Virginia Ruzici a făcut cunoștință cu racheta de tenis de câmp în orașul natal, Câmpia Turzii, județul Cluj. Avea doar 8 ani și își amintește că a fost o întâmplare faptul că a ajuns pe terenul de tenis. ”La primul antrenament am primit o rachetă din lemn, care era și ruptă pe deasupra. Mi s-a spus să bat mingea la perete. Așa a început totul”, rememorează Virginia Ruzici. Ulterior s-a mutat cu familia la București și a continuat să practice tenisul de câmp la clubul Dinamo. La 17 ani câștiga primul titlu național în proba de simplu, iar în anii ce au urmat s-a impus mereu. ”Îmi amintesc și acum prima finală. A fost la Brașov, în 1972. Am câștigat cu Judith Dibar-Gohn, cea care avea să-mi devină colegă în echipa de FED Cup”, își mai amintește Virginia Ruzici. La 20 de ani devenea jucătoare profesionistă de tenis, iar doi ani mai târziu, în 1977, era deja în primele 20 de sportive ale planetei. De-a lungul carierei, Ruzici a câştigat nu mai puțin de 12 titluri la simplu dar‚ de departe cel mai drag triumf rămâne cel de la Roland Garros, din 1978. Atunci Virginia Ruzici a devenit prima româncă care s-a impus în turneul parizian și, deocamdată rămâne și singura tenismenă din țara noastră care are în palmares unul dintre cele mai râvnite titluri din sportul alb. Tot, în 1978, a câștigat finala de dublu de la Roland Garros alături de Mima Jausovec, cea pe care a învins-o în finala de simplu (6-2, 6-2). Cele două au trecut în meciul decisiv de franțuzoaica Gail Sherriff Lovera și de australianca Lesley Turner Bowrey, cu 6-4 și 6-3. În 1987, la 32 de ani, Virginia Ruzici se retrăgea din activitatea de performanță, stabilindu-se, la puțin timp după aceea, în Franța.

În prezent, clujeanca este managerul Simonei Halep, românca cel mai bine poziționată în clasamentul WTA, și comentator la Eurosport.

 

Sinteza: Ştim că sportul a făcut parte din familia dumneavoastră, tatăl fiind fost jucător de fotbal la Rapid Bucureşti şi ulterior la Industria Sârmei Câmpia Turzii. Mai ştim că la un moment dat aţi fost aproape să practicaţi o disciplină nautică, săriturile în apă, dar aţi ales tenisul. Cum aţi ajuns la tenis, ce vă mai amintiţi de la primul antrenament şi cine va îndrumat paşii către acest sport în care aţi scris istorie?

Virginia Ruzici: Am practicat handbalul în școală şi m-a plăcut. Îmi plăcea, de asemenea, şi fotbalul pentru că tatăl meu juca fotbal. Am moştenit câte ceva din calităţile fizice ale tatălui meu aşa că eram şi eu destul de sportivă. Pe lângă ce făceam la şcoală, handbal, jucam foarte mult fotbal cu băieţii, pe stradă. Tenisul mi-a plăcut şi m-a atras pentru că este un sport individual.

Sinteza: A fost ”chimie”, mă refer la atracția dumneavoastră către tenis? Sau…pofta a venit ”mâncând”, cum se spune?

Virginia Ruzici: Să ştiţi că în timp am realizat că de fapt tenisul m-a ales pe mine. Primul antrenor, îi vom spune domnul Vaida pentru că nu-mi amintesc celălalt nume, m-a văzut jucând fotbal cu băieţii. A venit la mine şi mi-a propus să practic tenisul. Cum eram un copil extrem de activ şi aveam nevoie să-mi consum într-un mod practic energia, am acceptat pe loc. Era un club mic de tenis, chiar lângă casa în care locuiam la Câmpia Turzii. A doua zi dimineața m-am prezentat la teren. La primul antrenament am primit o rachetă din lemn, care era și ruptă pe deasupra. Mi s-a spus să bat mingea la perete. Așa a început totul.

Iosif Ruzici a jucat finala Cupei României

 

Sinteza: V-aţi născut în Câmpia Turzii, dar nu aţi locuit prea mult în oraşul clujean. De ce?

Virginia Ruzici: Pentru că tata era jucător de fotbal, iar în 1963 şi-a încheiat cariera. Și pentru mine, dar și pentru familia mea a fost o perioadă frumoasă, cea petrecută la Câmpia Turzii. Tata a jucat în finala Cupei României din 1956, pierdută de echipa din Câmpia Turzii, cu Progresul Oradea. Imediat după ce tata a pus capăt activității de fotbalist, familia mea s-a mutat la București, și eu cu ei bineînțeles. Acolo însă, nu am mai jucat tenis o vreme. Apropos de ce mă întrebați mai devreme, la București am încercat să practic săriturile în apă, dar a fost un dezastru. Nici azi nu am curaj să plonjez în apă cu capul înainte. Am încercat să practic săriturile în apă, dar împreună cu mama mea am decis să mă îndrept către alt sport. Aşa am revenit la tenis, la clubul Dinamo, unde eram pregătită de Aurel Segărceanu.

Sinteza: Care a fost primul succes? Mă gândesc că un titlu național… Vă mai amintiți când s-a întâmplat asta?

Virginia Ruzici: Am revenit la tenis la vârsta de 10 ani, iar doi ani mai târziu câştigam primul titlu de campioană la juniori, în proba de simplu. Din acel moment am câştigat an de an la fiecare categorie de vârstă.

Sinteza: La momentul în care dumneavoastră aţi practicat tenisul de performanţă, cum se desfășura un antrenament de tenis? Îmi închipui că erau condiții empirice și nu beneficiați nici 10% din ceea ce știm azi despre pregătirea tenismanilor.

Virginia Ruzici: Antrenamentele erau o plăcere. Îmi amintesc că petreceam toată ziua la terenul de tenis, mai ales în vacanțele de vară. Atunci nu am realizat pe loc, dar în timp mi-am dat seama că iubeam tenisul. Eram foarte agresivă, atât la antrenamente, cât și în jocuri. Evident erau alte condiții de pregătire, dar cum spuneam, totul era plăcere. De exemplu, în zilele noastre cine mai bate mingea la perete? Mie, spre exemplu, mi-a folosit acest exerciţiu, dar azi ar părea o utopie să-ți ceară antrenorul să bați mingea la zid. Eu băteam mingea în pereţii caselor, chiar la mine acasă, când mă plictiseam. Cel mai dificil era iarna. Nu exista decât o singură sală de sport la Dinamo, şi nu de tenis, unde veneau toate sporturile: se juca volei, handbal, baschet. Ştiți cum erau terenurile acelea universale, pentru toate sporturile, cu linii multe, pentru toate terenurile posibile. Dacă de obicei ne antrenam de doar două-trei ori pe săptămână, pe timp de iarnă doar câte o oră, o oră şi jumătate, când se putea. Dar repet erau alte timpuri, alte metode.

 

Înainte de Roland Garros a fost Agatha Christie

 Sinteza: Cum era copilul Virginia Ruzici? Erați mai atrasă de sport sau de școală?

Virginia Ruzici: Încă nu am stabilit foarte clar dacă mama mi-a fost model în viață, dar mama a fost cea mare mi-a inoculat ideea de a fi prima în tot ce fac. Am fost o elevă foarte bună, chiar prima în clasă, și asta până târziu, clasele a IX-a, a X-a. Apoi au urmat deplasările din ce în ce mai dese, dar continuam să fiu o elevă silitoare. Asta nu înseamnă că petreceam foarte mult timp studiind, dar îmi plăcea să citesc, să descopăr lucruri noi, eram autodidactă. Îmi plăceau limbile străine, chiar matematica. Aveam și materii care nu-mi plăceau sub nicio formă. Dar și când am început să merg în turnee îmi luam cărțile cu mine. Mama a avut o influență foarte puternică asupra mea. Își dorea să fiu cea mai bună, iar acest lucru m-a ajutat enorm în viață.

Sinteza: Care au fost cărțile preferate ale Virginiei Ruzici?

Virginia Ruzici: Agatha Cristie era autorul meu preferat. Pur şi simplu îi adoram cărţile. Încercam să descopăr, înainte să-mi spună cartea, cine a fost ucigaşul. Îmi plăceau şi Jules Verne şi alţi autori specifici adolescenţei. <<Pe aripile vântului>> a fost una dintre cărţile mele preferate. Erau multe, pe unele mi le amintesc, pe altele nu.

Sinteza: Care au fost mentorii dvs. în tenis?

Virginia Ruzici: Aș prefera să vorbesc despre mentorii mei în viață, nu doar în sport. Prima persoană care m-a influenṭat în viaṭă şi în carieră a fost mama mea‚ m-a susṭinut şi a fost alături de mine la bine şi la greu. Aş putea spune că am făcut acest drum împreună. Tatăl meu‚ care‚ probabil‚ mi-a transmis calităṭile sportive, nu s-a opus niciodată la tot ce am decis‚ având o încredere totală în mine. Domnul Vaida a fost antrenorul de la Câmpia Turzii care m-a descoperit şi m-a adus la tenis și nu în ultimul rând  Aurel Segărceanu, antrenorul alături de care am pregătit marile performanţe la clubul Dinamo.

Sinteza: Când ați început să ieșiți din țară, la turnee, mă refer? Și când ați simțit că e momentul să părăsiți România pentru a vă stabili în Franța?

Virginia Ruzici: Am ieşit destul de târziu. Prima oară pe la 16 ani. Prima ieşire a fost în Bulgaria. Am fost mai apoi în Germania de Est, apoi la Praga. La 18 ani am ieşit pentru prima oară într-o ţară capitalistă, în Franţa, când am participat pentru prima oară la Roland Garros. Apoi am traversat pentru prima oară oceanul pentru a juca în SUA, la 19 ani. Din România am plecat fără nicio urmă de regret în 1984. În România situaţia se înrăutăţea de la un an la altul, riscam să nu mai pot participa la competiţii ori dorinţa mea cea mai mare era să joc tenis la nivel competitiv, să câştig meciuri, să câştig turnee. Aşa că am plecat în Franţa.

 

Sinteza: Cum ați perceput această schimbare? De la regimul comunist, la viața occidentală? Ce v-a speriat, dacă v-a speriat ceva sau ce v-a atras atât de mult, încât să riscați această ”schimbare”?

Virginia Ruzici: A fost un pas important pentru mine. Nu am cerut azil politic şi am continuat să joc pentru România, chiar dacă nu aveam voie să mă mai întorc în ţara mea. Adică puteam să mă întorc, dar nu mai plecam niciodată de acolo. M-am stabilit la Monte Carlo. A fost restartul meu după o perioadă foarte stresantă pe care am trăit-o în România. Devenise extrem de complicat să participăm la turnee, iar acest lucru îmi dădea o stare de stres cumplită. În Franţa nu am mai avut această problemă, în plus, condiţiile de viaţă, de pregătire, erau cu totul altele.

  

Sinteza: Sunteți singura sportivă din România care a triumfat la Roland Garros, o competiție cu un ”parfum” aparte. Cum a fost?

Virginia Ruzici: Este, desigur, cea mai mare realizare a carierei mele. Era visul meu să câştig acest turneu. Însă, am spus mereu că am avut noroc pentru că nu a participat Chris Evert. Nici ea, nici Navratilova. În schimb, au participat în 1980, când am pierdut în finală, tot cu Chris Evert. Acea finală în faṭa jucătoarei Mima Jaušovec pe care am învins-o cu 6-2, 6-2, a fost o reuşită extraordinară. Contează să câştigi titlul şi să rămână scris numele tău acolo, pe peretele terenului central de la Roland Garros. Scrie: <<Virginia Ruzici, câştigătoare în 1978>>. Şi, alături de mine, Bjorn Borg. Pentru mine este o mândrie. A doua zi, când m-am trezit, eram într-o stare complet euforică, pe care nu am mai simţit-o niciodată după aceea.

 Sinteza: Ați continuat să performați la cel mai înalt nivel, dar titlul de la Paris a rămas singurul dintre cele considerate de Top 5. Ați mai jucat o finală la Roland Garros, dar … Care erau adversarele dumneavoastră cele mai redutabile și ce aveau acestea în plus?

Virginia Ruzici: De departe Chris Evert a fost <<coșmarul meu>>. Am avut mereu prea mult respect pentru Evert şi mă domina psihologic pe teren. De câteva ori am fost aproape să o înving, dar mereu ea a fost mai tare din punct de vedere mental. De altfel am şi numărat înfrângerile în faţa ei, au fost 22 în întreaga carieră. Martina Navratilova, de asemenea, era un adversar redutabil.

 

Sinteza: Câți bani ați câștigat din tenis, dacă puteți și doriți să răspundeți la această întrebare și cât ar reprezenta această sumă în zilele noastre?

Virginia Ruzici: Erau alte vremuri, iar premiile de atunci nu erau atât de consistente precum cele de azi. Pentru triumful de la Roland Garros am fost premiată cu 20.000 de dolari. Nici atunci nu era o suma foarte mare. Am dat o petrecere de banii aceia. Am câștigat suficient din tenis, dar repet, nu atât cât aș fi câștigat în zilele noastre, dacă acum aș fi avut rezultatele pe care le-am obținut eu în perioada mea.

 

Nu există regrete, doar o amintire tristă

 

Sinteza: Sunt convins că sunteți mândră de ceea ce ați realizat în tenis și totuși, lipsește ceva? Există vreun lucru pe care îl regretați? Poate faptul că nu ați triumfat la Wimbledon de exemplu?

Virginia Ruzici: Nu știu dacă ratarea titlului la Wimbledon este cel mai mare regret al meu. Cred mai degrabă că întâmplarea aceea ciudată de la Wimbledon m-a marcat. Am jucat la Wimbledon imediat după ce câştigasem Roland Garros. Nu trecusem niciodată mai mult de un tur la Wimbledon. Nu reușeam să mă adaptez la jocul pe iarbă. Am ajuns totuși în sferturi de finală. Aveam încrederea totală în mine și în jocul meu, era și adrenalina de după Paris. În sferturi am întâlnit-o pe australianca Evonne Goolagong. Conduceam cu 5-2 şi 30-0 și jucam impecabil. La un moment dat, aud un ţipăt. Şi o văd pe Evonne îndreptându-se spre scaun, lângă arbitru, se aşază, cu o durere la picior. Avea o problemă de tendon. Soţul ei a pătruns pe teren şi i-a făcut o injecţie, lucru interzis, bineînţeles, dar totul s-a petrecut aşa de repede, că nici nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Îmi amintesc însă foarte bine dezamăgirea mea, cum mi-am zis: <<A, e accidentată! De aceea conduc cu 5-2>>. O mare greşeală, desigur. În loc să rămân pozitivă, să fiu atentă la ce se întâmpla, am devenit negativă. Arbitrul m-a întrebat dacă vreau să continui meciul. Pentru că soţul australiencei a încălcat regulamentul, iar ea ar fi urmat să fie suspendată, am ales să continui meciul. Din acel moment nu am mai câştigat niciun game până la sfârşitul acelui set, am fost complet bulversată şi mi-am pierdut concentrarea. Am pierdut setul acela cu 7-5. După care m-am remotivat, am condus cu 3-0, însă Evonne juca perfect, probabil că nu mai simţea durerea, calmantul îşi făcuse efectul, aşa că a revenit şi a câştigat în două seturi. Aceasta este povestea celei mai mari neîmpliniri ale mele.

 

Sinteza: Există o legendă, o poveste, conform căreia ascensiunea surorilor Williams vi se datorează într-un mod sau altul…Cât este adevăr și câtă ”poveste”?

Virginia Ruzici: Povestea face referire la victoria mea de la Salt Lake City, din 1980, şi în parte cred că e adevărată. Cred că e totuşi o doză de <<poveste>>, pentru că la acea oră  Chris Evert şi Martina Navratilova era modelele pe care orice copil își dorea să le urmeze. E adevărat că şi eu am fost o campioană, o jucătoare bună timp de cinci ani. Am fost constant în primele 10 ale lumii, cu un palmares de care sunt mândră, dar Evert și Navratilova erau cu adevărat vedetele tenisului atunci. Cu atât mai flatată am fost să aflu că Richard Williams  (n. r. tatăl celor două jucătoare din SUA) a fost atât de impresionat de victoria mea de la Salt Lake City. Probabil a fost inspirat şi de felul meu de joc, care era destul de spectaculos, destul de agresiv. L-am cunoscut pe Richard Williams la Wimbledon, în primul an în care Venus Williams a câştigat turneul, după o finală extraordinară cu Steffi Graf, dar nu-mi amintesc să fi discutat despre acest lucru.

„Eu sfătuiesc, Simona decide!”

 

Sinteza: Ca sportivă ați fost manageriată de Ion Țiriac, unul dintre cei mai importanți oameni din tenisul mondial. Acum dumneavoastră sunteți managerul Simonei Halep, cea mai bună jucătoare a momentului. Ce face un manager al unui star în sportul alb?

Virginia Ruzici: Cu Simona lucrez de opt ani, de când am văzut-o câştigând Roland Garros la juniori. M-a impresionat, am văzut ceva deosebit în ea. Am decis împreună să colaborăm, eu fiind de atunci managerul ei. Rolul meu este de a mă ocupa de interesele ei, de a-i căuta sponsori, de a-i crea cele mai bune condiţii pentru ca ea să fie liniştită şi să meargă până la maximum de potenţial, de a-i căuta antrenor sau preparator fizic atunci când este nevoie. Tot ce pot să-i spun, să o sfătuiesc, aportul personal al experienţei mele din trecut, tot ce ar putea să-i folosească – sunt aici ca să i le dau.

 Sinteza: Cât de sus o vedeți ajungând pe Simona?

Virginia Ruzici: În primul rând am observat în momentul de faţă, la primele patru-cinci jucătoare ale lumii, că tenisul este foarte vulnerabil, inclusiv al Simonei. Dar, dacă Simona e bine pregătită, dacă merge bine la marile turnee de pregătire de la Madrid şi Roma, dacă merge la Roland Garros cu mare încredere, este foarte posibil ca de această dată să şi învingă. Contează enorm starea de spirit pe care o ai acolo, la marile turnee.

 Sinteza: Sunt normale desele schimbări de antrenor? Și dumneavoastră aveți un cuvânt de spus în aceste schimbări?

Virginia Ruzici: În calitate de manager eu doar sfătuiesc, Simona decide.

 

Sinteza: Cât de mult contează fenomenul Simona Halep pentru promovarea tenisului în rândul copiilor din România? (La meciul România-Cehia din Fed Cup disputat, în martie 2016, la Cluj, am văzut familii cu copii venind din toate colţurile ţării ca să o vadă pe Simona, pe care vor să o urmeze în carieră)

Virginia Ruzici: E important să ai repere în viaţă, iar părinţii sunt un factor extrem de important în construirea viitorului unui copil. Aşa a fost şi mama mea pentru mine. Mă bucur că părinţii îşi aduc copiii la tenis, să o vadă pe Simona. La ora actuală, păstrând totuşi proporţiile, Simona e un fenomen aproape identic cu cel al Nadiei Comăneci. E foarte important ca, cei mici să intre în contact cu idolii lor, să-i cunoască, să schimbe câteva cuvinte, iar Simona este foarte volubilă şi îi plac copiii.

Sinteza: Cât de mult s-a schimbat tenisul din anii 80 şi până în prezent? Care ar fi schimbările pozitive, din punctul dumneavoastră de vedere? Dar cele negative?

Virginia Ruzici: În primul rând suprafeţele de joc sunt altele. Îmi amintesc cât de rapidă era iarba de la Wimbledon pe vremea când jucam eu, şi cum sare mingea acum. Suprafeţele de joc sunt mult mai tehnice şi aplicate. Adică atunci când joci pe hard, simţi acest lucru, pe iarbă jocul e mai lent şi aşa mai departe. Nu cred că aceste schimbări sunt unele mai pozitive şi altele negative. E evoluţia firească a lucrurilor, trăim în secolul XXI.

 

Sinteza: Cât de mult s-a „tehnologizat” tenisul în ziua de azi? Tehnologia are un impact pozitiv sau mai degrabă negativ asupra acestui sport?

Virginia Ruzici: Acesta iar este un subiect delicat. Sigur că pe vremea mea nimeni nu-şi imagina vreodată că vom ajunge să oprim un joc pentru a cere ca ochiul de şoim (n.r. camere video pe care se pot urmări în reluare anumite lovituri pe care jucătorii le pot contesta), să ne ofere decizia finală. Nu cred că efectul asupra jocului de tenis este unul negativ. Poate pentru sportivi care cer de două ori challenge, şi dacă de fiecare dată decizia e împotriva lor, îşi pot pierde concentrarea.

 Sinteza: Ce vă vedeţi făcând în următorii ani?

Virginia Ruzici: Categoric voi rămâne în fenomen. Vreau ca împreună cu Simona Halep să ajungem cât mai departe, cât mai sus în top, vreau să-mi continui activitatea de comentator sportiv şi, în general, mă văd ancorată tot în tenis.