigarea unuia). Istoria e plină de exemple când un stat posedând resurse fantastice nu a reuşit să-şi impună proiectul (Germania lui Hitler, Franţa lui Napoleon) sau tot istoria ne arată cum state cu resurse limitate le-au folosit atât de eficient, atât de inteligent, încât au reuşit să îndeplinească obiective strategice deosebite pentru interesele lor şi ale ordinii internaţionale. În lucrarea sa, Kennedy arată multe astfel de exemple: Gustav, regele Suediei, care a ţinut sub presiune Rusia şi Nordul Europei. Ştiţi ceva despre el, în afară de ceea ce spun istoricii Europei de la Westphalia sau cei suedezi? Michael Collins a creat un stat. Un irlandez simplu din Cork, un naţionalist, un om care a înţeles însă, într-o filozofie simplă, forţa unei naţiuni „în acoperire”, relevanţa informaţiei despre inamic, utilizarea sa în acţiune. Resurse puţine, rezultat maxim. Collins a creat Irlanda, în faţa Imperiului Britanic. Iar Gustav a creat o armată profesionistă, într-un timp al incompetenţei şi al improvizaţiei. Cromwell, un „nou rege” într-o tradiţie a regalităţii, a schimbat ordinea politică în miezul puterii mondiale de atunci – o nouă Anglie, un imperiu în formare – prin refacerea internă a legitimităţii vechilor idei despre putere, prin echilibrarea Parlamentului – cu voinţa naţiunii – în raport de monarh. Încântător, nu a vrut niciodată să fie proclamat rege. A rămas conducător, iar legitimitatea s-a deplasat spre un sistem nou. Cu resurse mai puţine decât marii săi competitori, Prusia şi Frederick-Bismarck au reuşit să creeze o nouă ordine europeană, printr-o gândire şi practică strategică inteligente. Ce a stat la baza acestei mari realizări – tocmai o conducere strategică a statului capabilă să pună în valoare (şi în mişcare) acele forţe istorice, sociale şi politice apte să genereze schimbarea internă şi externă, printr-o augmentare continuă a puterii statale. E poate şi un element cultural aici. Dimpotrivă, imperii cu resurse imense – în special economice sau teritoriale – au clacat lamentabil (Spania, Imperiul Habsburgic, URSS) din cauza unei conduceri strategice inepte, incapabile să înţeleagă la timp acest raport dinamic resurse/obiective.
În al doilea rând, este vorba despre moştenirea lăsată de acţiunea superpoliticii, de durabilitatea în timp, de capacitatea de rezistenţă, de anduranţă a unui edificiu strategic. Într-un cuvânt, de amprenta istoriei. Aceeaşi istorie ne arată că multe acumulări aparent pozitive în sens strategic – o pace la prima vedere favorabilă, victorioasă, o mare reuşită politico-diplomatică, o negociere – s-au spulberat cu repeziciune pe altarul ignoranţei, al complacerii într-un sistem rigid, inadaptabil la schimbări politice şi geopolitice inevitabile. Pacea de la Versailles care încheia un război devastator, acel război „ce trebuia să termine însuşi războiul”, a schimbat în câteva decenii (o nimica toată, la marea scară a istoriei, dar câte sacrificii umane?) faţa lumii, din cauza unui lanţ de greşeli în conducerea strategică a multor state, generând o catastrofă şi mai semnificativă în istoria umanităţii: al Doilea Război Mondial, mai distructiv, mai cinic în efectele sale.
În al treilea rând, nu se poate evita problema întotdeauna sensibilă a legitimităţii, acest concept aparent abstract, dar care a reprezentat întotdeauna o sursă de putere (Cooper crede, ca şi Nye, că astăzi legitimitatea e o sursă de putere. Părerea mea e că a fost dintotdeauna, în raport de un anumit context cultural, religios, politic, social. Machiavelli, care e de mulţi considerat un fizician al lumii politice, a înţeles, cel puţin în subtext, acest lucru), iar astăzi, în era informaţiei, poate mai mult ca niciodată. Istoria ne arată iarăşi că au fost multe tipuri de legitimitate – dinastică, religioasă, naţionalistă, constituţională etc. – vizând fie cadre normative mai mult sau mai puţin formale, fie mentalităţi, practici, obiceiuri, tradiţii asimilate la diverse puncte istorice de către societate, elite, lideri, diversele instituţii care fondează sau alcătuiesc statul. O politică, o decizie politică sau militară, o strategie angajând statul, societatea pe un anumit curs politic, nu poate să nu ţină cont de problema legitimităţii, dacă se doreşte într-adevăr ceva solid, cu efect şi cu anduranţă istorică. Ea va fi altfel măcinată de forţe sociale, culturale sau politice care mai devreme sau mai târziu vor asigura un contraatac strategic. Desigur, în superpolitică trebuie să avem în vedere pe de o parte capacitatea liderilor de a înţelege legătura fină dintre decizie şi legitimitate, dar şi, pe de altă parte, forţa lor de depăşire a tradiţiei – a legitimităţii prevalente la un moment dat – care poate nu mai concordă cu interesele de perspectivă, pe termen lung, ale statului. Aşadar, e o chestiune de analiză, dar şi de curaj în angajarea pe un drum dificil, care poate genera, poate crea (în timp, desigur) noi legitimităţi.
Legitimităţi care fixează bazele unei noi ordini politice, rupte sau diferite de cea tradiţională. Sunt momente de răscruce, adevărate puncte de inflexiune strategică şi politică, în care te desprinzi de trecut, de contextul ordinii existente, al stabilităţii, pentru a crea, pentru a construi altceva, adesea în contradicţie cu opinia populară, cu opinia publică (căreia nu i se poate cere neapărat înţelegerea anticipativă a necesităţii schimbării). Este problema leadershipului strategic; în relaţie cu riscul şi responsabilitatea istorică, mulţi vor ceda. Machiavelli spunea că cel mai greu este să schimbi ordinea lucrurilor.
Iar aici trecem la ultimul aspect ce conturează criteriile superpoliticii, şi anume gândirea şi practica strategică.
Von Moltke – strategia este adaptarea practică a mijloacelor plasate la dispoziţia generalului pentru atingerea obiectivelor războiului
Gregory D. Foster – strategia este în cele din urmă despre eficienţa exercitării puterii
W. Murray şi M. Grimsley – strategia este un proces, o adaptare la condiţiile şi circumstanţele aflate în schimbare, într-o lume unde şansa, incertitudinea şi ambiguitatea domină.
J.C. Wylie – strategia este un plan de acţiune construit pentru a atinge o finalitate, un scop, împreună cu un sistem de măsuri pentru realizarea sa.
Acestea ţin de forţa, curajul, inteligenţa liderilor, ale elitelor politice, ce au în responsabilitate conducerea strategică a statului, a societăţii. Desigur, această ultimă dimensiune a superpoliticii e interconectată cu celelalte criterii menţionate mai sus, în strânse conexiuni, dar ea are propria sa logică şi individualitate. Discutăm despre personalitate şi personalităţi, despre artă a conducerii şi strategie, despre laşitate şi curaj (atribute psihologice), despre capacitate şi intuiţie, de asumare a riscului. Poate în primul rând, superpolitica este asociată cu mai multe personalităţi politice (sau militare) care au înţeles bine trecutul, au controlat prezentul şi au anticipat viitorul. Acestea sunt ceea ce generic numim oameni de stat, indivizi care, practicând politica, o depăşesc la un moment dat, în numele statului (sau al unor idei). Indivizi care refuză confortul politicianului – implicit privilegii, statut, notorietate – căutând atingerea unui scop superior poziţiei individuale, statusului de moment (unii pot, desigur, menţine prin inteligenţă acest statut de politician împlinit, alţii însă îl vor pierde, zdrobindu-şi cariera). E un parcurs care incumbă riscuri asumate, dar şi luptă permanentă: politică, intelectuală, economică.
Până nu demult, strategia – studiile strategice – erau un domeniu rezervat conducerii războiului. Există chiar tentaţia de a elimina din ştiinţa sau arta strategiei politica sau politicile, diplomaţia, etc. – pe temeiul că aceasta trebuie să se focalizeze doar pe război, ca exerciţiu special al puterii, o prelungire a politicii într-adevăr (Clausewitz), dar ceva cu totul diferit ca mecanism şi evoluţie.
Sunt dintre cei care cred că, mai ales astăzi, lupta – eminamente politică – pentru securitate, stabilitate, ordine sau, de ce nu, progres necesită concepte strategice, gândire şi acţiune strategice, şi asemenea separaţii conceptuale şi practice între strategie şi politică nu îşi au rostul. H. Kissinger afirma: „separaţia strategiei de politică (politici) poate fi atinsă doar în detrimentul ambelor. Face puterea militară să se identifice cu aplicarea absolută a puterii şi tentează diplomaţia într-o preocupare exagerată cu fineţea”. Dar, de fapt, istoria ne arată că niciodată nu a fost altfel, iar capitolele din această carte – dedicate în general unor personalităţi care s-ar încadra în superpolitică, după modesta mea perspectivă – sper să arate acest lucru.
Personalităţile ilustrate sunt diverse – oameni de stat precum Richelieu, Bismarck, Kissinger, Wilson, Troţki –, dar au dus o politică de succes în privinţa realizării unor scopuri strategice – crearea de state puternice pe plan intern şi extern, impunerea în relaţiile internaţionale etc. Dar e vorba şi despre gânditori care au revoluţionat gândirea politică şi strategică – Machiavelli, Clausewitz, Niebuhr, Morgenthau. Sunt politicieni realişti, dar şi politicieni al căror idealism i-a scos din lumea politică (Troţki, Napoleon al III-lea, Wilson), dar amprenta lăsată de aceştia s-a regăsit în transformarea politică a societăţii, mai devreme sau mai târziu, prin narativ.
Ce înţelegem însă din experienţa acestor personaje cu privire la gândirea strategică şi la practica efectivă a conducerii strategice a statului? Există într-adevăr legi generale ale acestui domeniu sau, având în vedere diversitatea experienţelor în discuţie, diferenţele de personalitate, desigur, dar şi contextele politice, culturale sau strategice particulare de manifestare a „superpoliticii”, nu se pot extrage generalizări? Adevărul este undeva la mijloc, cred.
