E o dimineaţă răcoroasă de mai. Pe dealul de deasupra oraşului Dinkelsbühl, saşii plecaţi din România se pregătesc să planteze un pom. E un soi de măr adus de acasă, din Transilvania, „Patria Veche”. L-au despachetat, l-au udat şi aşezat în pământul reavăn. La rădăcina lui pun pământul împreună: saşii, germanii şi românii. Apoi rostesc o rugăciune şi un Amin curat se ridică spre cerul de primăvară, de pe buzele tuturor. Au mai plantat câte un măr şi pe dealurile Vienei, Varşoviei şi-n alte oraşe din Germania. Asta i-au învăţat Luther şi războaiele.
Festivitate de plantare a unui pom la care participă reprezentanţi ai României în Germania şi ai saşilor plecaţi din Transilvania
Compromisul dintre Austria şi Ungaria din 1867 a avut efecte negative asupra drepturilor politice ale saşilor. Presiunea politică de maghiarizare declanşată în Transilvania i-a supărat pe germanii din imperiu. În 1907, liderii lor îl invită pe istoricul şi publicistul britanic Seton-Watson în Transilvania şi i se plâng. Tot atunci ei îi sugerează să se întâlnescă şi cu liderii românilor care „sunt şi mai asupriţi decât noi”.
Începuse un proces de solidarizare între saşi şi români. Seton-Watson îi caută pe Vasile Goldiş şi pe Iuliu Maniu. Felul în care acest istoric va prezenta opiniei publice occidentale ce se întâmpla în estul Europei va influenţa atitudinea Vestului şi deciziile ulterioare destrămării imperiului. Chiar dacă germanii din Transilvania trăiseră în comunităţi autonome, liderii lor, intelectualii, întreţineau relaţii diplomatice şi chiar amicale cu liderii românilor. Unul dintre românii care se va apropia mult de ei şi va realiza o legătură benefică de ambele părţi va fi episcopul Andrei Şaguna. În acelaşi timp, unii lingvişti şi etnografi germani făceau studii despre cultura românească, culegeri de basme şi cântece populare, iar negustorii saşi făceau comerţ cu România, de multă vreme. Iar o parte dintre ei se mutaseră în Bucureşti pentru ca afacerile să le meargă mai bine. Îi deranja faptul că aveau nevoie de paşaport ca să treacă în Transilvania, şi, acei negustori vor fi printre primii bucuroşi când s-a realizat Marea Unire.
Hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia din 1918, care a adoptat rezoluţia de Unire cu România, a fost primită „cu braţele deschise de saşi” spun unii istorici, cu „moderaţie şi prudentă” spun alţii. În fond, nu entuziasmul sau lipsa lui au fost importante – oricum, acestea erau impresii mai mult subiective –, pentru că ce a contat cu adevărat au fost deciziile şi faptele lor. Iar acestea au fost în favoarea României. Elita germană din Transilvania avea legături cu liderii şi cărturarii români, iar acest lucru a înlesnit înţelegerile şi, în final, susţinerea creării statului modern român.
Mircea Abrudan, istoric cercetător la Cluj, a realizat o lucrare de doctorat pe tema relaţiilor lui Andrei Şaguna cu saşii. „Relaţiile româno-germane erau bune la nivelul elitelor”, spune el, „saşii l-au apreciat, de exemplu, pe Andrei Şaguna, pentru că acesta era un cărturar erudit, vorbea câteva limbi străine, se ridica la un nivel înalt pentru standardele vremii, compania sa era onorantă. Dar şi în comunităţile mici, românii erau priviţi ca oameni paşnici, cu care te puteai înţelege. Numai că, în vremurile acelea de război, când s-a auzit că vin trupele române în Ardeal, saşii s-au cam speriat. Noi, istoricii, aşa ştim, că localnicii s-au retras din faţa trupelor româneşti, că a avut loc un exod spre centrul Ungariei. Însă, nu în toate cazurile. Am găsit cum că un pastor sas de lângă Rupea le-a spus oamenilor să stea la casele lor, să nu arboreze niciun steag şi să-i întâmpine pe soldaţi cu pâine şi lapte şi nu vor păţi nimic.”
Familie de saşi din Transilvania la începutul secolului XX
Pâine şi pământ
Profesorul Helmut Knall din Mediaş a scris o serie de lucrări despre rolul saşilor în istoria Transilvaniei. Într-una dintre cărţi relatează episodul intrării armatei române în Mediaş în 1918: „Primele unităţi ale armatei române, un detaşament de aproximativ 200 de militari sub comanda căpitanului Traian Iliescu, a sosit în Gara Mediaş la 16 decembrie 1918 la orele 14.15. Acolo, trupele române au fost întâmpinate de către o delegaţie formată din magistratul oraşului, membrii consiliilor naţionale şi reprezentanţii diferitelor confesiuni. Viceprimarul Johann Caspari a adresat un cuvânt de salut. L-a rugat pe comandantul trupelor să ia sub ocrotirea sa pe toţi locuitorii oraşului, oferindu-i sare, pâine şi pământ ca semn al atitudinii paşnice a cetăţenilor. În numele Consiliilor Naţionale român, german şi maghiar au adresat cuvinte de salut protopopul Romul Mircea, Samuel Karres şi dr. Novak. Din partea diferitelor confesiuni au vorbit: protopopul Iuliu Nistor (greco-catolică), prim-preotul Karl Römer (evanghelică), preotul Csiki (reformată), preotul Kis (romano-catolică) şi rabinul suprem Moses Reich (comunitatea israelită).”
Axa Mediaş – Bucureşti – Paris
La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Săsesc împreună cu Consiliul Naţional Săsesc s-au întrunit la Mediaş şi au adoptat o rezoluţie în care şi-au exprimat adeziunea: „Poporul săsesc din Transilvania se pronunţă, conform principiilor de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu România. Salută poporul român şi îl felicită pentru îndeplinirea idealurilor sale naţionale. Poporul săsesc ia act nu numai de un proces istoric de importanţă mondială, ci şi de dreptul legitim al poporului român pentru unire şi formarea unui stat”.
Istoricul Vasile Ciobanu, autorul volumului „Germanii din România în anii 1918 – 1919”, explică modul în care s-a ajuns la adoptarea acestei adeziuni. „Saşii au fost corecţi faţă de evenimente, raţionali şi ponderaţi”, ne spune istoricul Vasile Ciobanu. „Au încercat să obţină promisiuni în favoarea drepturilor lor, au purtat negocieri cu politicienii români din Transilvania, iar când au fost rugaţi de Vaida Voievod să se alăture cauzei românilor, pentru că acest lucru i-ar ajuta la Pacea de la Paris, au făcut-o. Vaida ar fi zis atunci că-l va lua şi pe Brandsch, parlamentar din partea saşilor, cu el la Paris. N-a mai fost nevoie. Dar documentul, care atesta faptul că nu doar românii dar iată, şi germanii din Transilvania vor unirea cu România, a avut un rol important la lucrările de pace.”
Saşi plecaţi din Transilvania, în port popular, la un festival anual din Germania, 100 de ani mai târziu
„Trebuie spus, însă”, continuă Vasile Ciobanu, „că Adunarea Săsească de la Mediaş, de la începutul anului 1919, a fost rezultatul unei perioade de negocieri şi discuţii, prin care conducătorii saşilor transilvăneni şi-au exprimat speranţa poporului lor că va putea să-şi păstreze şi să-şi consolideze identitatea naţională în noua patrie, că-şi va putea dezvolta liber cultura, că-şi va putea folosi nestânjenit limba maternă în viaţa publică”. După discuţii şi negocieri, şi după o întâlnire a reprezentanţilor saşilor cu Iuliu Maniu, în 2 ianuarie 1919, Consiliul Naţional German Săsesc (CNGS) a convocat o adunare lărgită a Comitetului Central Săsesc şi a CNGS pentru data de 8 ianuarie 1918, la Mediaş. Potrivit documentelor vremii şi presei de atunci, la Mediaş s-au întâlnit 138 de delegaţi, la care s-au adăugat şi câţiva medieşeni.
„Au fost dezbateri aprinse, iar şedinţa a durat aproape opt ore. Au luat cuvântul mai multe persoane, printre care şi Rudolf Brandsch. A fost chiar şi o contrapropunere la aceea de recunoaştere şi aderare la Marea Unire, făcută de avocatul Friedrich Ipsen, din Mediaş. Acesta a propus ca adunarea să pronunţe fie rămânerea la Ungaria, fie o Transilvanie cantonală, după modelul Elveţiei. În cele din urmă, textul declaraţiei saşilor de recunoaştere a Unirii a fost adoptat în unanimitate”, explică istoricul Ciobanu.
Pe la ora 19.00, s-a terminat şedinţa şi a fost distribuit un manifest cu acea proclamaţie către poporul sas. După ore întregi de dezbateri, se hotărâse în unanimitate aderarea la Marea Unire. „Se pare că aşa a fost, din tot ce am găsit şi am studiat eu, reiese că au fost echilibraţi, au luat în calcul mai multe variante, dar, la final, hotărârea lor a fost unanimă pentru România” spune istoricul braşovean Vasile Ciobanu.
Manifestul „Către poporul nostru“ a fost preluat şi tipărit de ziarul local „Mediascher Wochenblatt“, fiind distribuit participanţilor.
„Poporul săsesc din Transilvania se pronunţă, conform principiilor de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu România. Salută poporul român şi îl felicită pentru îndeplinirea idealurilor sale naţionale. Poporul săsesc ia act nu numai de un proces istoric de importanţă mondială, ci şi de dreptul legitim al poporului român pentru unire şi formarea unui stat”, spunea proclamaţia de la Mediaş, care sublinia şi faptul că „pe deplin conştient, poporul săsesc se consideră, de acum înainte, ca parte a statului român; el consideră pe fiii şi fiicele sale ca cetăţeni ai acestui stat”.
Consiliul Dirigent al Transilvaniei a funcționat ca un guvern provizoriu al regiunii, până în 1920. În centrul imaginii, șezând, președintele Consiliului, Iuliu Maniu.
Aşa cum reiese din documente, în 10 ianuarie 1919, A. Schullerus, R. Brandsch, R. Schuller şi A. Polony au predat hotărârea adunării de la Mediaş preşedintelui Consiliului Dirigent al Transilvaniei, iar Iuliu Maniu le-a dat din nou asigurări că drepturile saşilor vor fi apărate şi respectate. Aşa cum se arată într-un studiu complex despre evenimentul găzduit de oraş, publicat de dr. Vasile Ciobanu, „Adunarea Săsească de la Mediaş – 8 ianuarie 1919“: „Aceeaşi delegaţie săsească, la care s-au adăugat H.O. Roth, E. Filtsch şi L. Jekeli, a prezentat guvernului din Bucureşti şi regelui Ferdinand, în 29 – 30 ianuarie 1919, pergamentul cu textul aderării saşilor la Unire. Hotărârea adunării de la Mediaş a avut un amplu ecou pozitiv în opinia publică românească şi a fost semnalată chiar în alte ţări“.
În discuţia noastră cu istoricul Vasile Ciobanu, acesta îşi aminteşte ce spunea Iorga despre adeziunea saşilor: „Da, a fost un act chibzuit, bine cumpănit, iar hotărârea de la Mediaş ne-a folosit mult.”
Tot Vasile Ciobanu conchide în finalul studiului său: „Adunarea de la Mediaş rămâne, probabil, cel mai important eveniment politic legat de oraşul de pe Târnava Mare. Numele aşezării a pătruns astfel, încă o dată, în cărţile de istorie, fiind invocat în legătură cu istoria oraşului, a saşilor, a Transilvaniei şi a României întregi. Mai mult, fără a exagera, putem aprecia că momentul Mediaş – 8 ianuarie 1919 face parte din frământările politice produse în sud-estul Europei după dezagregarea Imperiului Austro-Ungar.”
Profesorul Helmut Knall din Mediaş spune că în arhiva bisericii evanghelice si a Liceului „St. L Roth”, unde a avut loc adunarea, nu s-au găsit procesele-verbale ale adunărilor de pe parcursul întregului an 1919, lipsesc toate procesele-verbale din acel an. „Există în arhiva primăriei o scurtă referire la adunare şi s-a publicat într-o foaie volantă a săptămânalului medieşan de limbă germană. Imediat după şedinţă a fost distribuită publicului. Şi eu am ziarul, păstrez foaia respectivă. Anul 1919 însă lipseşte cu desăvârşire din ambele arhive, de fapt, procesele-verbale. Abia în 2002 a fost publicată, într-o revistă din Germania, stenograma şedinţei respective. Din acea stenogramă ne putem da seama ce s-a discutat şi cum s-a desfăşurat această şedinţă. Saşii au luat atunci o decizie necesară şi pozitivă”, conchide istoricul Knall. „Liderii lor au înţeles că imperiul se destrăma în mod inevitabil şi au simţit cursul istoriei. Pozitiv şi pentru că ulterior integrarea a mers fără probleme, saşii fiind reprezentaţi în parlament şi în guvernul de la Bucureşti.”
Pentru anul Centenar, profesorul Knall şi alţi colegi ai săi pregătesc un volum despre Mediaş şi Marea Unire, care va apărea în toamnă. Iar în 8 ianuarie 2019, în sala Liceului „St. L. Roth” unde avut loc adunarea saşilor în 1919 va susţine o conferinţă cu tema „100 de ani de la aderarea saşilor la Marea Unire”.
Liceul „St. Ludwig Roth” unde a avut loc întrunirea saşilor, la 8 ianuarie 1919
Oamenii
Saşii au sprijinit cauza românească în Transilvania încă din timpul revoluţiei de la 1848. La 30 septembrie 1848, Adunarea saşilor din Sibiu a adoptat rezoluţia Adunării de la Blaj. Pastorul Stephan Ludwig Roth, un susţinător al emancipării românilor, a fost executat în aprilie 1849 de tribunalul nobililor maghiari din Cluj.
În 28 noiembrie, germanii din Bucovina au decis că vor unirea cu România Mare. La fel şi germanii din Bucureşti care erau vreo 5.000, dar şi şvabii din Banat. În 30 decembrie 1918 într-o adunare a Consiliului Naţional German de la Sibiu, liderii saşilor au hotărât că trebuie „să declare alipirea poporului săsesc la statul România Mare” şi să convoace o adunare generală la Mediaş. Acolo s-a luat în unanimitate hotărârea de a fi alături de România Mare. Liderii români au salutat cu entuziasm decia lor, iar Iorga avea să recunoască: „Prin hotărârea lor au ajutat foarte mult statul român”.
Hans Otto Roth şi-a început cariera de om politic susţinând adeziunea saşilor la Unirea Transilvaniei cu România şi semnând hotărârea Adunării reprezentanţilor saşi de la Mediaş (8 ianuarie 1919) prin care se proclama unirea „poporului sas din Transilvania” cu Regatul României – şi şi-a încheiat-o sub ochii lui Corneliu Coposu, murind într-o baracă a lagărului de concentrare de la Ghencea.
Hans Otto Roth a fost deputat în Parlamentul României între 1919 – 1938, iar din 1932 a fost liderul Grupului parlamentar al deputaţilor minorităţii germane. În 1940 a fost propus pentru funcţia de ministru al minorităţilor în Guvernul Ion Gigurtu, dar a refuzat-o. În acelaşi an refuză şi propunerea lui Ion Antonescu de a prelua conducerea Ministerului Justiţiei sau a Ministerului Instrucţiei. Între 1932 – 1934 a fost preşedinte al Uniunii Grupurilor Etnice Germane din Europa. A solicitat o audienţă la Adolf Hitler, în cadrul căreia a protestat faţă de politica antievreiască germană. Între 1934 – 1945 a condus Asociaţia Germanilor din România. În 1940 intră în opoziţie faţă de conducerea nazistă a Grupului Etnic German din Romania. În perioada 1944 – 1945 publică mai multe articole prin care face un rechizitoriu aspru nazismului, condamnând politica de transformare a Grupului Etnic German în „coloana a 5-a a Reichului”.
Rudolf Brandsch se trăgea din familia unor pastori transilvăneni saxoni. După studierea teologiei şi culturii germane în Marburg, Klausenburg, Berlin şi Jena a fost prima dată profesor de liceu, apoi director al „Volksschule” din Sibiu, iar la vârsta de 30 de ani, s-a dedicat exclusiv politicii. A fost membru al Parlamentului Maghiar din 1910 până în 1918, el a reprezentat ideea unui „garant comun al tuturor germanilor” în Ungaria.
Adunarea generală a Asociaţiilor Săseşti, la Mediaş, Vereinstagen, 1912. Imagine din arhiva Muzeului Mediaș | Sursa foto: Monitorul de Mediaș
Brandsch a lucrat în ianuarie 1918 la documentul de la Mediaş, apoi a fost membru al Parlamentului României în 1919 – 1933 şi şi-a continuat eforturile de unire politică a grupurilor germane. În 1921 a fondat „Asociaţia Germanilor din România Mare”, care cuprindea aşezările Transilvaniei, Banatului, Sathmar, Buchenland, Basarabiei, Dobrogei şi Vechiului Regat Românesc. Foarte prietenos cu politicienii români Alexander Vaida-Voevod şi Iulius Maniu, el a fost numit de către guvernul lui Iorga (1931/32) subsecretar de stat pentru minorităţi (cu rang ministerial), ajungând la cel mai înalt nivel al reprezentării într-un guvern din România. Rudolf Brandsch a înfiiţat şi condus Kulturamt der Deutschen in Rumänien (Institutul Cultural al germanilor din România), pentru protejarea bunurilor culturale ale Germanilor din România.Ca urmare a rezultatelor sale politice, Brandsch a devenit co-fondator al Congresului Naţional al Naţionalităţii şi preşedinte al Asociaţiei Naţionalităţilor Germane din Europa. Opera sa jurnalistică este o adevărată sursă istorică. Începând cu anul 1927, a publicat în revista respectată „Nation and State” publicată la Viena.
Deşi s-a opus prin declaraţiile sale publice politicii naziste, după preluarea puterii de către comunişti, Brandsch a fost arestat şi a murit în Penitenciarul Doftana în 1953. În perioada 1965 – 1989, a fost reabilitat şi recunoscut oficial ca oponent al fascismului.
Adolf Schullerus s-a născut la Făgăraş în 1864 şi a murit în 1928, la Sibiu. A fost unul dintre cei mai renumiţi intelectuali saşi ai timpului său, lingvist, istoric, etnolog, folclorist, scriitor şi teolog. Imediat după Unire a fost senator din partea germanilor în Parlamentul României,unde a activat între anii 1919 – 1926. Urmând exemplul lui Lazăr Şăineanu, Adolf Schullerus a încercat, în perioada interbelică, să ordoneze vastul material al prozei populare româneşti, îndeosebi cel circumscris basmului. Adolf Schullerus a publicat o primă variantă a „Dicţionarului dialectului săsesc din Transilvania” (Siebenbürgisch-Sächsisches Wörterbuch), care a apărut în 1908 la Straßburg. „Schullerus”, explică istoricul Vasile Ciobanu, „era considerat un german erudit şi cunoscător al culturii române. El a şi fost ales preşedintele Consiliului Naţional Săsesc, nu întâmplător, zic eu”. A condus acest for în timpul negocierilor de pace, în momentele în care s-a decis unirea cu România. El a dus mai departe tratativele cu Consiliul Dirigent, cu Vasile Goldiş. Practic, agenda politică şi măsurile de tranziţie administrativă s-au făcut când el era la conducerea organizaţiei săseşti.
Heinrich Fabritius era judecător în pensie la Sighişoara. În martie 1919, el îşi oferea serviciile pentru a fi reangajat, arătând că ştie şi limba română. El a publicat un articol în „Schassburger Zeitung” în care arăta că îi este cunoscută istoria oraşului Alba Iulia , de la cucerirea romană la răscoala lui Horea Cloşca şi Crişan. De aceea i se pare firesc citatul ales pentru Adunarea Marii Uniri a Românilor. „Visul unui viitor luminos, al unei afirmări naţionale, al unei uniri a tuturor românilor de pretutindeni într-o singură patrie se împlineşte mâine”. Fabritius scria acest articol în 30 noiembrie 1918.
O altă minoritate
Profesorul din Mediaş Helmut Knall a descoperit cercetând documentele Arhivelor Naţionale apărute în 1993, ceva mai puţin cunoscut, legat de o altă minoritate. „Cercetând fotocopii ale unor documente legate de Marea Unire, acolo am găsit un lucru interesant, pe care nu-l ştiam şi care m-a luat şi pe mine prin surprindere. Am găsit că, la Dumbrăveni, – Ibaşfalău, cum se numea atunci – tot în cursul anului 1919 a avut loc o adunare naţională ţigănească, prin care populaţia ţigănească din Ardeal a recunoscut şi a aderat la Marea Unire”, spune profesorul Knall. Adunarea a avut loc la Castelul Apaffi din Dumbrăveni.
Memoriul datat 27 aprilie, Ibaşfalău, consemnează aderarea ţiganilor transilvăneni la Marea Unire şi adună o serie de doleanţe: „Atât noi cât şi urmaşii noştri să fim consideraţi ca cei mai supuşi şi credincioşi fii şi cetăţeni ai României Mari, conform punctului I al hotărârii aduse în adunarea naţională românească ţinută la Alba Iulia la 18 Nov./1 Dec. 1918” şi altele, printre care şi eliminarea apelativului „ţigan” şi înlocuirea cu altceva. Documentul final este semnat de 22 de delegaţi şi de preşedintele Gheorghe Humagiul.
