1
2
3
4
Am discutat despre toate acestea cu Ştefan Popescu a studiat istoria relaţiilor internaţionale contemporane la Universitatea Paris 1 – Sorbona. Teza sa de doctorat a obţinut distincţia Summa cum laude. Ștefan are un al doilea masterat în geopolitică la Universitatea Paris 1 – Sorbona şi la Şcoala Normală Superioară din Paris (ENS-Ulm). În timpul studiilor universitare a fost bursierul Guvernului României la Universitatea de Stat din Tirana si la Universitatea Paris 1 – Sorbona iar pe parcursul studiilor doctorale a fost bursier al Agenţiei Universitare a Francofoniei şi al Şcolii Franceze din Roma.
De-a lungul carierei sale a fost consilier/chargé de mission la Înaltul Consiliu al Francofoniei (2005-2006), profesor-cercetător invitat la Centrul de Istorie al Relaţiilor Internaţionale Contemporane, Institutul Pierre Renouvin al Universităţii Paris 1 – Sorbona (2002-2008), jurnalist la Radio France Internationale.
Sinteza: Uniunea Europeană se schimbă sub ochii noștri într-o formulă cu geometrii variabile, bazată pe echilibrele de putere între statele membre și diferitele alianțe și grupări de state. Cum arată și cum ar trebui să privim aceste mișcări?

Ștefan Popescu: Ultimul eveniment – semnarea tratatului de cooperare dintre Franța și Italia, pe 25 noiembrie, în imensul palat de secol al XVI-lea, Quirinale, sediul președinției italiene, situat pe cea mai înalta colină a Romei – confirmă această evoluție care a început să se contureze mai ales după decizia Marii Britanii de ieșire din blocul comunitar. Tratatul de la Quirinale, o inițiativă a președintelui francez Emmanuel Macron, încununează un efort ce are drept obiectiv crearea unei alianțe a statelor din sudul UE care să răspundă preocupărilor securitare din regiunea extinsă a Mediteranei. În același timp, această alianță are drept obiectiv contrabalansarea Germaniei și a grupării statelor din Nord, galvanizată de Olanda. Este răspunsul dat reticenței așa-numitului grup virtuos din Nord cu privire la ajutorarea statelor Europei Meridionale mult mai afectate de criza economică determinată de pandemia de coronavirus și ca urmare a unor dezechilibre mai vechi. Această reticență nu s-a manifestat prima oară cu ocazia negocierilor din vara trecută pe tema exercițiului financiar multianual și a instrumentului adițional de reziliență și relansare. Aduceți-vă aminte de intransigența arătată de Germania și statele din Nord în 2015 în vremea ultimei manifestări de amploare a crizei Greciei și viziunea contabilă, lipsită de orice orizont strategic și finețe, a ministrului german al finanțelor din acea vreme, Wolfgang Schäuble. Consecința acestei inteligențe geometrice germane, spre a-l parafraza pe Henri Bergson, a lăsat urme adânci și la italieni, dar și la greci, ultimii fiind puși în situația de a deschide investițiilor chineze unele infrastructuri strategice precum portul Pireu. În plus, state precum Grecia și Cipru au observat reticența Germaniei în a-și manifesta pe deplin solidaritatea în față amenințării venite dinspre Turcia.

Astfel, cooperarea extinsă franco-italiană formalizată prin Tratatul de la Quirinale trebuie așezată în contextul parteneriatului strategic încheiat de Franța cu Grecia în această toamnă, a declarației președintelui Macron privind relațiile dintre Franța și Cipru (iulie 2020), a parteneriatului strategic încheiat cu Croația. Președintele Macron, înainte de a ajunge la Roma, s-a oprit pentru douăzeci de ore la Zagreb care, în ciuda relației istorice cu Berlinul, a decis totuși să vireze puternic spre Paris prin semnarea unui parteneriat care are și o componentă militaro-industrială semnificativă – dotarea forțelor aeriene croate cu aeronave de fabricație franceză, Rafale. Miezul acestei alianțe este reprezentat de Tratatul de la Quirinale și nu putem să nu observăm și o accentuare a interesului Italiei pentru autonomia strategică europeană.

Sinteza: Ce înseamnă pentru Uniunea Europeană formarea acestei alianţe a statelor meridionale?

Ștefan Popescu: Această alianță sudică sau sistem de alianțe sudice în jurul Franței deplasează interesul securitar al Uniunii Europene spre Mediterana și Africa subsahariană. De ce? Pentru că marea problemă securitară a acestor state, dar și a Uniunii Europene în ansamblu, este reprezentată de creșterea demografică galopantă a Africii, concomitent cu prăbușirea unor state precum Libia, Republica Centrafricană și Mali, încălzirea globală și creșterea aridității care vor accentua presiunea migratorie către nordul Mediteranei. În plus, principala fereastră de proiectare a puterii unor state care contestă dominația occidentală, precum Rusia și Turcia, se află tot în regiunea extinsă a Mediteranei și Africa. Știu că acest lucru este iconoclast în România, însă Baltica și Europa Centrală nu oferă perspective de proiecție a puterii pentru Rusia. În Belarus și în Ucraina, Rusia se află pe poziții defensive, iar nu ofensive. Ea încearcă să își consolideze un aliniament în fața NATO. Perspectivele de proiecție a influenței le oferă în schimb Siria, Libia, Republica Centrafricană și Mali, Algeria. După cum Turcia are drept principală direcție Africa de Est și Libia, alături de capul de pod reprezentat de entitatea intitulată Republica Turcă a Ciprului de Nord.

Mă aștept ca în această alianță sudică să intre și Spania, și Portugalia. Sunt convins că acest front sudic îl vom vedea manifestându-se și legitimându-se în spațiul politic și public european la marea reuniune la nivel înalt dedicată apărării europene pe care o va organiza președinția franceză a Consiliului Uniunii Europene în primul semestru al anului următor.

Însă această grupare de state se va manifesta și pe alte chestiuni. La Paris dar și la Roma este bine înrădăcinată ideea de a compensa dezechilibrul industrial cu Germania, dar și cea financiară în raport cu Nordul virtuos și excedentar.

Sinteza: Unde sunt americanii în toată această dinamică europeană?

Ștefan Popescu: Americanii vor continua să fie o prezenţă în Uniunea Europeană, însă o prezenţă redimensionată. În urma retragerii Marii Britanii, au moștenit de la aceasta și calitatea de putere de echilibru pe continent. Bunăoară, francezii folosesc calitatea de principal interlocutor strategic din Uniunea Europeană pentru a-și crește profilul european și pentru a-și consolida echilibrul vizavi de Germania. Pentru statele din Est, inclusiv România, parteneriatul cu Statele Unite le compensează capacitatea mai scăzută de a-și proiecta influența regională și de a avansa în unele proiecte regionale, așa cum este Inițiativa celor Trei Mări. Dar în același timp, Statele Unite își focalizează prezența în anumite puncte nodale ale Europei – Grecia, Polonia, în jurul cărora gravitează infrastructurile din țările învecinate. Statele Unite rămân pe mai departe, în ciuda priorității acordate Indo-Pacificului, o mare putere europeană, așa cum se afirmă în titlul unei cărți a marii specialiste franceze în studii de securitate, Catherine Durandin.

Sinteza: Care va fi poziţia acestei alianţe a sudului faţă de ţările din Est?

Ștefan Popescu: Acest proiect francez de alianţă sudică este ambiţios și nu exclude cooperări cu ţările grupului de la Vișegrad. Știu că se pregătește o mare vizită a președintelui francez la Budapesta, care să coincidă cu preluarea de către Ungaria a președinției rotative a grupului de la Vișegrad. Cred că la Paris se observă cu interes anumite frustrări ale Ungariei și Poloniei vizavi de influența prea mare a Germaniei în regiune și de atitudinea prea favorabilă față de migranți. În plus, anumite proiecte ale Ungariei generează o apropiere naturală de această alianță sudică, așa cum este concesiunea portuară de la Trieste, pe scurt portul maritim al Ungariei care are vocația de a deveni o adevărată poartă maritimă a Vișegradului la Mediterana. Dar și politica ungară de deschidere spre Est, spre Rusia, spre China, amprenta regională pe care guvernul de la Budapesta o construiește metodic în interiorul arcului carpatic și în Balcanii occidentali, creează percepția la Paris că Ungaria este placa turnantă a Europei de Sud-Est.

Pe scurt, Europa de Est, în ansamblu, rămâne un spațiu de coabitare și de întrepătrundere a intereselor țărilor occidentale, în primul rând Statele Unite, Franța și Germania.

Sinteza: La ce ar trebui să fie atenţi decidenţii de la București?

Ștefan Popescu: Decidenţii de la București ar trebui să fie foarte atenți la faptul că proiectele de infrastructuri regionale ale României cu Polonia sunt puternic concurate de cele ale Ungariei. Cred că planificatorii noștri politici ar trebui să fie mai ambițioși și să își focalizeze eforturile pe extinderea proiectului Via Carpatica către Turcia, crearea unei axe de comunicare (infrastructuri de transport și energetice) între Gdansk, Constanța și Istanbul. Cred că axul central al politicii de infrastructuri regionale al României trebuie să fie în principal pe direcția Nord-Sud și mai puțin Est-Vest, spre Ungaria care dezvoltă proiecte concurente, iar nu în sinergie cu România. Un „BRUA” pe direcția Turcia – România – Polonia mi s-ar fi părut mult mai util având în vedere nevoile energetice ale Turciei, nevoia acesteia de a-și diminua dependența față de gazele din Federația Rusă, de asemenea, conectarea cu facilitatea de import de gaz lichefiat de la Świnoujście, pe care Polonia o gândește într-o ecuație regională. Pe direcția Est-Vest, aș concentra efortul în direcția Slovaciei cu care avem excelente relații și care manifestă o deschidere și o simpatie cu totul deosebite față de România, mizând și pe nevoia amândurora de a mai diminua din amprenta regională ungară. Pe scurt, România trebuie să fie foarte atentă, deoarece a rămâne pe dinafară într-un moment în care încep să se cristalizeze diverse formate regionale și subregionale este periculos. Formatele București 9 și Inițiativa celor Trei Mări sunt utile, însă sunt transversale, traversate de multe interese diferite. România are nevoie urgentă să se lipească la unul din centrele de putere din Uniunea Europeană. Are trei opțiuni: Franța și statele din sud, Germania și grupul nordic și Vișegrad (V4). Ultimul este exclus, deoarece țările V4 nu ne percep central-europeni. Rămâne să evaluăm dacă ne simțim mai confortabil să batem la porțile Berlinului și ale Hagăi sau, dimpotrivă, la Paris și la Roma.

Totodată, România trebuie să înțeleagă faptul că este o piață periferică și că resursele modernizării și transformării calitative a modelului economic sunt puține. În plus, există o concurență foarte mare pe proiectele industriale, de cercetare-dezvoltare cu vocație europeană. Avem exemplul dezamăgitor al laserului de la Măgurele, al felului în care interesele ungare și cehe au mers într-o altă direcție. Cheia stă în prezența puternică, serioasă și temeinică în alianțele bateriilor, hidrogenului, într-o cooperare mai serioasă cu Agenția Spațială Europeană. Aș fi inițiatorul sau inspiratorul, dacă aș fi ministrul afacerilor externe, împreună cu omologul de la agricultură, al unei alianțe europene a agriculturii biologice și biotehnologiilor viitorului.

Sinteza: Aţi vorbit despre o anumită competiţie între Franţa și Germania, pe care le credeam un cuplu sudat. Nu mai este de actualitate?

Ștefan Popescu: Cuplul franco-german rămâne indiscutabil principalul motor al Uniunii Europene, dar acest lucru nu exclude și competiția dintre cele două componente. Există o complementaritate între Franța și Germania. Prima are o dimensiune mondială și are un proiect de țară înscris în această logică. A doua este o mare putere regională, care privește spre Est și spre Nord. Dar armonizarea ambițiilor europene ale celor două este complexă. În plus, deplasarea centrului de greutate al lumii spre Indo-Pacific le face să privească nu numai la Europa. Franța se investește însă mai ales la nivel strategic, Germania o face prin forța economiei sale exportatoare. Am revenit la o epocă a competiției puterilor care nu ocolește nici Uniunea Europeana și evident cele două mari puteri ale ansamblului, Franța și Germania. Și nu trebuie uitat un lucru care trece din păcate neobservat. Brexitul dă de gândit la Paris și la Berlin nu ca o posibilitate de a părăsi uniunea, ci de a-și accentua latura pragmatică a strategiilor lor europene. Cu atât mai mult cu cât resursele necesare intrării reușite în cea de-a patra revoluție industrială le impune să nu se mai disperseze ca în trecut în numele coeziunii și reparației istorice față de fostele țări comuniste.

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR