Cu aproximativ un an înainte de alegerile prezidențiale, principalele partide continuă să fie în căutarea candidaților care să le maximizeze șansele de victorie sau cel puțin de a obține un rezultat onorabil, care să permită o poziționare bună în perspectiva alegerilor parlamentare din 2016. Momentan, în spațiul public sunt vehiculate o serie de nume, venite fie dinspre partide, fie din partea unor analiști sau comentatori. Cu toate acestea, există o serie de incertitudini privind contextul în care va desfășura competiția de anul viitor, iar prea puțini observatori fac referire la elementele concrete care facilitează victoria în alegeri naționale puternic personalizate, așa cum sunt cele prezidențiale.

Despre cine vorbim?

Până în prezent, există un singur candidat anunțat public, însă paradoxal asupra lui planează cele mai multe incertitudini privind șansele pe care le are sau chiar candidatura în sine. Este vorba de Crin Antonescu, candidatul asumat de USL, în virtutea protocolului de colaborare dintre PSD și PNL care alocă funcția de prim-ministru unui partid, iar pe cea de președinte (sau de candidat la președinție) celuilalt. Având teoretic sprijinul unei alianțe politice cotate de cel mai recent sondaj de opinie, de la finalul lui 2013, la peste 60% din intenția de vot, Antonescu nu ar trebui să aibă probleme în a obține victoria. Totuși, imaginea publică a lui Antonescu suferă de pe urma perceputei sale ineficiențe politice, cauzată de absența vreunui proiect politic sau legislativ major și a absențelor repetate de la ședințele Parlamentului în toate mandatele sale. În sondajele de opinie, încrederea în Crin Antonescu este situată în jurul valorii de 20%, sub cea în personalități precum Victor Ponta, Sorin Oprescu sau Mugur Isărescu.

Presupunând că PNL va da în cele din urmă candidatul USL la prezidențiale, Antonescu pare fără rival în interiorul PNL, mai ales că poziția sa de președinte al partidului este prea puțin contestată, cu câteva excepții notabile care au fost deja marginalizate. A mai fost vehiculat totuși numele fostului premier Călin Popescu-Tăriceanu. Acesta are un discurs mai temperat decât al lui Antonescu și are un mandat de premier în trecut pe parcursul căruia România a devenit membră UE și pe care a reușit să îl ducă la final neavând o majoritate parlamentară. Însă tot în trecutul său guvernamental stau și vulnerabilitățile sale. Lunile premergătoare alegerilor din 2008 au fost marcate de o creștere peste măsură a cheltuielilor bugetare cu finalitate electorală și au lăsat găuri adânci în bugetul de stat, ceea ce a contribuit la acutizarea efectelor pe care criza economică le-a avut asupra bugetului în anii următori. De asemenea, de trecutul său de ministru al Industriilor din Guvernul Ciorbea se leagă acordarea licenței de exploatare la Roșia Montană actualei companii Roșia Montană Gold Corporation, fapt ce poate fi ușor exploatat în contextul actualelor proteste.

O ecuație cu multe necunoscute | Infografie: Ciprian Butnaru

La celelalte partide, lucrurile sunt mai complicate. PDL a demarat un proces de alegeri interne în care s-au înscris doar doi candidați: fostul ministru al Justiției, Cătălin Predoiu, și primarul Aradului și finul lui Traian Băsescu, Gheorghe Falcă. Ambii sunt lipsiți de anvergura publică necesară unui candidat care trebuie să obțină peste 50% din voturile exprimate la alegeri, iar susținerea președintelui Băsescu nu este de actualitate, având în vedere ruptura declarată a lui Băsescu de PDL. Recent, președintele PDL Vasile Blaga a vorbit în termeni laudativi despre Tăriceanu, afirmând că acesta a fost „un premier cu care, ca ministru, am colaborat bine”. Un alt posibil candidat, Emil Boc, și-a declinat interesul pentru președinție. Deși beneficiază în mod clar de o notorietate mult mai mare decât Predoiu sau Falcă, anul rămas până la prezidențiale ar fi insuficient pentru a întoarce moștenirea negativă de imagine de după mandatele de premier.
Discuția privind un posibil prezidențiabil al PDL este circumscrisă celei despre unificarea dreptei. Aceasta ar mai putea oferi câteva nume relevante pentru înscrierea în cursă, dar cu șanse mai puține pentru câștigarea ei. Din partea Forței Civice, președintele acesteia, Mihai Răzvan Ungureanu, este singurul posibil candidat. Acesta și-a exprimat în mai multe rânduri disponibilitatea și dorința de a ajunge președinte, iar plasarea lui în fruntea Guvernului în ianuarie 2012, după demisia lui Boc, avea tocmai darul de a-l propulsa pe Ungureanu, atunci șef al SIE, în prim-planul vieții publice și politice. Însă mandatul scurt de premier și scandalul achizițiilor scumpe, exploatat îndelung de mass-media adversă, i-au generat un deficit major de imagine.

În cadrul PSD lucrurile sunt ceva mai complicate, dar și mai relevante. Acutizarea conflictelor tot mai dese dintre PNL și PSD (în special dintre Antonescu și lideri ai PSD) pregătește terenul pentru o posibilă candidatură a unui reprezentant al acestui partid la Președinție. Primul vizat, Victor Ponta, este personalitatea politică cel mai bine cotată în sondajele privind încrederea publică, în jurul a 25%, în funcție de sondaj, peste Antonescu sau alți posibili candidați ai PSD sau ai altor partide. Acesta însă a afirmat că este prea devreme să fie președinte, că preferă să rămână prim-ministru, iar public îl susține pe Crin Antonescu, în ciuda sincopelor dintre cei doi. În plus, Ponta este vulnerabil din cauza eficienței scăzute a actualului Guvern, a tinereții sale (traduse de adversari prin „imaturitate”) și mai ales a scandalului plagiatului evident, trecut în prezent într-o relativă uitare, dar care poate fi ușor exploatat în context electoral. Alte nume vehiculate din partea PSD sunt Sorin Oprescu, revenit la sentimente mai bune față de partid, sau șeful SRI, George Maior, cu notorietate redusă, dar cu potențial de imagine încă neexploatat.

Contextul alegerilor

Dincolo de nume, însă, există o serie de factori contextuali care vor influența puternic modul în care va fi structurată competiția de anul viitor. În primul rând, ce se va întâmpla cu USL? Ruperea alianței ar garanta propulsarea de către PSD a unui candidat propriu, situație în care candidatura lui Crin Antonescu din partea PNL ar fi aproape sigur sortită eșecului. Din postura unui partid de aproximativ 20% (altfel o cifră deloc rea pentru un partid din această familie politică), dar cu un electorat confuz în urma virajului de la dreapta spre stânga sub umbrela USL, Antonescu nu este capabil să mobilizeze electoratul suficient pentru a obține peste jumătate din voturi, mai ales că nu ar mai fi singurul purtător al mesajului anti-Băsescu, probabil elementul definitoriu al unei eventuale campanii.

Un alt element de incertitudine îl reprezintă alegerile europarlamentare din iunie 2014. Cu doar jumătate de an înainte de prezidențiale, rezultatul lor va clarifica în bună măsură sprijinul de care fiecare partid se bucură în rândul electoratului, capacitatea fiecăruia de desfășura o campanie de impact, dar și interesul electoratului în a participa la alegeri. Cu amendamentul că alegerile europarlamentare, considerate în teorie ca fiind alegeri de ordin secundar, deci mai puțin importante, au parte mereu de o mobilizare mai slabă a electoratului, mai ales comparativ cu cele prezidențiale. Chiar dacă USL nu se va rupe până atunci, PSD și PNL vor participa pe liste separate, deoarece fac parte din partide europene diferite, ceea ce va arăta care este raportul de forțe în interiorul alianței. O victorie previzibilă a PSD, cu un scor la care ne putem aștepta să fie dublu decât cel al PNL, va da apă la moară PSD-iștilor care consideră că e nefiresc ca partidul să cedeze cea mai importantă funcție în stat unui partener evident mai slab și unui candidat cu o atitudine adeseori neprietenoasă. În plus, un astfel de rezultat al europarlamentarelor ar permite PSD să argumenteze o eventuală încălcare a protocolului USL prin sprijinul exprimat de electorat și nu prin dorința venită din interiorul partidului de a dobândi Președinția.

De asemenea, europarlamentarele vor permite partidelor de dreapta – în special PDL și Forța Civică, eventual și Mișcarea Populară – să aibă o imagine mai clară a măsurii în care și-au revenit după un an și jumătate de opoziție, după înfrângerea categorică din iarna lui 2012. De asemenea, rezultatele vor arăta în ce măsură o dreaptă unificată poate propulsa un candidat unic și dacă are sens ca aceste partide să demareze un proces de negociere extrem de rapidă prin care să convină asupra unui candidat. În plus, o eventuală rupere a USL ar pune PNL într-o situație extrem de dificilă, deoarece ar avea trei posibilități: fie ar merge cu celelalte partide de dreapta, cu care se află în conflict deschis de mai mulți ani; fie susține un candidat al PSD, lucru puțin probabil după o eventuală rupere a alianței; fie ar merge cu un candidat propriu, un demers sortit eșecului. Plecarea lui Crin Antonescu din fruntea partidului sau retragerea lui din poziția de candidat ar schimba lucrurile, însă acesta a demonstrat că nu este dispus să renunțe la șefia partidului fără o testare prealabilă într-un scrutin prezidențial.

Un alt element important, mai degrabă la nivelul influenței politice asupra actorilor și mai puțin la nivelul mesajelor transmise electoratului, este modul în care va „juca” Traian Băsescu.

Acesta s-a dezis public de PDL după ultimul congres al partidului, dar i-ar putea gira la nivel personal pe Predoiu sau pe finul Falcă (cu toate că o predare dinastică a puterii de la naș la fin ar fi de rău augur în ochii electoratului și ușor de exploatat de adversari). Pe de altă parte, Băsescu este cel care l-a susținut pe Mihai Răzvan Ungureanu la șefia SIE și mai apoi l-a prezentat public pe acesta drept liderul generației tinere de politicieni în seara în care l-a desemnat prim-ministru. Președintele a declarat în trecut și că România are nevoie de un alt tip de președinte după încheierea mandatului său. Tot președintele a mai declarat însă și că România ar fi pregătită pentru un președinte femeie. Cum Elena Udrea a refuzat înscrierea în cursa internă a PDL, ar mai rămâne două variante: Monica Macovei, cu o imagine bună peste hotare, dar fără priză la publicul românescu și cu un discurs axat preponderent pe justiție, sau… Elena Udrea din partea unui alt partid. O eventuală apropiere a sa de Mișcarea Populară a fost vehiculată de mai multe ori și nu este exclusă, mai ales în contextul permutărilor care vor avea loc în preajma europarlamentarelor. Elena Udrea a fost lăudată de mai multe ori de Băsescu pentru activitatea sa politică.

Dincolo de candidați

În economia unor alegeri prezidențiale, esențiale sunt însă câteva elemente adeseori neglijate de comentatori, deoarece sunt mai greu de cuantificat și nu pot fi analizate la fel de ușor cum sunt diferite personaje relevante pentru competiție. În primul rând, alegerile nu pot fi câștigate fără o rețea de organizații locale extrem de bine pusă la punct. Organizarea în teritoriu a fost atu-ul principal al PDSR/PSD până în 2004. Moștenind în bună parte structurile locale ale fostului PCR și sub bagheta unui excelent organizator numit Octav Cozmâncă, social-democrații au rămas cel mai important partid al României până la alegerile din 2008, fiind învinși doar de alianțe precum CDR sau D.A..

Ascensiunea PDL de după 2004 s-a datorat, dincolo de influența politică a lui Băsescu, tocmai pe faptul că și-a dezvoltat o rețea de structuri locale la fel de bine pusă la punct, încorporând o parte din structurile unui PSD aflat în opoziție și îmbrăcând această bază politică cu un discurs articulat la centru și cu sprijinul unor intelectuali importanți. PSD și-a recăpătat însă forța în preajma alegerilor din 2012, pe fondul unui rol tot mai mare jucat de un nou responsabil de controlul teritoriului – Liviu Dragnea. În prezent, PSD este singurul partid capabil să mobilizeze structurile locale, iar organizarea de la referendumul din 2012, ilustrată și de stenogramele din dosarul Dragnea, este grăitoare. În plus, controlând Guvernul, PSD atrage suficiente resurse financiare pentru a alimenta o campanie electorală, nu doar în ceea ce privește stimularea alegătorilor din zonele rurale prin investiții sau tactici de campanie premergătoare alegerilor, ci și prin capacitatea de a investi în campanii de imagine și în mesaje profesioniste, construite de consilieri politici și specialiști în PR bine cotați și extrem de importanți. Nu trebuie uitat și nici neglijat impactul pe care l-au avut PR-iști precum Felix Tătaru în victoriile electorale ale lui Băsescu la prezidențiale și referendumuri.

Nu în ultimul rând, orice discuție trebuie să se raporteze la ce tip de candidat își dorește majoritatea electoratului activ, care participă de regulă la vot.

Românii constituie un electorat care „gustă” alegerile personalizate, îi mobilizează mai mult decât alte tipuri de alegeri, le simt miza și se pot raporta mult mai ușor la actori.

Chiar dacă de cele mai multe ori în mass-media se face auzită vocea electoratului urban, mai important în alegeri este electoratul mai puțin educat, preponderent rural, disciplinat și mai ușor de manipulat, care poate capta mesaje mai simple și mai directe, mai „neaoșe”, care pune mai mult preț pe aspectul fizic sau imaginea candidatului. Acesta a stat la baza victoriilor lui Ion Iliescu din 1990 sau 1992 (alegerile din 2000 fiind un caz special). Pe de altă parte, electoratul urban educat ar putea prefera candidați mai sofisticați, cu un profil de intelectual, care să emane echilibru și competență privind problemele țării. Cu toate acestea, electoratul urban (și mai ales Bucureștiul) în bună măsură i-a asigurat victoria comandatului de navă Traian Băsescu în fața intelectualului Adrian Năstase în 2004, pe fondul unor mesaje simple și concentrate referitoare la corupție.

Contextul din 2014 va fi însă destul de diferit față de cel din 2004 sau 2009. Diferențele regionale nu mai sunt atât de puternice, PDL și celelalte partide de dreapta nu se mai pot baza pe Ardeal, pe nordul Moldovei sau pe București așa cum a făcut-o la alegerile anterioare. PSD deține o forță relativ uniformă în toată țara. Mesajele trasmise de Traian Băsescu nu mai au aceeași priză la public din ultimii ani. Dreapta este fărâmițată, pare incapabilă să propună un candidat unic, iar divizarea bazei electorale și așa șubrede, după modelul Stolojan-Isărescu din 2000, este o rețetă sigură pentru eșec. În aceste condiții, rezultatul va fi dictat în mare măsură de felul în care se va comporta PSD. Dacă PSD rămâne în USL și îl susține pe Antonescu, un eventual candidat al opoziției ar avea șanse de victorie cu o mobilizare bună și construirea unei campanii nu atât negative la adresa lui Antonescu (despre care nu mai pot fi spuse mai multe lucruri negative decât cele deja cunoscute), cât mai degrabă negative la adresa USL și pozitive față de propriul candidat. E dificil însă de găsit un candidat care să poată îmbina mesajul direct și simplu și direct cu cel sofisticat, iar posibilii candidați, amintiți mai sus, sunt vulnerabili din perspectiva apropierii din trecut față de Băsescu și a implicării în guvernările din timpul crizei.

Să dăm cuvântul PSD

Dacă PSD va veni cu un candidat propriu, scenariul cel mai probabil, are toate șansele să câștige alegerile. Cu ultimele sondaje plasându-l la peste 40% și cu o forță în teritoriu recâștigată mai ales după 2012, PSD are și avantajul că deține în curtea proprie candidați de ambele profile. Electoratul român validează mesajele simple, scurte și directe, cu tentă amuzantă, așa cum erau cele date de Băsescu în anii trecuți, iar un candidat care poate emite exact acest tip de mesaj este Sorin Oprescu, care are și avantajul că se bucură în continuare de sprijinul Bucureștiului, în ciuda unei opoziții tot mai mari, în special în societatea civilă locală, privind activitatea sa. Eșecul său de la alegerile din 2009 a fost cauzat în special de lipsa susținerii unui partid, fiind aproape imposibil pentru un independent să transmită mesajul său în teritoriu. Pentru un profil de candidat mai sofisticat, PSD îl are în curtea proprie pe George Maior, șeful SRI. Cu o puternică influență politică, ferit de scandaluri în ultimii ani, cu o carieră academică nepătată care include studii în SUA, Maior (născut la Cluj) poate capitaliza în sfârșit și votul ardelenilor, de care PSD a fost privat în permanență. Lipsa de notorietate nu ar fi o problemă, iar anul rămas poate fi suficient pentru construirea acesteia. Oricare dintre cei doi candidați poate câștiga. Așadar, putem emite în continuare judecăți privind candidații, putem gândi scenarii și analiza discursuri, dar în esență e suficient să așteptăm deciziile PSD pentru a afla numele viitorului președinte al României. Orice alt rezultat s-ar datora unei tactici electorale de excepție a adversarilor PSD, greu de prevăzut în acest moment.