Daniel David | Foto credit: Dan Bodea

Interviu realizat de Ruxandra Hurezean

România anilor ’90 era dezbinată între cei pro-Iliescu și anti-Iliescu, între feseniști și antifeseniști, între Est și Vest. Între „golani” și „securiști”. În fiecare etapă a istoriei noastre recente, temele importante de dezbatere au polarizat puternic societatea. Prietenii celebre s-au destrămat, intelectualii s-au rănit public, familiile s-au destrămat din motive politice sau alte dispute ale momentului. România s-a împărțit în tabere cu fiecare ocazie.

Pandemia a făcut același lucru, doar că pe alte teme, iar dezbaterea între cei pro și contra de data aceasta avea și consecințe de sănătate colectivă.

Teoriile conspirației – crezi sau nu că există virus, vrei sau nu să porți mască sau să te vaccinezi, iată noile teme mari de confruntare publică. Vechi prietenii s-au putut destrăma, relații în interiorul familiilor, între colegii de serviciu. Un profesor mărturisea că a rămas uimit să vadă că în rândul colegilor intelectuali, oameni cu cărți scrise, existau adepți ai teoriilor conspirației: „Nu cred că mai am ce discuta cu ei!”

L-am întrebat pe psihologul Daniel David cum crede că s-a ajuns aici, ce favorizează polarizarea aceasta. Are România un fond mai favorabil? Și cum se pot reconcilia relațiile?

Domnule profesor, am prieteni care au ajuns în relații tensionate cu părinții pe tema vaccinării. Alții au avut dispute cu colegii de serviciu sau de studiu. S-au răcit relațiile. Pe rețelele sociale se confruntă mai multe tabere, pe tema Covid19: între cei care spun că există virusul și cei care neagă acest lucru, unii susțin că trebuie să ne vaccinăm, inclusiv autoritățile, și alții, antivacciniștii, spun că nu. Există dispute, au fost și proteste de stradă pe tema purtării măștilor, a numărului de decese etc. De la nivelul familiilor până la partidele politice, pandemia a deschis, ca niciodată, enorm de multe fronturi de luptă. Dumneavoastră cum percepeți nivelul de tensiune din societate? Și cum se explică el?

Aceste fenomene există în toate societățile lumii, dar este drept că, pe alocuri, la noi sunt mai intense. Așa cum am arătat adesea, România se află încă într-un proces de luptă paradigmatică psihoculturală. Această luptă paradigmatică, între o Românie modernă (ex. persoane autonome care distribuie puterea, caută oportunități în incertitudini și valorizează recompensele în modelarea socială) și una mai veche (ex. un colectivism care concentrează puterea și evită defensiv incertitudinile și vânează greșelile pentru a le pedepsi) colorează și amplifică conflictele obișnuite într-o societate. Apoi, nivelul extrem de scăzut al încrederii interpersonale (și în autorități) reduce cooperarea și polarizează atitudinile. Pe multe atribute psihoculturale (ex. stimă de sine, aspecte de personalitate), România are un profil foarte polarizat, ceea ce susține apoi, la rândul său, atitudini și comportamente polarizate.

Dialogul între tabere a devenit foarte dificil, aproape imposibil. Ce e de făcut? Cum vom merge mai departe, ce ne puteți sugera la nivel personal, dar și colectiv, la nivel de societate?

Într-un ghid de igienă mintală dedicat politicienilor (https://danieldavidubb.wordpress.com/2018/01/01/ghid-de-igiena-mintala-si-interactiune-sociala-pentru-politicieni-si-altii-interesati/) am propus o pastilă psihologică, care la nivel individual funcționează și în acest caz:

– Înţelege şi acceptă că interpretările tale asupra evenimentelor de viaţă, nu evenimentele de viaţă în sine, îţi generează emoţiile şi comportamentele.
– Pentru a-ţi genera emoţii funcţionale şi comportamente adaptative dezvoltă-ţi flexibilitatea psihologică (raţionalitatea), ca antidot la rigiditatea psihologică (iraţionalitatea) care îţi susţine emoţiile disfuncţionale şi comportamentele dezadaptative.
– Evaluează răspunsul persoanei, nu persoana (lasă-i acesteia umanitatea/valoarea umană pe care o are exact ca tine).
– Fă evaluări flexibile, după formule de genul „Eu cred…”, „Mie mi se pare…”, etc.
– Recunoaşte-ţi greşelile, acceptă critici raţionale (care îţi vizează răspunsurile eronate, nu persoana) şi asumă-ţi responsabilitatea pentru corectarea greşelilor şi/sau a consecinţelor acestora.
– Transmite mesaje prosociale, reunind competenţa şi preocuparea pentru oameni.

La nivel social avem nevoie de proiecte mari (poate chiar de țară) pe care să și le dorească cât mai mulți oameni care se află în opoziției unii cu alții, dar care să nu poată să fie făcute de o singură tabără, ci doar prin cooperarea mai multor tabere aflate în conflict/opoziție. Este treaba politicienilor să gândească astfel de proiecte, iar cine va reuși va deveni om de stat!

Teoriile conspiraționiste sunt un factor de dezbinare. Dar de unde acest rezervor de adepți ai acestor teorii? Există o legătură cu religia, cu comunismul, cu vârsta, cu educația? Cine sunt cei care cred în ele? Puteți să ne schițați un profil al conspiraționistului?

Sunt foarte mulți factori implicați. Dar câțiva sunt necesari și suficienți. Încerc să simplific răspunsul. Astfel, nivelul crescut de analfabetism științific și funcțional, dublat de neîncrederea interpersonală și în autorități crescută, în contextul promovării publice a pseudoștiinței este rețeta fără greș care duce la un nivel extrem de crescut al teoriilor conspiraționiste.

Care sunt rădăcinile psihologice ale acestei credulități?

Mintea umană nu este construită pentru a căuta adevărul, ci predictibilitate prin sensuri/semnificații. Adevărul poate oferi sensuri/semnificații, dar nu tot ce oferă sensuri/semnificații este adevărat. Uneori adevărul la anumite întrebări nu poate să fie găsit imediat; în acest context, puțini oameni pot tolera lipsa predictibilității, acceptând mai ușor pseudocunoașterea.
Este ca atunci când foamea este potolită nu de mâncare sănătoasă, ci de mâncare nesănătoasă, care duce pe termen mediu/lung la îmbolnăvire.

Psihologic acest proces este facilitat de faptul că orice mesaj înțeles cognitiv în limba pe care o vorbim este întâi codat în mintea noastră ca fiind adevărat! În pasul doi, prin mecanisme automate sau conștiente, stabilim dacă chiar este adevărat sau nu și îl codăm păstrăm astfel în memoria de lungă durată. Dacă pasul doi nu se poate realiza – asta se întâmplă atunci când suntem bombardați cu multă informație / când suntem obosiți / când nu angajăm gândirea critică etc. –, atunci orice înțelegem, deci și informația falsă / nerelevantă, rămâne în minte ca fiind adevărată. Mintea noastră este credulă și irațională și este nevoie de antrenament și educației pentru a fi raționali și înțelepți!

Amos Oz are o carte: „Cum să lecuiești un fanatic”. Putem schița o rețetă pe baza căreia „să lecuiești un conspiraționist”?

Folosind o analogie, dacă unui om flămând vrei să-i iei mâncarea nesănătoasă, fără să-i dai ceva la schimb sau fără să-i educi gustul pentru mâncarea sănătoasă, acesta se va opune! Pseudocunoașterea oferă oamenilor sensuri/semnificații. Acest lucru trebuie înțeles în context empatic și al compasiunii.

În consecință, pe termen scurt, când provocăm pseudocunoașterea, trebuie să avem grijă să nu punem la pachetul și omul care o are. Eu de aceea, spre exemplu, încerc să nu văd „conspiraționiști”, ci „oameni ca mine care au ajuns să creadă anumite teorii conspiraționiste”.

Odată creat acest context, cunoașterea trebuie apoi prezentată într-un limbaj accesibil, asigurând aceeași funcție psihologică (predictibilitate prin sensuri/semnificații) pe care o are acolo pseudocunoașterea. Pe termen lung însă rețeta este educație modernă de calitate pentru a forma buni specialiști (ghidați de știință și gândire critică) și buni cetățeni (oameni cu încredere interpersonală și în autorități).