„Omenirea și-a cam încheiat perioada copilăriei, gata cu lipsa de griji pentru ziua de mâine. Planeta nu ne mai oferă prea multe, nu mai are resurse. Trebuie să ne îngrijim noi de asta. Am intrat la pubertate, acum suntem în faza în care ne agităm să găsim soluții pentru viețile noastre, pentru viitor, dacă vrem să-l avem. Proiectul de la Măgurele, cel mai mare laser din lume, este dovada acestei ieșiri din copilărie a omului modern, a maturizării lui. Nu-l priviți ca pe un proiect românesc, nici măcar european, ci ca un proiect al omenirii. Face parte din povestea ei”

inginer anonim de pe Platforma Măgurele

Pe Platforma de la Măgurele, undeva la marginea Bucureștiului, în mijlocul unei păduri de fag, se construiește o clădire futuristă, ceva asemănător cu proiectele concepute de regizorii filmelor SF. Este aproape de final, în iunie 2015 ar trebui să fie gata. Dacă reușește să recupereze timpii pierduți cu birocrația românească, aici va fi cel mai mare laser din lume.

Comisia Europeană a aprobat, în urmă cu doi ani, finanțarea unui proiect științific internațional, care are o componentă, poate cea mai importantă, în România. Proiectul paneuropean de cercetare științifică se numește Extreme Light Infrastructure (ELI), iar România, Cehia și Ungaria sunt partenere, fiecare va construi câte o parte din acest proiect. Pilonul din Cehia se numește ELI-Beamlines, pilonul din Ungaria este ELI Attosecond Light Pulse Source (ELI-ALPS). Dintre cei trei piloni ai proiectului, României i-a revenit partea cea mai complexă – Extreme Light Infrastructure-Nuclear Physics (ELI-NP). Dacă în 2012, Comisia Europeană a aprobat 180 de milioane euro pentru perioada 2011-2015, suma totală destinată proiectului din România va ajunge în final la 356,2 milioane euro.

Cum de s-a întâmplat. De ce România?

Povestea Platformei de la Măgurele seamănă cu povestea laserului în sine: se obține greu, dar se și distruge greu. Fizicianul Nicolae Zamfir explică rezistența și evoluția acestui institut înființat de comuniști și reinventat astăzi, într-un fel aparte. „România a avut o școală de fizică foarte puternică, acesta este adevărul, începe să ne spună povestea ei, directorul IFIN. A avut inspirația ca, după război, când comunitatea științifică internațională devenise foarte interesată de cercetările nucleare, să nu ignore acest lucru ci să intre în hora asta. Platforma noastră a fost înființată în anii ’49 de savantul Horia Hulubei, după toate regulile institutelor din lumea civilizată. În ’62, Ion Agârbiceanu, fiul scriitorului, crea primul laser românesc. Eram a patra țară din lume care reușea asta. Au fost vreo trei generații de fizicieni, noi suntem a treia. După începuturile făcute atunci, a mai fost un salt când a venit aici echipa lui Ioan Ursu de la Cluj, prin anii ’70. Atunci au început cercetările pentru Cernavodă, s-a intrat în forță pe cercetarea nucleară. Au fost și vremuri când s-a lucrat greu, departe de ceilalți, fără tehnica de ultimă generație, fără ultimele achiziții, dar școala românescă de fizică și cercetarea românescă a mers înainte. Cred că ceva ce se naște și crește în condiții vitrege este și greu de distrus, pentru că a căpătat forță, e viguroasă. Iar acum, noi eram datori să salvăm acest lucru și să facem saltul nostru. Am luptat mult ca să intrăm în acest proiect și atuul nostru a fost că aveam cercetarea nucleară și laserii la un loc. ELI nu înseamnă doar bani, investiții, este în primul rând o provocare: dacă vom reuși, vom confirma că merităm locul și încrederea care ne-a fost dată, dar dacă nu reușim va fi o dezamăgire extraordinară. Va fi un eșec colosal, care va confirma teza că noi, românii, suntem incapabili să ducem un proiect până la capăt și nu avem de ce să ne mai plângem, dacă n-am fost în stare să facem ce trebuie nici când ni s-a acordat totul. Se va spune: vi s-a mai dat o șansă, una onorantă, dar n-ați meritat-o. Eu nu vreau să se întâmple asta și nimeni de aici nu vrea.”

Plecarea

După ’90, cercetarea românescă a intrat într-o perioadă de regres. De la Institutul de Fizică Nucleară oamenii plecau pe rupte. Cercetătorii erau primii care alegeau calea Vestului pentru a lucra în institute de prestigiu pe salarii bune. Lor li se recunoșteau automat studiile, ba, mai mult, să fi lucrat la INFIN Măgurele era destul ca să fi primit la alte institute din lume. Mulți absolvenți de fizică mergeau, se angajau acolo, doar ca să le apară acest lucru în CV și apoi plecau. Zeci de cercetătrori pe an. După ’90, la Măgurele a rămas doar generația ’50, care nu mai avea curajul să o ia de la capăt în altă parte. Dar ei au lucrat mai departe, au ținut lumina aprinsă pe Platformă.

Institutul lâncezea cu fiecare zi care trecea. În anii 2000 ajunseseră să nu-și mai ia nici salariile.

Dar oamenii plecați de la Măgurele împânziseră lumea. Undeva, lângă New York, în SUA, într-un institut de cercetare lucra și Nicolae Zamfir, unul dintre fizicienii care părăsiseră țara ca să vadă cum arată știința în lumea mare. A plecat în februarie ’90 în Germania, a lucrat la Koln, apoi 14 ani în cecetare în SUA.

Zamfir are povestea lui, una emblematică pentru România. S-a născut într-o familie de intelectuali brașoveni. Tatăl, absolvent de școală comercială, a fost arestat de comuniști, iar averea confiscată. Mama, profesoară de matematică, era gravidă când i-a fost arestat soțul. Casa i-a fost confiscată și i s-a interzis, ca element al burgheziei intelectuale ce era, să se stabilescă mai aproape de 50 de kilometrui de Brașov. A plecat cu o valiză și cu copilul în brațe prin satele din jur, în speranța că va găsi un loc unde să stea. A primit-o o familie milostivă și acolo, în exil și singurătate a crescut copilul. După ridicarea interdicției, mama a putut să se întoarcă în casa părintescă, aproape de Brașov. Acolo i-a găsit tatăl lui când a ieșit din pușcărie. Mult mai târziu s-au stabilit în Brașov. Copilul a urmat studiile de fizică la o clasă special creată pentru excelență în fizică la un liceu din oraș apoi a mers la facultate la București. „Părinții mei nu mi-au transmis suferința lor, frustrările. Am crescut în liniște, optimist, am putut învăța bine. Cred că au fost inspirați aici. Dar asta nu înseamnă că nu mă gândesc cu emoție la trecut. Am păstrat casa bunicilor din Brașov în amintirea lor. Și, paradoxal, ce li s-a întâmplat lor nu are legătură cu plecarea mea din țară, ci cu revenirea”, povestește Zamfir.

Întoarcerea

În 2004, Nicolae Zamfir vine acasă de Paști și-și vizitează vechii prieteni. Se întâlnește cu un secretar de stat din Ministerul Educației care-i spune ce necazuri sunt la Măgurele, cum oamenii își iau salariile o dată la trei luni, câte 50 de euro pe lună și institutul e pe moarte. Zamfir cade pe gânduri, înțelege de ce i s-au spus aceste lucruri. Își amintește că acolo, la Măgurele, a învățat cam tot ce știa, a avut destul ca să se descurce oriunde în lume. Trebuia să se întoarcă și să dea înapoi din ce primise. I-a spus secretarului de stat că vrea să se întoarcă și foarte curând acesta a scos postul de director la concurs. Zamfir a candidat și a câștigat. Copiii lui au rămas în Statele Unite. Băiatul, deși legat de țară, când a vrut să-și facă actele pentru România și a întâmpinat greutăți, s-a lăsat păgubaș.

În iulie 2004, Nicolae Zamfir își vinde casa din SUA și vine la București, doar cu soția. Își cumpără un apartament într-un bloc și începe lucrul la Măgurele. Găsește Institutul în ruină: „era pe închidere”.

În 2005-2006 se lansau patru proiecte majore de cercetare la nivel european. Echipa de la Măgurele câștigă unul dintre ele și cu cele 20 de milioane de euro, reface infrastructura și modernizează Institutul. „Acesta a fost un prim pas și unul foarte important, de acum puteam lucra și la alte proiecte mai mari”, explică directorul. S-a mers pe două direcții: colaborare cu marile laboratoare ale lumii și cercetare în fizica aplicată, cu impact în economie.

România intră în planurile lui Dumnezeu

În 2006, Comisia Europeană a decis să ceară o listă cu cele mai importante proiecte de cercetare din Europa, pentru că altfel, la ei ajungea orice, era cam haos. Și lista aceasta cuprindea 36 de proiecte. Pe ea se afla și acest proiect.

Laseriștii din Europa îl numiseră ELI. Era visul lor. Un laser de 1000 de ori mai puternic decât orice laser din lume.
În 2007, Comisia Europeană decide să-l finanțeze și cere detalii, cum va fi, unde se va construi, de către cine, la ce va folosi. 14 țări, printre care și România, participă la elaborarea acestui proiect, acestui plan de lucru. În 2009 se ia decizia ca proiectul să se desfășoare în trei țări din Est: „Băgaseră de seamă că pe harta investițiilor în infrastructura din cercetare, granița era pe Rhin și ca să oprească hemoragia de creiere, era necesar să echilibreze situația. Așa că au ales Estul: România, Cehia și Ungaria. În plus, Estul beneficia și de fonduri structurale. La noi a revenit partea cea mai importantă pentru că la Măgurele aveam și laserii și fizica atomică la un loc, asta a contat mult” explică managerul Nicolae Zamfir.

În 2010 se semnează contractul, iar în 2011 începe proiectul.

Apoi, Dumnezeu i-a părăsit

Proiectul primește 180 de milioane de euro în prima fază, până în 2015, când ar trebui finalizată construcția. Licitația pentru construcție a câștigat-o firma austriacă Strabag, specializată în construcții industriale. Cam la un an de la demarare, după ce primiseră toate avizele necesare construcției, Apele Române s-au trezit că proiectul Măgurele mai are nevoie de un aviz, unul privind forarea la 120 de metri adâncime, necesară pentru energia geotermală. Deși puteau să dea avizul rapid, adăugând condițiile de izolare a forajelor astfel încât să nu interfereze straturile aqvifere, Apele Române l-au amânat 11 luni. Ba că nu e tocmai bine, ba că trebuie izolată forarea în adâncime, ba cea de ieșire la suprafață. În final au făcut proiectul izolând totul, dar atunci nu li s-a mai primit dosarul la registratură. Nu-l primeau pur și simplu. Iar Zamfir cel întors din America nu înțelegea mesajul, nu l-a înțeles niciodată. Așa că a primit avizul cu aproape un an mai târziu. „Acum va trebui să tragem tare să recuperăm întârzierile pe construcții și să ne încadrăm în termenele contractuale cu finanțatorul, Comisia Europeană”, spune el.

„Și acum, să fac ceva cu viața mea!”

Alexandrau Boianu a venit acum 45 de zile din Portland, America. Astăzi a luat primul salariu de la ELI Măgurele. Stă oarecum provizoriu într-un apartament în Capitală și nu și-a luat încă mașină. Vine pe Platformă cu autobuzul. S-a născut în Sinaia, a făcut studii de inginerie, iar imediat după 90 a intrat într-o companie multinațională unde conducea un departament din România. Avea secretară și mașină, avea un salariu foarte bun. Dar România era condusă de un președinte care nu-i plăcea. Nu părea țara în care să-și găsescă copiii lui un viitor. Așa că a plecat cu toată familia în Canada. „Canada este țara unde dacă spui că ești român ți se răspunde: aaa, inginer! Inginerii români sunt foarte apreciați acolo. Am avut joburi bune, a fost o experiență interesantă. Dar să știți, și în Canada dar și apoi în SUA unde m-am mutat, aveam stresul acesta legat de job şi de copiii, trebuia să mă țin pe poziție să-mi păstrez locul de muncă la un anumit nivel, ca să-i pot ține în şcoli. Am avut copii buni și amândoi au învățat bine, acum sunt medici în Canada. Pot spune că mi-am făcut datoria. Dar m-am gândit că am și o altă datorie, una față de mine. A venit vremea să mă ocup şi de viața mea, să fac ceva cu ea”.

Inginerul Boianu a văzut de peste Ocean un articol în presă, despre Măgurele și proiectul laserului. Nu i-a venit să creadă. A mai făcut niște cercetări și s-a convins că este adevărat. „Așa ceva, în România, m-am întrebat? Nu se poate! Dar iată că se poate și ce am aflat despre proiect m-a convins să vin. Schimbam un mod de viață cu care mă obișnuisem, acolo aveam ceva al meu, locuința, mașina, lucrurile, iar aici trebuiea să o iau de la capăt. Mi-am zis: Boianu, o șansă ca asta nu ți se oferă de două ori în viață! Am aplicat și mi s-a răspuns că am fost acceptat. M-am bucurat. Era un privilegiu să fii inclus de la început într-un astfel de proiect, să-l vezi cum crește, experiența acesata este unică! Şi, în fine, s-a potrivit perfect: cam asta vroiam să fac cu viața mea!”

Şi s-a întors. Recunoaște că nu totul e „ok”. A avut surpriza să constate că aici prețurile sunt mai mari decât în State, doar cartofii și ceapa sunt la fel. Să constate că unele lucruri nu s-au schimbat, dar a mers pe ideea minimului compromis. „Îmi era teamă de relațiile de la serviciu, mă obișnuisem cu stilul american, eficient, liber, degajat, competitiv. Mi-am zis: nu mă duc acolo ca să-i învăț eu ce și cum, mă duc să ajut. Nu vreau să schimb eu mentalitatea de lucru, dar încet-încet prin puterea exemplului s-ar putea ca aceasta să se schimbe singură. Leadership-ul se arată, nu se impune. Important este să menții coeziunea echipei, chiar cu prețul de a nu fi atât de eficientă!”

Alexandru trece, într-o scurtă analiză SWOT, la părți pozitive, viața culturală foarte intensă din Capitală și nu numai. „Mi se pare extraordinar cum poți să mergi în fiecare seară undeva. Săptămâna trecută am fost la un concert de vioară la o biserică, apoi la un spectacol de colinde românești la Castelul Peleș, la Sinaia. Stăteam în sala aceea cu mobilier stil și piele de Cordoba și-mi ziceam: frate, păi asta nu vedeai în Portland și chiar să fi fost nu ajungeai acolo fără 400 de euro biletul! Plus că te simți confortabil, aparții acestei culturi, ești de-al ei!”

Cât privește proiectul ELI, Alexandru mărturisește: „L-am descoperit mai interesant decât credeam, e o treabă serioasă, este peste așteptările mele. Proiectul ăsta merită toți banii, este o șansă unică pentru orice fizician de pe planeta Pământ, nu apare un proiect ca ăsta de două ori în viața unui individ! Dar e bine de ştiut, se face cu competență și eficiență, cu efort, ăsta nu e job de opt ore, cine nu e dispus să accepte asta, să stea pe unde e!”

După ce ne-a spus povestea lui, Alexandru ne-a scris un mesaj. „ Am uitat, în timpul interviului, să menţionez că datorez în mare parte faptul ca am ajuns să lucrez la un proiect atât de prestigious, profesorului meu de fizică din liceu, Gheorghe Scortea.”

Deşi a colindat lumea timp de 20 de ani, s-a întors şi trebuie să se readapteze, lucrează la un proiect care-l îngrijorează, are atâtea pe cap, dar tot nu şi l-a scos din minte pe profesorul lui de fizică de acasă. Semn că, măcar pentru acest lucru, merită să fii profesor.

Din Padova la Bucureşti

Călin Ur s-a întors după ce 13 ani a lucrat la Institutul Național de Fizică Nucleară din Padova, Italia, unul dintre cele mai mari din lume. Acolo erau în jur de 10 români, în momentul de față jumătate dintre ei s-au întors în România. Are 48 de ani și s-a născut în Maramureș. Îi place Bucureștiul, mai ales partea de nord. Soția sa a rămas în Italia ca să termine fiica lor școala, nu puteau sa-i întrerupă studiile de acolo. El face naveta săptămânal la Padova. „Este formidabil cum s-a schimbat lumea, în doar 25 de ani distanțele nu mai înseamnă mare lucru. România a progresat și ea, iar acest proiect cred că face parte din proiectul de dezvoltare a zonei, este plasat oarecum strategic. Vă dați seama ce înseamnă un pol de atracție pentru creierele lumii în România? Va pune o amprentă puternică. Se vor dezvolta și alte domenii care au legătură cu laserii, cu fizica, cu tehnica de înalt nivel. Va fi un ferment pentru viața universitară, pentru cercetare, un impuls. Nici nu ne dăm noi seama acum ce va însemna ELI pentru viitorul Românie asta ca să ne raportăm doar la țara noastră, dar proiectul va trebui să aducă beneficii pentru întreaga Planetă. Cel mai mare laser din lume va trebui să influențeze dezvoltarea mondială.”

Ce ar trebui să aibă tinerii care vin să lucreze aici? Idei, idei, idei. Le-ar spune că merită să se întoarcă pentru că „ce construim noi aici nu mai există nicăieri în lume”.

Ținta – Măgurele

La ELI-NP se primesc continuu aplicații pentru posturile disponibile. Pentru noul proiect echipa se formează de la zero, nu au existat angajați din oficiu. Cei de la IFIN au dreptul să se înscrie la concurs ca toți ceilalți. Deocamdată sunt angajate 60 de personae, cercetători și ingineri. Cei mai mulți sunt români care s-au întors din străinătate, dar sunt și japonezi, francezi, chinezi, bulgari. Numarul de angajați va crește treptat până la 250 în anul 2018, după mai multe sesiuni de concurs. Până în 2016 vor fi angajate în cercetare-dezvoltare 126 persoane, dintre care 20 pe posturi de cercetători seniori, 70 cercetători juniori, 20 de ingineri și 16 tehnicieni. Iar dacă în zonă se va dezvolta o platformă industrială aşa cum este preconizat, acolo vor fi 13 mii de angajaţi.

Comisia Europeană, la solicitarea părţii române, a stabilit ca salariile celor de la ELI-NP să fie la nivel European, de la 1000 la 5-6 mii de euro pe lună, iar autoritățile române au acceptat acest lucru, deși nu cu ușurință. „Când am început să învăț fizica, la școala din Brașov, știam de Centrul de la Măgurele și asta mi-am propus atunci, să lucrez aici. Aș vrea ca ELI să devină pentru tinerii români un obiectiv, o ţintă. Să viseze să lucreze aici!”, mărturisește Nicolae Zamfir, director general ELI România.

Influențe pe orizontală

Comunitatea științifică de la Măgurele a făcut o analiză realistă a situației din țară. S-au făcut întâlniri cu peste 100 de agenți economici importanți care ar putea avea legătură cu dezvoltarea proiectului ELI-NP. Directorul Nicolae Zamfir speră că pe platformă, în jurul IFIN să se dezvolte un parc științific și industrial care să absoarbă firmele ce au tot interesul să fie cât mai aproape de o sursă de dezvoltare și inovare. „Este un proiect foarte mare care generează multe beneficii în economie. Planul nostru este ca aici să se creeze un campus asemănător cu Silicon Valley. Firmele care au participat la întîlnirile noastre au creat o asociațe, Forumul industrial care se organizează și cere condiții tehnice și de infrastructură, drumuri, tot ce trebuie. În același timp ne-am întâlnit cu universitățile, cu facultățile de fizică din toată țara. Știați că pentru cei care folosesc laserii în România nu există cursuri organizate niciunde? Ei le utilizează după manual. Așa că am decis ca noi, cei de la IFIN și ELI să mergem pe la universități și să ținem cursuri. Nu prea înțeleg organizarea lor, spun că nu pot ține cursuri dacă au mai puțin de o grupă de cursanți, dar ce te împiedică să aduni cinci doritori de la Tg-Mureș, cinci de la Cluj, cinci de la Timișoara… Trebuie doar să vrei!”

La ce e bun

Într-o primă etapă a întocmirii proiectului, cercetători din lumea întreagă au fost solicitați să spună la ce cred că ar putea fi folosit. S-au întocmit liste de utilizări, unele mai importante ca altele. În metrologie, holografie, geologie, seismologie și fizica atmosferei spectroscopie, fotochimie, fuziune nucleară, microscopie, aplicații militare. În medicină: bisturiu cu laser, înlăturarea tatuajelor, stomatologie, oftalmologie, acupunctură. Industrie și comerț: prelucrări de metale si materiale textile, cititoare de coduri de bare, imprimare, aplicatii industriale: sudarea cu laser, tăierea cu laser, gravarea cu laser, marcare cu laser, crestarea cu laser, sinterizarea selectivă cu laser, sinterizarea prin scânteie cu laser, comunicații prin fibră optică, înregistrarea și redarea CD-urilor și DVD-urilor.

Laserul acesta, mai puternic de o mie de ori decât orice laser din lume, face posibile descoperiri în știința fundamentală. Va fi folosit și la acceleratorul de particule de la Geneva, dar și în scopuri pur științifice privind studierea universului. Centrul are deja contracte științifice cu beneficiari externi. Iar dacă va fi terminat în 2018, până prin 2025 când ar fi posibil să apară altul, în altă parte a lumii (deja se spune că în Coreea de Sud s-ar lucra la așa ceva) ELI-NP are un răgaz de şapte ani să ia „smântâna de pe piață”.

Nu știm dacă îl va confirma pe Dumnezeu, dar ELI-NP va desțeleni și pământurile sterpe până acum, va pune lumea noastră în mișcare și va crea speranță. Ceea ce este destul.

În ebraică, Eli înseamnă „Dumnezeul meu” (din cunoscutul citat din biblie „Eli, Eli, lama sabachthani”, așa cum ar fi strigat Iisus de pe cruce, însemnând „Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit!”)