După al Doilea Război Mondial, Cehoslovacia, ca şi alte state est-europene, a intrat în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Partidul Comunist a preluat puterea după lovitura de stat din februarie 1948 şi a impus pe plan intern modelul sovietic de dezvoltare economică şi politică. În 1949, Cehoslovacia a devenit membru al Consiliului Economic pentru Asistenţă Mutuală (CAER), iar în 1955 – membru al Pactului de la Varşovia.
După 20 de ani de reforme comuniste, ţara se afla însă într-o profundă criză. La 5 ianuarie 1968, reformistul Alexander Dubček a fost ales prim-secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia (PCC), înlocuindu-l pe Antonín Novotný. A urmat o perioadă de liberalizare politică, democratizare şi descentralizare economică, cunoscută în istorie ca Primăvara de la Praga. Încercările de reformă au fost primite cu suspiciune la Moscova, iar în noaptea de 20 spre 21 august patru state membre ale Pactului de la Varşovia – Uniunea Sovietică, Bulgaria, Polonia şi Ungaria – au invadat Cehoslovacia. Participarea Germaniei de Est a fost una redusă.
În noaptea de 20 spre 21 august 1968, peste 200.000 de soldaţi şi 2.000 de tancuri provenind din patru state membre ale Pactului de la
Varşovia au invadat Cehoslovacia | Foto: Josef Koudelka – Magnum Photos
Primăvara de la Praga
La mijlocul anilor 1960, economia Cehoslovaciei se afla într-o etapă de stagnare, iar susţinerea populară pentru ideile socialiste era în continuă scădere. Înlăturarea lui Novotný şi venirea lui Dubček la putere au fost urmate de reforme economice. Dubček rămânea însă un comunist convins, urmărind revigorarea economică a ţării şi recâştigarea încrederii populare, dar nu şi înlăturarea Partidului Comunist de la putere sau introducerea capitalismului. Adoptarea măsurilor economice reformatoare a fost urmată de presiune socială pentru liberalizare politică şi democratizare. Pe 5 aprilie 1968, era publicat un Program de Acţiune, care anunţa o mai mare libertate a presei şi a vieţii culturale, iniţiativă privată în economie, descentralizare politică şi o mai mare participare a cetăţenilor în viaţa politică, limitarea puterilor poliţiei politice, libertatea de exprimare, libertatea de mişcare. Programul avea ca scop anunţat construirea unei societăţi socialiste avansate, aşezate pe o bază economică solidă, care să corespundă tradiţiei istorice democratice a Cehoslovaciei. În domeniul politicii externe, Programul confirma relaţiile de alianţă cu Uniunea Sovietică şi statele din estul Europei, precum şi menţinere unor bune relaţii cu statele occidentale. Vorbind despre un „socialism cu faţă umană”, în luna mai, Dubček anunţa intenţia convocării Congresului PCC, pentru adoptarea Programului de Acţiune.
Reformele adoptate şi mai ales reacţia socială faţă de acestea au creat îngrijorare profundă, atât la Moscova, cât şi în capitalele altor state socialiste. În iunie, toate formele de cenzură au fost înlăturate. Oamenii se adunau liber şi discutau deschis despre viitorul ţării, iar televiziunea şi radioul transsmiteau această efervescenţă fără reţineri. Intelectualii aveau canale pentru a-şi transmite liber ideile către mase, întreţinând dorinţa pentru adoptarea unor reforme şi mai profunde. Deşi Programul de Acţiune stipula că reformele aveau să fie adoptate sub conducerea Partidului Comunist, în dezbaterile publice nu au întârziat să apară note anticomuniste şi critici la adresa Uniunii Sovietice. Pe 27 iunie, scriitorul şi jurnalistul Ludvík Vaculík publica manifestul Celor două mii de cuvinte, prin care cerea populaţiei să treacă la implementarea reformelor. Dubček şi partidul au renegat acest manifest.
Pentru Leonid Brejnev, Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Primăvara de la Praga reprezenta o ameninţare la adresa status-quo-ului. Liderul sovietic se temea că reformele propuse aveau să scoată Cehoslovacia de sub controlul şi influenţa Moscovei, poate chiar îndepărtând-o de socialism şi apropiind-o de capitalism, slăbind astfel Blocul Estic în competiţia sa cu Occidentul. Exista, de asemenea, temerea considerabilă că şi alte state-satelit ar fi putut urma exemplul Cehoslovaciei pe linia democratizării şi liberalizării.
Invadarea Cehoslovaciei
Conducerea sovietică a încercat să oprească prin negocieri adoptarea reformelor din Cehoslovacia. La o întâlnirea ţinută în iulie 1968 în micul oraş slovac Čierna nad Tisou, liderii comunişti cehoslovaci au apărat reformele, au subliniat loialitatea Cehoslovaciei faţă de Pactul de la Varşovia, au promis să controleze mai bine ce apărea în presă şi să oprească manifestarea tendinţelor considerate drept antisocialiste. Pe 3 august, şase state membre ale Pactului de la Varşovia – Cehoslovacia, URSS, Bulgaria, Ungaria, Germania de Est şi Polonia – semnau Declaraţia de la Bratislava. Documentul reitera fidelitatea statelor semnatare faţă de marxism-leninism şi faţă de lupta împotriva ideologiei burgheze şi a forţelor antisocialiste şi anunţa intenţia Uniunii Sovietice de a interveni în orice ţară membră a Pactului, dacă era reinstaurat sistemului burghez – i.e. un sistem politic pluripartit.
Dubček a părăsit Bratislava convins că a obţinut o victorie, dar în noaptea de 20 spre 21 august 1968, peste 200.000 de soldaţi şi 2000 de tancuri provenind din patru state membre ale Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia, pe care au cucerit-o până dimineaţa. România şi Albania nu au participat. Implicarea Germania de Est a fost minimă, deoarece liderii sovietici se temeau că prezenţa trupelor germane pe străzile Cehoslovaciei ar fi putut trezi amintirea invaziei germane din 1938.
Într-un mesaj transmis la radio, Dubček a cerut cetăţenilor să nu se opună invadatorilor. A existat totuşi o oarecare rezistenţă nonviolentă. De exemplu, indicatoarele rutiere au fost înlăturate sau vopsite (mai puţin cele care indicau drumul spre Moscova). Dubček şi alţi lideri cehoslovaci au fost arestaţi şi transportaţi la Moscova, iar presa a publicat o cerere pe care liderii cehoslovaci ar fi adresat-o Uniunii Sovietice pentru a obţine asistenţă, inclusiv militară, în rezolvarea situaţiei interne. Partidul Comunist din Cehoslovacia a nuanţat că o astfel de cerere nu fususe adresată Moscovei, dar cercetări recente sugerează că facţiunea conservatoare a partidului ar fi transmit totuşi un astfel de document la Moscova. Ocupantul a instituit legea marţială şi şi-a anunţat scopul: „normalizarea” situaţiei din Cehoslovacia.
Reformele adoptate şi mai ales reacţia socială faţă de acestea au creat îngrijorare profundă, atât la Moscova, cât şi în capitalele altor state
socialiste | Foto: Josef Koudelka – Magnum Photos
Peste 70.000 de cetăţeni au părăsit Cehoslovacia imediat după aceste evenimente, numărul emigranţilor ajungând la 300.000 în anii următori. Pe 19 ianuarie 1969, studentul Jan Palach şi-a dat foc în semn de protest faţă de invadarea ţării. În săptămâna care a urmat invaziei, au avut loc manifestări de opoziţie spontană şi nonviolentă. În faţa susţinerii populare, Moscova a decis să permită lui Dubček să rămână în funcţie, cel puţin temporar. Între 23 şi 26 august, la Moscova s-au purtat discuţii între liderii sovietici şi liderii cehoslovaci (inclusiv Dubček, preşedintele Ludvík Svoboda, premierul Oldřich Černík şi vicepemierul Gustáv Husák). Cei din urmă au fost forţaţi să accepte Protocolul de la Moscova, care stipula respectarea celor covenite la Bratislava, apărarea sistemului socialist în Cehoslovacia, contrulul presei, respingerea oricărei intervenţii în Europa de Est a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. O singur persoană a refuzat să semneze Protocolul – František Kriegel, membru al Prezidiului CC al PCC. „Trimiteţi-mă în Siberia sau împuşcaţi-mă”, a spus acesta refuzând să semneze protocolul. I s-a permis să se întoarcă în Cehoslovacia, dar în 1969 a fost înlăturat din partid. Noul guvern cehoslovac a devenit un susţinător loial al politicii Uniunii Sovietice. În 1969-1970, Dubček a fost trimis ambasador în Turcia, iar în 1970 a fost înlăturat din partid. Ulterior, a lucrat pentru Serviciul Silvic din Slovacia, iar în 1989 şi-a anunţat susţinerea pentru Revoluţia de Catifea. În decembrie 1989, în 1990 şi 1992, Dubček a fost ales preşedinte al Adunării Federale a Cehoslovaciei.
Imediat după invazia din august 1968 toate refomele au fost abrogate, cenzura a fost reinstaurată şi o altă echipă a venit la conducerea Partidului Comunist din Cehoslovacia. În aprilie 1969, Gustáv Husák l-a înlouit pe Dubček în funcţia de prim-secretar al partidului, iar toţi susţinătorii mişcării refomatoare au fost epuraţi. Se estimează că 750.000 de cetăţeni şi-au pierdut locul de muncă sau au suferit acţiuni punitive din această cauză. Ulterior, invadarea Cehoslovaciei a fost jurtificată prin necesitate prezervării socialismului internaţional – i.e. Doctrina Brejnev, enunţată în ziarul Pravda din 26 septembrie 1968. Aceeaşi doctrină a justificat mai târziu intervenţia sovietică în Afganistan.
