SINTEZA: Domnule Popescu, am asistat la evenimente menite să bulverseze relațiile internaționale. Cum a influențat pandemia relațiile, raporturile de putere între SUA, China, Rusia?
Ștefan Popescu: În primul rând, pandemia a accentuat confruntarea dintre China și Statele Unite ale Americii. Elementul declanșator a fost fără nicio îndoială demersul Chinei de a controla informația referitoare la apariția epidemiei de coronavirus, la gravitatea acestei forme de „pneumonii atipice”, așa cum a fost definită la început, instrumentarea Organizației Mondiale a Sănătății și ofensiva mediatică și umanitară la o scară nemaivăzută până în prezent. Această atitudine a Chinei a creat din pandemie un teren de confruntare cu Statele Unite ale Americii. În strategia de securitate națională a Statelor Unite, epidemiile erau considerate „agenți neconvenționali de amenințare”. Ele puneau în pericol state deja fragile aflate în zone de risc, paralizându-le capacitatea de rezistență în fața mișcărilor islamiste, dar reprezentau o amenințare și pentru bazele militare americane din exterior și militarii americani care aveau misiuni în zonele de risc. Acum însă, teritoriul SUA este amenințat de o epidemie cu originea în China și a cărei gravitate a fost amplificată de atitudinea netransparentă a Beijingului. Apoi „diplomația măștii” desfășurată de Beijing cu scopul de a delegitima SUA din zonele sale de influență tradițională. Toate acestea au fost percepute de SUA ca un act de ostilitate din partea Chinei, de unde și încercarea americanilor de a construi o alianță care să îndiguiască China (containment).
Raporturile de putere nu au fost schimbate de pandemie. Statele Unite ale Americii rămân fără nicio îndoială marea putere dominantă, însă sunt în defensivă în fața unei Chine care și-a propus că în 2049, anul aniversării centenarului Republicii Populare, să devină prima putere mondială.
Cât privește Rusia, aceasta pare a sta deoparte. Deși aliată cu China în cadrul Organizației Tratatului de la Shanghai, totuși Moscova speră într-un aranjament cu SUA. Dezechilibrul economic și demografic și situația de vecinătate cu China, viziunea foarte ierarhizată a Beijingului cu privire la relațiile internaționale sunt principalele motive de îngrijorare ale rușilor. Aceștia sunt capabili să opereze un viraj strategic în favoarea SUA așa cum ne-a arătat situația de după atentatele din 11 Septembrie când și-au deschis bazele militare din Asia Centrală pentru armata SUA, fără a consulta aliatul chinez. Cred că ajutoarele umanitare acordate de ruși statului New York și comunicarea făcută – referințele la alianța URSS – SUA împotriva răului comun – a reprezentat un semnal în acest sens, după cum tot în aceeași optică trebuie interpretată și retragerea simultană din tratatul cu privire la limitarea armelor nucleare cu rază medie de acțiune în care China nu era parte.
SINTEZA: Cum vor evolua relațiile dintre acestea în viitorul apropiat, mai ales între SUA și China dar și Rusia. De ce depinde evoluția aceasta?
Ștefan Popescu: Conflictul dintre SUA și China este durabil și va structura sistemul internațional în tot secolul XXI. Rusia va rămâne o putere cu amprentă globală, dar nu va putea pretinde la paritate cu cele două și nici măcar nu aspiră la detronarea SUA din poziția de „hiperputere”. Creșterea Chinei va împinge SUA și Rusia să găsească soluții de compromis pe zonele divergente, astfel încât să limiteze influența chineză. Este posibil, în cazul în care cuplul franco-german va căpăta autonomie strategică, Rusia să prefere să participe alături de acesta la realizarea unui al treilea pol de putere la nivel global. Această opțiune prezintă avantajul relativului echilibru între Paris, Berlin și Moscova. Într-o formulă cu SUA, ruşii nu se vor putea afla pe picior de egalitate.
„Pandemia nu a făcut decât să accelereze tendințele structurării Uniunii Europene pe grupuri de state care își manifestă influența pe decizia comunitară. Din păcate, România lipsește din acest joc.”
SINTEZA: Cum arată Europa în raport cu ele?
Ștefan Popescu: Uniunea Europeană nu are o politică externă comună și nici o cultură strategică comună. De la acest postulat trebuie să pornim în analiza noastră. Uniunea este traversată de dilema dacă trebuie sau nu să fie un pol de putere la nivel global, ori numai parte a unei alianțe dominată de SUA. Franța, singura putere europeană cu dimensiune globală, caută să construiască în interiorul Uniunii Europene un nucleu dur care să reprezinte al treilea pol global de putere, alături de China și SUA. Germania pare să îmbrățișeze tot mai mult ideea. În joc nu este o simplă ambiție politică, ci interese industriale foarte importante. Toate strategiile lansate recent de Uniunea Europeană au în vedere acest lucru, atât strategia industrială europeană cât și Pactul climatic. Aceste transformări tehnologice cu impact revoluționar asupra modelelor economice conduc spre o autonomie strategică, concept care trebuie înțeles în sens larg, iar nu exclusiv militar cum se întâmplă la noi. Crearea acestui pol european de putere va ridica problema coabitării cu SUA care nu va fi ușoară în ciuda identității de vederi cu privire la China. Pe măsură ce Franța și Germania vor strânge rândurile, SUA vor căuta să dea o mai mare coerență grupului de state din Est, poate chiar în cadrul Inițiativei celor Trei Mări, iar acest lucru înseamnă un destin strategic diferit între estul și vestul Europei. Este ceea ce dezvolt în cartea mea „Uniunea Europeană după epidemia de Covid-19. Încercare de prospectivă”, care va fi în curând publicată de Editura Litera.
SINTEZA: În legătură cu aceasta, care mai sunt ultimele evoluții în relațiile de putere din interiorul UE? Cum le-a influențat pandemia?
Ștefan Popescu: Foarte bine spus „relațiile de putere” ! Sunt o realitate. Nu numai pandemia le-a influențat, dar aceasta s-a produs imediat după ieșirea Marea Britanii din Uniune. Marea Britanie era principalul aliat al SUA din uniune, iar locul său liber a generat o competiție pentru a fi ocupat. Evident, cea mai mare parte a revenit cuplului Franța – Germania, cele două puteri dominante ale UE. Apoi așa-numitul grup nordic, condus de Olanda, care s-a legitimat cu ocazia negocierilor de la Consiliul European extraordinar din 17-21 iulie pe tema instrumentelor financiare multianuale, și Grupul de la Vișegrad condus de Polonia. Italia și Spania, rămân importante în arhitectura comunitară prin locul lor deosebit în geografia schimburilor intraeuropene, prin capacitățile lor industriale, dar din cauza dificultăților lor economice, nu pot pretinde la un rol motor în UE. Parte a acestor grupuri se „întretaie” în alte formate, cum este Triughiul de la Weimar (Franța-Germania-Polonia), Formatul Austerlitz (Austria, Cehia și Slovacia). Putem adăuga, chiar dacă nu au căpătat un format instituționalizat, cooperările structurate în materie de energie dintre Bulgaria, Ungaria și Austria.
Mai trebuie să reflectăm la un lucru. Când spunem strategia industrială europeană ori Green Deal, cine generează aceste politici europene pe termen lung? Mediile industriale și politice din țările aflate în poziție centrală în Uniunea Europeană. Pandemia nu a făcut decât să accelereze tendințele structurării Uniunii Europene pe grupuri de state care își manifestă influența pe decizia comunitară. Din păcate, România lipsește din acest joc.
„Forma de protest a românilor este dezinteresul, dezangajarea din spațiul public și emigrarea.”
SINTEZA: Ce relație este între manifestațiile stângii americane și pandemie? Ne putem aștepta la ecouri extremiste și în Europa? La un reviriment al extremei stângi?
Ștefan Popescu: Pandemia este un element între multe altele care polarizează societatea americană. Fără îndoială că este instrumentat de stânga radicală, devenită o adevărată mișcare în sânul Partidului Democrat. Aceasta a instrumentat criza economică din 2008-2009, responsabilitățile marii finanțe, ale establishmentului. Dar nu trebuie să acuzăm disperarea oamenilor care îi face să se îndrepte spre aceste forme de reprezentare politică. Problema se află la partidele mainstream care nu au reușit să răspundă așteptărilor oamenilor.
Societatea europeană este mai puțin polarizată decât cea nord-americană, însă populismul și partidele de extremă sunt un fenomen durabil și uniform răspândit. Mișcarea Vestelor Galbene ne-a arătat un alt fenomen îngrijorător : apariția unor forme masive de protest, spontane și eterogene, care chiar daca nu capitalizează politic, reușesc să producă blocaje importante în societate. Excepție face România unde neexistând o conștiință civică și nici o masă critică a societății civile nu există niciun pericol. Forma de protest a românilor este dezinteresul, dezangajarea din spațiul public și emigrarea.
SINTEZA: În privința liderilor, ce a relevat criza aceasta?
Ștefan Popescu: Că populația recepționează corect calitatea sau lipsa de calitate a leadershipului. Desigur, ne referim la lumea occidentală, la spațiul euro-atlantic. Sondajele au reflectat aprecierea germanilor pentru leadershipul Angelei Merkel ori pentru premierul Edouard Philippe, la vremea când acesta ocupa funcția de șef al guvernului de la Paris. Revin la România pentru că nu pot să fac o analiză fără a aduce în discuție ceea ce se întâmplă la noi. Niciun mesaj de empatie față de miile de români care înfruntau riscurile sanitare pentru a câștiga o pâine pe plantațiile din Germania. Numai mesaje total neinspirate, de la persoane care nu au calitatea să fie lideri, prin care le cereau unor oameni aflați în mare nevoie „să fie atenți la ce scrie în contract”. Sunt convins că și societatea românească ar fi sensibilă dacă am avea personaje care să încarneze leadershipul. Din păcate, sistemul de selecție al partidelor românești nu permite celor care au cu adevărat ceva de spus să ajungă la vârf. O adevărată dictatură a mediocrităților, iar populația debusolată reacționează îndepărtându-se și mai mult de agora și de țara însăși.
SINTEZA: Ce s-a întâmplat la Beirut a determinat o inițiativă civică: 44 de mii de libanezi au semnat o petiție prin care cer revenirea la Franța. E posibil? În ce cheie trebuie să citim acest demers?
Ștefan Popescu: Am fi făcut și noi la fel chiar fără explozia nefericită dacă am fi avut în istoria noastră o putere mandatară, nu credeți? O mare putere care să ne administreze mai bine, care să gestioneze spitale în care să nu ni se spună să venim de acasă cu medicamentele, care să ne pună în valoare potențialul agricol, care să ne construiască infrastructuri demne de o țară europeană? Ceea ce se întâmplă în Liban este rezultatul nu atât al problemelor structurale determinate de războiul civil din 1975-1990 ori de cel cu Israelul din vara anului 2006. Este rezultatul prăbușirii încrederii în instituții corupte și ineficiente, într-o clasă politică indiferentă față de destinul țării. Să știți că și libanezii emigrează în masă. Diaspora lor număra 11-12 milioane de persoane, deci peste populația de 6 milioane de locuitori a țării. Nu este posibilă revenirea la mandatul francez, iar demersul aparține acelor libanezi francofoni, burghezia și intelectualitatea din orașe, nefiind reprezentativ pentru întreaga societate libaneză. Evident că nu este posibilă revenirea la mandat, dar reprezintă un factor de legitimitate în plus pentru acțiunea Franței în Liban.
SINTEZA: Situația de Belarus aduce un nou focar conflictual în acest tablou internațional deja tensionat de criza sanitară și cea economică. Ce se va întâmpla în Belarus ?
Ștefan Popescu: Situația în Belarus depinde de Rusia, care, pentru moment, stă și observă. Suntem în fața unui paradox. Lukașenko este un opozant al absorbției Belarusului de către Rusia. Relațiile nu sunt deloc bune între Vladimir Putin și Aleksandr Lukașenko în ciuda felicitărilor adresate pentru realegere. 33 de cetățeni ruși au fost arestați sub acuzația de a fi parte a unui complot pentru schimbarea puterii la Minsk. Însă este posibil și ca președintele Putin să prefere un Lukașenko fragilizat pentru a-l controla mai bine și a materializa prevederea tratatului bilateral din 1999, potrivit căreia cele două țări trebuie să se apropie până când vor deveni o singură țară. Astfel îmi explic și prudența Uniunii Europene. Dacă rușii ar percepe cea mai slabă ingerință, am putea asista la dispariția Belarusului de pe harta entităților independente.
Ștefan Popescu a studiat istoria relaţiilor internaţionale contemporane la Universitatea Paris 1 – Sorbona. Ștefan are un al doilea masterat în geopolitică la Universitatea Paris 1 – Sorbona şi la Şcoala Normală Superioară din Paris (ENS-Ulm). A fost consilier la Înaltul Consiliu al Francofoniei (2005-2006), profesor-cercetător invitat la Centrul de Istorie al Relaţiilor Internaţionale Contemporane, Institutul Pierre Renouvin al Universităţii Paris 1 – Sorbona (2002-2008), jurnalist la Radio France Internationale, analist şi comentator de politică externă pentru mai multe posturi de radio şi televiziune, dar şi pentru publicaţii din presa centrală, analist senior la Romania Energy Center (ROEC), consilier la cabinetul ministrului delegat pentru afaceri europene și secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe în 2017. Ștefan Popescu este cadru didactic universitar la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, unde predă cursuri cu tematică europeană.
