Rusia duce de ani buni un război ascuns pe frontul informațiilor în Europa, în spațiul euroatlantic și bineînțeles în imediata sa vecinătate geografică. Acest război inteligent are ca principale obiective, dincolo de clasica nevoie de cunoașterea intențiilor inamicului (reprezentat în viziunea sa strategică de statele occidentale care se opun politicii sale expansioniste) destabilizarea în interiorul acestor societăți, dar și câștigarea de influență – politică și economică, generarea de puncte de sprijin pentru politica sa la nivel societal și de elite politico-culturale, în mass-media, obținerea controlului asupra unor decizii de interes strategic pentru ambițiile sale sau cel puțin influențarea acestor decizii.
Războiul informațiilor a pornit de mult, încă din anii 2000, pe măsură ce complexul militar și informațional din Rusia s-a refăcut, perfecționat și modernizat după șocul înfrângerii din războiulrece. Artizanul acestei strategii este însuși președintele Putin, fost ofițer de informații. El știe cel mai bine care sunt exigențele profesionale pentru a putea susține calitativ un asemenea război, de resurse -umane, materiale și logistice – este vorba, darși care sunt beneficiile pe termen mediu și lung ale unei astfel de strategii. Știe că doar cu diplomația (destul de rigidă și conservatoare în cultura tradițională rusă) sau cu elementul militar, nu poți obține întotdeauna rezultatele strategice dorite, mai ales în medii devenite din ce în ce mai ostile și suspicioase față de politica vădit neoimperială a Rusiei din secolul XXI. De altfel, atât diplomația, cât și armata sunt impregnate de elemente din zona secretă a informațiilor. Așa-zisul „Război hibrid” desfășurat și acum în Ucraina, bazat pe o combinație interesantă și atent dozată de acțiuni militare, acțiuni ale forțelor speciale și acțiuni operative clasice de informații, dublate de acțiuni extreme de ofensive și intruzive pe zona nouă și sofisticată tehnologic a cyber-ului, este ilustrativ în acest sens.
Uneori informațiile sunt la fel de periculoase ca armele
Dar care a fost eficiența acestui război tăcut, pe parcursul anilor și ce a obținut până acum Rusia dintr-o asemenea strategie? Retrospectiv, am putea spune că în primii ani de desfășurare sistematică a războiului informativ, Rusia a acumulat paradoxal mai multă legitimitate (sau soft power, cum vreți să-i spuneți) în interiorul lumii occidentale, fiind primită în G8, fiind asociată chiar de NATO prin Consiliul NATO-Rusia, ca să nu mai vorbim de deschiderea politico-economică și chiar strategică manifestată (fără prea mari inhibiții și rețineri) de unele state europene față de Rusia. Avem în principal în vedere Franța, Germania, Italia, Ungaria sau Grecia, dar nu numai. Să nu uităm ca acum câțiva ani, într-un gest surprinzător, Președintele Franței, Nicholas Sarkozy, decidea să vândă Rusiei nave Mistral (dotate cu cea mai modernă tehnologie militară occidentală). Dar sunt cunoscute și aranjamentele importante făcute de Rusia cu state precum Germania, Italia sau Ungaria în domeniul strategic al energiei, acțiuni ce trebuie coroborate cu capacitatea sa impetuosă de a crea dependențe în alimentarea cu resurse energetice a Europei prin impunerea SouthStream și subminarea subtilă a proiectului European Nabucco. Într-un plan international mai amplu, Rusia uimea lumea occidentală prin implicarea decisivă în rezolvarea punctului culminant al crizei din Siria (cred că era pentru prima dată în istoria post-război rece când Rusia lua fața marii puteri americane într-o criză internațională într-adevăr de amploare). În imediata sa vecinătate însă, a creat un lanț de conflicte înghețate – Moldova, Georgia și acum Ucraina – care îi permit să se implice direct în afacerile interne ale acestor state (sub pretextul asigurării stabilității și protejării propriilor conaționali).
În imediata sa vecinătate, Rusia a creat un lanț de conflicte înghețate – Moldova, Georgia și acum Ucraina – care îi permit să se implice direct în afacerile interne ale acestor state
Cu toate că semnale privind activitățile agresive și penetrante de informații ale Rusiei au fost lansate de unele state europene (în special Marea Britanie – lovită oricum pe propriul teritoriu de asasinarea planificată a lui Litvinenko, Polonia și România) și de SUA, din rațiuni politice, răspunsul a fost în general slab și adesea neadecvat forței reale de operare a instituțiilor rusești implicate – SVR (serviciul extern de informații), FSB (puternicul serviciu intern, dar care are și semnificative capabilități externe), GRU (serviciul de informații militare). Până și îngenunchierea unui stat suveran precum Georgia, printr-un război scurt, în vara anului 2008, a fost tratată cu destulă indulgență de Occident. Este adevărat că în acel context au greșit și liderii de atunci ai Georgiei, dar mai multă atenție la descifrarea adevăratelor intenții ale Rusiei, pe baza unui asemenea precedent grav, nu ar fi stricat.
Armata Roșie rămâne o sursă de neliniște în vecinătatea estică a UE
Desigur, există și scuza, în parte reală, a concentrării masive, în special după 11 septembrie 2001, pe pericolul terorist, dar aici, în cazul acțiunilor informative, aveam de a face totuși cu o problemă strategică ce trebuia mai bine conștientizată șiasumată. În momentul în care Rusia, beneficiiind de impunitatea politică autocreată în mod inteligent a trecut la acțiuni materiale, geopolitice de amploare – anexarea Crimeii, acțiunile militare din Ucraina – această chestiune esențială a început totuși să fie luată mai înserios. Cam târziu deorece, chiar dacă Rusia și-a epuizat enorm din capitalul de legitimitate și soft power dobândite, după cum am văzut, în mod programatic, ea și-a realizat deja parte din obiectivele strategice gândite de mult timp. Ca să nu mai vorbim de faptul că această legitimitate inițială s-a transportat sau s-a autoregenerat în interiorul Rusiei, sub forma unui naționalism politic și cultural ce îi oferă acum o puternică legitimitate internă lui Putin și deci spijin real pentru politicile sale strategice.
Semnale privind activitățile agresive și penetrante de informații ale Rusiei au fost lansate de unele state europene (Marea Britanie, Polonia și România) și de SUA, din rațiuni politice, răspunsul a fost în general slab și adesea neadecvat forței reale de operare a instituțiilor rusești implicate
E cazul ca în cel de-al 12 ceas, statele europene să formuleze un răspuns puternic și coerent la provocarea Rusiei. În primul rând, ele trebuie să treacă la contracararea și neutralizarea acțiunilor informative complexe ale Rusiei pepropriul lor teritoriu. Aceasta înseamnă mai multă voință politică, dar înseamnă și resurse și instrumente capabile să ajute în acest scop. E vorba inclusiv de instrumente legislative, în condițiile în care, se știe, dezbaterea pe eventuale limitări sau restricții la libertățile și drepturile omului constituie o problemă întotdeuna sensibilă în UE.Dar Rusia nici nu-și pune cumva această problemă, beneficiind, nestingherită de nimeni, de posibilități nelimitate în domeniul informațiilor. De asemenea, e nevoie de o cooperare mai profundă între statele Europene (dar și în interiorul NATO și UE) pentru a controla calitativ și informațional situația. Cooperarea există desigur, atât în format bilateral, cât și în anumite contexte multilaterale însă este mult prea diluată în raport de magnitudinea și sensibilitatea problemei. Atunci când aceste chestiuni se vor realiza, se vaputea trece inclusiv la o etapă mai ofensivă, pe acest plan, în ceea ce privește ambițiile Rusiei. Scopul acestei ofensivități informaționale ar fi acela de a împinge Rusia înapoi în limitele geopolitice și de drept internațional contemporan care definesc rațional responsabilitatea statelor în secolul XXI. Doar diplomația și disuasiunea militară, vitale bineînțeles în acest sens, nu vor fi de ajunspentru a atinge un asemenea obiectiv legitim al alianței democrațiilor responsabile. Dacă Rusia nu se sfiește deloc să folosescă întreg arsenalul realpolitikului tradițional pentru a-și impune sistematic interesele, e cazul să procedăm la fel sau cel puțin mai viguros și cu mai mult curaj decât până acum.
Chiar dacă Rusia și-a epuizat enorm din capitalul de legitimitate și soft power dobândite, după cum am văzut, în mod programatic, ea și-a realizat deja parte din obiectivele strategice gândite de mult timp
