Cum ar fi ca, pe modelul lui Falco, cu al său „Rock Me Amadeus”, un artist român să cucerească cele mai pretenţioase topuri internaţionale cu un cântec inspirat din viaţa lui Joannes Caioni? Întrebarea este, desigur, retorică. Spre deosebire de starizatul Mozart, devenit un bun de larg consum în Austria, Joannes Caioni este cvasi-necunoscut în România, cu excepţia unor cercuri restrânse de experţi în muzica clasică autohtonă.

Revista Sinteza prezintă în cele ce urmează un documentar despre personalitatea lui Caioni şi povestea puţin cunoscută, cu aromă de roman poliţist, a lucrării sale cele mai valoroase, Codex Caioni.

---

Începuturi incerte

Joannes Kajoni – aşa îşi scria el numele -, românizat Ioan Căianu, maghiarizat Kájoni János, latinizat Joannes Caioni, a fost un călugăr franciscan din Transilvania secolului al XVII-lea. De origine română, a trecut la catolicism şi, din ce s-a păstrat redactat de mâna lui, a scris doar în latină sau maghiară. Totuşi, se considera „valachus”, menţionând acest lucru de cel puţin trei ori. Personalitate remarcabilă a epocii sale a fost organist şi constructor de orgi, pasionat de botanică şi medicină, tipograf, pedagog, istoric, dar mai ales antologator de muzică şi, pe ici, pe acolo, compozitor.

Nu este sută la sută cert nici unde şi nici când s-a născut Caioni. În funcţie de cum se interpretează mai multe documente, anii de naştere sunt 1629 sau 1630. Există în acest sens trei documente, dintre care două indică anul 1630. Locul naşterii este Leghia, acum în judeţul Cluj, sau Căianu Mic, acum în judeţul Bistriţa-Năsăud. Pare, însă, mai probabil să se fi născut la Leghia, cu părinţii originari din Căianu Mic. Astfel, în lucrarea „Liber Niger”, scrisă chiar de Căianu în 1683-1684, el menţionează că a văzut lumina la Leghia. Această notă este suficientă pentru cei mai mulţi dintre cercetătorii vieţii lui Căianu, printre care şi Agnes Papp, considerată autoritatea contemporană numărul 1, în ce îl priveşte. Alţi exegeţi ai operei lui Caioni, precum compozitorul clujean Marţian Negrea (1893-1973), au opinat că s-a născut la Căianu Mic, iar la Leghia a fost doar botezat în credinţa catolică, la acest lucru referindu-se şi el, când a folosit expresia legată de lumină.

Legătura de familie cu Căianu Mic este certă, atât din numele său, cât şi din particula nobiliară „de Kis Kajon” (de Căianu Mic) care apare în dreptul numelui său pe fila de titlu a lucrării Hortulus Devotionis (1669), scrisă chiar de el, dar şi într-un registru al franciscanilor de la 1648, fragment publicat de acelaşi Marţian Negrea. Potrivit acestui registru, părinţii lui Caioni erau „schismatici”, adică ortodocşi.

Aşadar, din datele cunoscute, Caioni s-a născut, cel mai probabil în 1630, cel mai probabil la Leghia, într-o familie de mici nobili români ortodocşi şi, într-un context necunoscut, despre care se pot face doar speculaţii, a trecut la catolicism. Mai ştim, dintr-o poezie din culegerea Hymnarium, redactată tot de Caioni, că a avut o soră mai mare, Judit, care s-a căsătorit cu nobilul Rácz Istvan din Miercurea-Ciuc. Se subînţelege că şi ea era catolică, dată fiind cununia cu un nobil secui catolic.

Alte detalii legate de familia lui Caioni nu se cunosc. Se poate presupune însă că această familie a beneficiat de protecţia şi susţinerea lui Ştefan Torma de Cristeştii-Ciceu, un important nobil transilvănean al vremii, ajuns comite de Solnocul Interior. În acest sens, pledează, în primul rând, faptul că Joannes Caioni i-a dedicat prima sa carte tipărită, Cantionale Catholicum (1676), lui Torma şi, în subsidiar, apropierea geografică dintre cele două localităţi de obârşie a familiilor: Cristeştii-Ciceu şi Căianu Mic sunt localităţi învecinate. Se poate intui astfel o relaţie de patronaj între familia magnatului şi cea de mici nobili din care provenea Caioni. Cantionale Catholicum a fost atât prima carte tipărită a lui Caioni, cât şi prima carte tipărită la tipografia din Şumuleu-Ciuc, fondată tot de Caioni. Prin urmare, este logic ca autorul să fi dedicat un volum atât de important unei persoane căreia îi era foarte recunoscător. Acestea nu sunt însă decât ipoteze. Ce se ştie clar, spune cercetătoarea Muckenhaupt Erzsébet, unul dintre cei mai buni cunoscători din România ai operei şi vieţii lui Caioni, este că Torma a fost un protector important al Ordinului Franciscanilor din Transilvania, în general.

Un franciscan cu multe talente

Lucrurile devin ceva mai clare odată ce Caioni îmbracă rasa călugărească. Potrivit fragmentului din registrul franciscanilor publicat de Marţian Negrea, Caioni a îmbrăcat haina monahală în 17 septembrie 1648 la conventul din Şumuleu-Ciuc, şi, după un an de probă, a depus jurământul. Astfel, tânărul nobil român devenea un călugăr franciscan supus întrutotul ordinului.

Până la depunerea jurământului monahal, Caioni a fost la mai multe şcoli. Agnes Papp, în studiul introductiv de la Codex Caioni (1993) spune că nu există nicio informaţie clară despre locul unde a făcut studiile primare. Există însă presupuneri ale mai multor autori, cele mai vehiculate variante fiind şcoala primară din Miercurea-Ciuc şi şcoala iezuiţilor din Cluj-Mănăştur.

La o dată necunoscută, dar după 17 noiembrie 1650, când se afla încă la Şumuleu-Ciuc, Caioni pleacă să urmeze studii superioare de teologie la Nagyszombat, astăzi Trnava, în Slovacia, probabil la colegiul teologic franciscan.

Aici, în inima catolică a spaţiului maghiar, unde alt român transilvănean ilustru, Nicolae Olahus, întemeiase un colegiu iezuit în urmă cu aproape 100 de ani, Caioni cunoaşte mai îndeaproape cultura muzicală a epocii. „Presupunerile pot continua şi în legătură cu faptul că la Trnava a avut prilejul să cunoască mai îndeaproape muzica religioasă a epocii, construirea instrumentelor şi muzica de orgă”, scrie Agnes Papp în studiul citat. Dar tânărul franciscan nu a plecat la Trnava „tabula rasa”, ci era deja organist al mănăstirii de la Şumuleu-Ciuc şi construise virginale (instrumente muzicale cu claviatură şi coarde) înainte de 1656, când pomeneşte despre acest lucru în volumul „Herbarium”.

Tot la Trnava, Caioni este hirotonit, la 5 septembrie 1655. Apoi, se întoarce la Şumuleu-Ciuc, unde se implică în viaţa ordinului călugăresc şi îşi continuă preocupările culturale şi ştiinţifice. În 1659 se implică în achiziţionarea unei noi orgi pentru mănăstire. Rememorând acest lucru, scrie, mai târziu, pe una din laturile orgii de la Şumuleu, cum a fost cumpărată de franciscani cu 1.050 de florini, de la un constructor din Eperjes (azi, Prešov, în Slovacia), care a construit-o în Braşov pentru saşii din Prejmer. Aceştia au renunţat la ea, fiind prea scumpă. „Am cumpărat-o noi. O aduc din Braşov pe două care pentru 10 fl. (…) Am fost prezent atât la tocmeală, la cumpărare, cât şi la transport şi am făcut eforturi mari”, mai scria Caioni.

În anul 1661, tătarii au trecut prin foc şi sabie Ciucul, iar orga de la Şumuleu a ars în întregime. A reconstruit-o tot Caioni şi a consemnat asta în aceeaşi inscripţie: „dar în urma biciului lui Dumnezeu, căzut peste noi prin păgânii care, la 21 octombrie 1661, în ziua Sf. Ursula, au jefuit şi ars întreg Ciucul, această orgă a ars în întregime. Deoarece Dumnezeu pe mine m-a ţinut, şi atât la învoială, cumpărare cât şi la aducere am fost de faţă şi am ostenit mult, iată că în anul 1664, am refăcut-o, corectat-o şi aşezat-o din nou”.

Inscripţia, care se păstrează la Muzeul Secuiesc al Ciucului din Miercurea-Ciuc, este semnată „Fr. Joann. Kaioni Valachus”.

În 1663, el este numit stareţ (guardian) al mănăstirii franciscane de la Călugăreni (judeţul Mureş), funcţie pe care o ocupă efectiv din 1666. În această calitate începe construirea mănăstirii din piatră.

În 1669 se mută la Lăzarea, nu departe de Şumuleu-Ciuc, tot ca guardian. Şi aici a reconstruit capela şi mănăstirea. Din 1675 până în 1678, un Caioni ajuns la maturitate deplină este custodele provinciei franciscane transilvănene, cu alte cuvinte conducătorul ordinului în Principatul Transilvaniei, un stat preponderent reformat. În 1676 înfiinţează o tipografie la Şumuleu-Ciuc, prima tipografie din secuime şi singura catolică din Transilvania.

Ascensiunea în ierarhia catolică continuă, cu numirea, în 1677, prin bulă papală, ca locţiitor cu drept de succesiune al vicarului episcopal. În 1678 este nominalizat de Papa Incocenţiu al XI-lea ca episcop al Transilvaniei, dar a demisionat la scurt timp. Unii autori spun că a refuzat acest oficiu din smerenie, dar, cel mai probabil, el a spus „nu” pentru a evita ostilitatea restului catolicilor, faţă de numirea repetată a unor franciscani în fruntea episcopiei, asta deoarece predecesorul fusese tot un frate din acelaşi ordin.

În 1687 este numit din nou stareţ al mănăstirii din Lăzarea. La zece zile de la numire, în 25 aprilie, moare chiar la Lăzarea, la doar 57 de ani. Cauzele nu sunt clare, dar franciscanii de azi de la Lăzarea spun că el a suferit o răceală care i-a fost fatală.

Fratele Caioni a dorit să fie îngropat într-un mormânt anonim, iar locul său de veci este necunoscut.

Astăzi, la Lăzarea, franciscanii îi cinstesc memoria printr-o placă memorială şi un basorelief cu chipul său, pe zidul mănăstirii. Stareţul mănăstirii, părintele Anaclet, spune că, cel mai probabil, mormântul se află sub altarul bisericii de azi, care a fost construită după decesul lui Caioni. „Acolo unde acum e zona altarului, se afla o capelă a Sfintei Maria, pe care chiar Caioni a ridicat-o, din piatră, când a fost prima dată stareţ. Probabil că acolo a şi fost înmormântat, dar nu se ştie exact unde”, spune părintele Anaclet. În cripta subterană a bisericii, amplasată la câţiva metri de zona altarului, una dintre plăcile funerare a fost inscripţionată de precedentul stareţ cu numele lui Caioni, pentru a-l omagia. „A fost un călugăr înainte de orice. A lăsat tot ce a făcut la Şumuleu-Ciuc, unde a avut o activitate intensă şi era foarte cunoscut şi apreciat, ca să vină la Lăzarea, să fie aproape de Dumnezeu”, spune, cu un zâmbet prietenos, părintele Anaclet, îmbrăcat în rasa maro, încinsă cu o frânghie, a franciscanilor – la fel cum trebuie să fi purtat şi Caioni.

Astăzi, biblioteca judeţeană din Miercurea-Ciuc şi un liceu din aceeaşi localitate poartă numele lui Caioni, în forma sa maghiarizată. Un bust al eruditului se găseşte în curtea mănăstirii franciscane de la Şumuleu-Ciuc. Mai există basorelieful şi placa de la Lăzarea. De asemenea, la Leghia există un alt monument, în curtea bisericii romano-catolice, iar în Căianu Mic, un liceu tehnologic îi poartă numele, într-o variantă „verde”, Ion Căian Românul.

Codex Caioni, comoara din dulapul cu veselă

Joannes Caioni a lăsat în urmă un număr important de lucrări religioase, ştiinţifice, dar cele mai valoroase sunt cele muzicale. Nu era un mare compozitor, deşi au fost identificate şi piese create de el, ci mai ales un antologator şi culegător de piese muzicale. Totuşi, este unul dintre primii autori atestaţi de muzică cultă din actuala Românie.

Printre cele mai importante lucrări muzicale se numără Organo-Missale (1667), Sacri Concentus (1669), Cantionale Catholicum (1676) şi Codex Caioni (1634-1671). Aceasta din urmă este considerată cea mai valoroasă operă caioneană. Manuscrisul se găseşte la Muzeul Secuiesc al Ciucului şi a avut o istorie tumultuoasă alături de alte lucrări ale lui Caioni, ele fiind parte a bibliotecii Mănăstirii de la Şumuleu-Ciuc.

Manuscrisul, restaurat la sfârşitul anilor 1980, şi-a găsit în sfârşit liniştea, într-o cutie banală, cu feţele de pânză gri şi cotoarele din carton maro. Lângă el, pe o masă mică dintr-un depozit al muzeului, se odihnesc în cutii asemănătoare şi Organo-Missale şi Sacri Concentus, dar şi Hortulus Devotionis sau inscripţia de pe orga de la Şumuleu. Într-un alt loc din depozit se află tabloul care îl înfăţişează pe Caioni la vârsta de 44 de ani, singura imagine cunoscută a sa.

Muzeografa Muckenhaupt Erzsébet şi-a legat numele şi cariera de redescoperirea acestor comori, ascunse de călugării franciscani de la Şumuleu-Ciuc la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Doamna Muckenhaupt povesteşte că a sosit la Miercurea-Ciuc prin repartiţie, iar în 1976 a primit ca sarcină de serviciu prelucrarea fondului de carte veche al Mănăstirii Şumuleu-Ciuc, care fusese transferat în 1961, la muzeul din Miercurea, după interzicerea ordinului, în 1951. Luând cărţile la prelucrat, a observat că manuscrisele lui Caioni lipsesc. Acestea erau cunoscute în literatura de specialitate şi se cunoştea şi că erau păstrate în biblioteca mănăstirii. Dar, în inventarul ajuns la muzeu nu se găseau.

„Ne-am gândit că s-au pierdut pentru totdeauna în timpul războiului sau cu ocazia unui mare transport de bunuri culturale spre Ungaria, care a fost organizat la sfârşitul războiului, înainte de ofensiva româno-sovietică. Trenul care transporta acele valori a fost bombardat”, povesteşte muzeografa.

În 22 august 1980 însă, cu ocazia reparării postamentului pe care se află statuia Fecioarei Maria din biserica de la Şumuleu, au fost descoperite o parte a cărţilor dispărute. Descoperirea a fost făcută de muncitorii care lucrau la postament. Stareţul mănăstirii – franciscanii erau acum din nou toleraţi – Écsy János a întocmit un proces-verbal conform căruia au fost găsite 33 de unităţi fizice (cărţi tipărite şi manuscrise), două cutii care conţineau repertoriul teatrului dramatic de la Şumuleu, documente de arhivă şi portretul original al călugărului Joannes Caioni, de la 1673. Părintele Écsy a luat legătura cu muzeul de la Miercurea şi cărţile vechi au fost predate acestei instituţii. După prelucrarea realizată de Muckenhaupt Erzsébet, s-au descoperit că cele 33 de unităţi fizice conţineau 50 de manuscrise şi 12 cărţi tipărite. Dintre lucrările lui Caioni, se găseau Kalendarium (un calendar liturgic din 1672), Herbarium (realizat între 1656-1673, este de fapt copiat după o lucrare mai veche, dar e valoros fiindcă arată personalitatea multilaterală a autorului), Hymnarium (o culegere de versuri în latină şi maghiară, volum a cărui prelucrare este încă în curs) şi Liber Niger („Cartea Neagră” în română, realizată în 1683-1684, o istorie a vieţii religioase transilvănene din secolul al XVII-lea).

În timpul discuţiilor legate de descoperire, stareţul mănăstirii a început să aibă încredere în muzeografa de la Miercurea şi i-a mărturisit că ştie de la un călugăr în vârstă, că undeva în refectoriul (sala de mese) mănăstirii s-ar mai afla un set de manuscrise şi tipărituri vechi. Au plănuit să le caute împreună, dar stareţul a murit în 1982 într-un accident de maşină. Trei ani mai târziu, directorul muzeului, Pál János, i-a sugerat muzeografei să ia legătura cu franciscanii pentru a relua căutările. Totodată, a trebuit convinsă conducerea Şcolii Ajutătoare 16, care funcţiona în clădirile mănăstirii.

Într-un final, la 11 aprilie 1985, într-o joi, la ora 10.30, în prezenţa mai multor persoane de la muzeu, de la şcoală, şi franciscani, câţiva muncitori au început să caute în zidurile refectoriului o posibilă ascunzătoare. S-au ciocănit pereţii şi, într-un dulap înzidit în care se ţinea veselă, mascat de lambriuri, s-a observat că peretele sună altfel. Au fost demontate scândurile dulapului şi, spărgând zidul, s-a găsit o lădiţă de tablă şi lemn în care se aflau, ascunse de 40 de ani, o mulţime de cărţi vechi, manuscrise pe pergament, tipărituri timpurii etc. „Aşa de fericită am fost. Vă daţi seama. Eram tânără, eram pasionată de carte veche şi tocmai descoperisem o comoară. Eram în al nouălea cer”, povesteşte doamna Muckenhaupt.

Anii de zbucium

A trebuit să revină urgent cu picioarele pe pământ, fiindcă Securitatea a aflat imediat de descoperire şi, în atmosfera de paranoia şi neîncredere între români şi maghiari care domnea în anii 80, a început să o interogheze, câteodată cu duritate, pe muzeografă şi pe alte persoane, pentru a afla ce scop au avut şi dacă nu tăinuiesc ceva. Este o parte a poveştii despre care doamnei Muckenhaupt nu îi place să vorbească. „Eu am trecut peste asta şi nu mă mai interesează”, se rezumă să spună.

Franciscanii au ascuns cărţile cândva între anii 1944-1948, pentru a le proteja în faţa ameninţării regimului comunist. „Au făcut aşa întotdeauna în istoria lor, în faţa năvălitorilor. Au făcut aşa şi în 1661, când şi-au ascuns bunurile de preţ în faţa tătarilor, au făcut la fel şi în anii 1940”, explică Muckenhaupt Erzsébet.

Cărţile descoperite – 123 de unităţi fizice – erau degradate, fiindcă pe parcursul celor 40 de ani în care au stat ascunse au fost atacate de umezeală şi mucegai. Printre ele, zece tipărituri de secol al XVI-lea, opt de secol al XVII-lea, nouă manuscrise şi inscripţia de pe orgă semnată de Caioni. Printre manuscrise, se aflau Codex Caioni şi alte două lucrări muzicale ale lui, Sacri Concentus şi Organo-Missale, dar şi Hortulus Devotionis, o carte de rugăciuni.

Toate au fost aduse într-o primă fază la muzeul din Miercurea, după care, au fost transferate pentru restaurare la laboratorul Bibliotecii Naţionale a României, de la Bucureşti. De soarta cărţilor descoperite s-a ocupat direct Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Laboratorul de la Biblioteca Naţională nu a putut să facă faţă singur cantităţii de cărţi primite spre restaurare, astfel încât au fost trimise cărţi şi la laboratoarele de la Iaşi, Timişoara, Craiova, Sibiu şi la alte două laboratoare de la Bucureşti, cel de la Muzeul Naţional de Istorie şi cel de la Muzeul Literaturii Române. De partea de feronerie s-a ocupat Muzeul Militar de la Bucureşti.

În această perioadă, doamna Muckenhaupt a lucrat intens la prelucrarea lotului de cărţi descoperite, fiind des plecată în acest scop la Bucureşti. „Îmi aduc aminte cum mă lăsau să stau singură în laborator până seara târziu să lucrez. Îmi aduceau fetele zacuscă să am ce mânca…”, rememorează muzeografa.

În iunie 1986, 33 de cărţi considerate irecuperabile şi 14 restaurate – opt tipărituri şi patru manuscrise, printre care şi Codex Caioni – s-au întors la Miercurea-Ciuc, unde muzeul a dorit să organizeze o expoziţie. Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste nu a aprobat acest lucru, ba, mai mult, a decis ca acele cărţi să fie retrimise la Bucureşti. Muzeul s-a opus, dar Secţia de Propagandă a PCR a intervenit ultimativ, iar Codex Caioni şi celelalte cărţi s-au întors în capitală, în aprilie 1987. Câteva copii pe film ale cărţilor au fost date muzeului din Ciuc în 1988, dar originalele au rămas la Bucureşti, până la Revoluţie.

În ianuarie 1990, muzeul ciucan a trimis o scrisoare către noua conducere de la Bucureşti, prin care s-a cerut şi fondul de carte descoperit în 1985. În iunie 1990, Codex Caioni, inscripţia de pe orgă şi cea mai mare parte a celorlalte cărţi s-au întors definitiv la Miercurea-Ciuc. În anii următori şi restul cărţilor au revenit la muzeu, pe măsură ce s-a terminat restaurarea lor. „Au fost lucrări executate în toată ţara de restauratori foarte bine pregătiţi profesional”, spune Muckenhaupt Erzsébet.

Pentru a pune în valoare fondul de carte veche descoperit în 1980 şi 1985, la Miercurea-Ciuc s-a organizat în 1992 o conferinţă naţională a restauratorilor, la care au fost invitaţi toţi cei care au lucrat la restaurarea cărţilor. În paralel, a fost organizată o expoziţie în care au fost etalate toate lucrările valoroase, având în centru Codex Caioni. A fost singura dată când originalul a fost expus public.

În 1993, Codex Caioni a fost publicat într-o ediţie trilingvă, româno-maghiaro-engleză, editată de muzicologi de la Budapesta şi Bucureşti.

Manuscris deosebit de valoros

Codex Caioni este unul dintre puţinele documente ale istoriei muzicii transilvănene din secolul al XVII-lea şi nu îl are ca unic autor pe călugărul franciscan de origine română, dar îi poartă numele, deoarece lui îi aparţine cea mai consistentă parte a sa. Redactat între anii 1634-1671, manuscrisul a fost cunoscut până la începutul secolului XX ca „o mare culegere muzicală”, primind abia în 1909 numele lui Caioni, de la cercetătorul Seprődi János. Redactarea culegerii este făcută de şase mâini, doi dintre autori fiind principali – Matthias Seregely (de la 1634 la 1642) şi Joannes Caioni (între 1652 şi 1671).

Manuscrisul a fost păstrat după moartea lui Caioni în biblioteca mănăstirii de la Şumuleu-Ciuc, până la începutul secolului XX, când a fost dus la franciscanii de la Cluj-Napoca, unde a stat cel puţin până în 1942. La sfârşitul războiului i s-a pierdut urma, împreună cu alte manuscrise şi tipărituri vechi valoroase.

El cuprinde 290 de piese muzicale, unele cu mai multe variante, de-a lungul a 212 file, numerotate de Caioni. În diverse locuri apar adnotări ale autorilor. Piesele prezentate sunt motete (compoziţii vocale), părţi de mise (muzică liturgică), piese instrumentale baroce, dansuri regionale (75) şi cântece laice (12). Este interesant că, deşi catolic fervent, Caioni a notat şi piese din repertoriul muzicii religioase protestante a vremii.

„Conţinutul manuscrisului este divers: cuprinde atât piese ale căror trăsături amintesc de polifonia barocă timpurie, de practicarea basului cifrat, de concertul religios, cât şi de stilul instrumental din acea epocă şi de dansurile stilizate. Astfel, documentul atestă întrepătrunderea muzicii religioase cu cea laică. Ceea ce face să crească valoarea manuscrisului este faptul că Ioan Căianu, fidel autenticităţii în redarea muzicală, a cules un număr însemnat de dansuri şi cântece populare româneşti, ungureşti şi slovace”, se arată în prefaţa ediţiei din 1993, semnată de profesorii universitari Octavian Lazăr Cosma (Bucureşti) şi Dobszay László (Budapesta).

În 2007, un ansamblu de muzică veche din Franţa, cu numele „XVIII-21 Le Baroque Nomade”, condus de flautistul Jean-Christophe Frisch, a realizat un spectacol bazat pe o parte a lucrărilor găsite în Codex Caioni. Montajul a fost prezentat şi în România (video, mai jos), la Sibiu, Cluj şi Bucureşti. CD-ul aferent se poate cumpăra pe Amazon.

Despre Codex, Jean-Christophe Frisch spunea la vremea respectivă: „Fără a mai vorbi de calitatea excelentă a lucrărilor, interesul «Codexului» este şi acela de a aminti că Transilvania era, în secolul al XVII-lea, în centrul Europei muzicale. Prezenţa lucrărilor lui Carissimi, Schütz, sau Praetorius printre cele ale multor altor compozitori constituie o mărturie preţioasă. În Transilvania nu se ignoră nici fastul de la San Marco din Veneţia, nici polifonia somptuoasă a Germaniei de nord, nici rafinamentul futil al coregrafiilor franceze. (…) Oglindire a diversităţii culturale şi a toleranţei religioase din Transilvania secolului al XVII-lea, manuscrisul nu permite privilegierea niciunei identităţi muzicale. Prin acumulare, Codexul este românesc, maghiar, german, dar şi italian, francez etc”.

Piese din codex sunt interpretate în mod regulat la festivalurile şi evenimentele punctuale dedicate muzicii vechi.

„Codex Caioni este o valoare cu totul deosebită pentru istoria muzicii central-est-europene, şi în special a istoriei muzicii din Transilvania secolului al XVII-lea, o mare antologie muzicală”, încheie Muckenhaupt Erzsébet.

Cât despre Caioni, omul, în călătoria pe care am făcut-o pe urmele lui, am descoperit un om plăcut de semeni, pios şi erudit, bucuros să îl slujească pe Dumnezeu şi patria sa. Un catolic devotat, născut din părinţi ortodocşi, trăitor într-un stat protestant, al cărui nume îl scriem şi acum în trei moduri diferite. Adică o poveste transilvăneană 100%.

„Am vrut să-mi slujesc draga mea ţară şi să dau posibilitate cu munca mea să se aducă laude necontenite lui Dumnezeu şi din partea altora”, scria, cu smerenie, Caioni, în Cantionale Catholicum.

---