De la Dunăre până în nordul Transilvaniei, drumurile romane ridicate de legionari în urmă cu aproape două milenii au împânzit jumătatea de vest a României de astăzi, dar şi Oltenia şi Dobrogea. În câteva locuri, acestea se pot încă observa, într-o stare mult mai bună decât drumurile de pământ moderne care le dublează.
Porolissum
La intrarea în situl arheologic de la Porolissum, în judeţul Sălaj, există o barieră de fier, contemporană, vopsită în alb şi roşu, ca toate barierele de cale ferată. Ţeava de fier are rolul de a bloca accesul auto în complexul arheologic. Dar, fiindcă se află în drept cu clădirea vămii antice, primeşte o încărcătură simbolică mult mai profundă – aceea de a sublinia capătul drumului imperial care pleca de la Roma.
Se estimează că, la apogeu, Imperiul Roman avea o reţea de 80.000 de kilometri de drumuri pavate cu piatră. Prima mare şosea romană şi cea mai cunoscută este Via Appia, care unea Roma de sudul „cizmei” italice, de-a lungul a 560 de kilometri.
Via Appia | Foto: Wikimedia
Alte drumuri importante erau Via Aurelia, până la Genova, Via Egnatia, care străbătea de-a curmezişul Peninsula Balcanică, de la Dyrrachium (Durres, în Albania), la Byzantium (mai târziu Constantinopol, azi Istanbul) etc. Toate provinciile romane erau străbătute de drumuri de calitate, care permiteau deplasarea rapidă a trupelor. În Italia, Franţa sau Marea Britanie, segmente ale acestor drumuri se păstrează pe distanţe mai mari ca în România. Via Appia, supranumită „regina drumurilor”, este parte a Patrimoniului Mondial UNESCO.
Cetatea Eternă se află la aproape 2.000 de kilometri de castrul roman de la Porolissum, şi, acum aproape 2.000 de ani, aici, în drept cu bariera de fier, se termina unul dintre acele drumuri care – toate – duceau la Roma. Dincolo de clădirea vămii, se întindea barbaricum, cu seminţiile sale războinice. Dincoace, drumul lat, acoperit cu dale de piatră, pe care călătoreau neîngrădit armate, negustori şi idei, până în deşerturile Africii, la ţărmurile Atlanticului sau râurile Mesopotamiei.
Drumul roman de la Porolissum este astăzi cel mai bine păstrat din România, spun istoricii care s-au ocupat de chestiune. A fost construit în jurul anului 107 şi, în iarna lui 2017, arată mai bine decât drumul de pământ, de dată recentă, care îl dublează. Când am ajuns la Porolissum, tocmai ninsese şi o pudră proaspătă de zăpadă contura dalele de piatră. Drumul antic este bombat pe mijloc, astfel încât apa să se scurgă spre laturi, unde este mărginit, pe fiecare parte, de câte un şanţ. Sub dalele de piatră, se găseşte partea ascunsă a drumului, straturi de pietriş şi nisip, care asigurau stabilitatea și durabilitatea stratului superior. Drumul modern, amenajat în anii trecuţi, nu a atins acest nivel de sofisticare, fiind doar o nivelare brută a solului, fără fundaţie şi fără sistem de scurgere a apei. Prin urmare, apa bălteşte pe el, iar iarna îngheaţă, transformându-l pe alocuri în gheţuş. Nu trebuie să fii mare specialist să-ţi dai seama că drumul antic este net superior celui de azi.
Nu se compară
Totuşi, subliniază specialiştii, este greşit să compari construcţia drumurilor romane cu autostrăzile de astăzi, cum s-a încercat de mai multe ori, în mass-media. „Nu există termen de comparaţie, în primul rând ca tehnică de construcţie. Cum să compari autostrăzile cu drumurile pietruite? Apoi, drumurile romane erau construite de armată. E simplu: trupele, când nu luptau, construiau drumuri. De aici vine eficacitatea romanilor în construcţia de drumuri”, explică Florin Fodorean, de la Departamentul de Istorie Antică şi Arheologie al Universităţii „Babeş-Bolyai”, autorul mai multor studii dedicate drumurilor romane din România.
Ultima bucată din drumul imperial roman care începea în Cetatea Eternă şi se termina la Porolissum
Fireşte, nu toate drumurile romane erau la fel de importante şi, prin urmare, la fel de late şi de bine construite, spune şi topograful Dorin Ursuţ, care a studiat timp de 40 de ani drumurile romane din România, ca angajat al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei. Existau, astfel, trei tipuri de drumuri: cele imperiale – echivalentele, ca importanţă, autostrăzilor de azi – late de până la şase metri, cele secundare, cu o lăţime de până la doi metri, şi cele de exploatare, cu o lăţime de circa 1,5 metri. Drumurile erau construite pe trei straturi, în general. Cel mai adânc strat era unul de nisip, suprapus de unul de pietriş, iar apoi de suprafaţa pe care se circula, formată din dale de piatră, pe cele mai importante segmente, sau din bolovani aşezaţi uniform, astfel încât să permită o deplasare relativ comodă a carelor.
Trei drumuri imperiale
„Imediat ce au trecut Dunărea, romanii au început să facă drumuri. Printre cei care au trecut în Dacia împreună cu Traian ştim că se afla şi topograful Balbus. Cei ca el se numeau «mensores» şi cu ajutorul compasului, al riglei şi al gromei, un instrument cu patru braţe care aveau la capete fire cu plumb, puteau face măsurători şi planuri extrem de precise”, explică Florin Fodorean.
Arheologul clujean a refăcut reţeaua rutieră principală din Dacia romană, pe baza unei celebre hărţi a drumurilor din Imperiul Roman, Tabula Peutingeriana. Primul drum construit de romani, în timpul primului război daco-roman (101-102) începea de la Lederata, astăzi Ram, pe malul sârbesc al Dunării, vizavi de Baziaş, şi urca până la Tibiscum (lângă Caransebeş), pe o lungime de 123 de kilometri.
Aici, drumul făcea joncţiune cu „magistrala” care unea sudul cu nordul Daciei romane. Acest drum imperial urma traseul Dierna (Orşova) – Ad Mediam (Băile Herculane) – Praetorium (Mehadia) – Tibiscum – Ulpia Traiana (Sarmizegetusa) – Ad Aquas (Călan) – Germisara (Geoagiu Băi) – Apulum (Alba Iulia) – Brucla (Aiud) – Potaissa (Turda) – Napoca (Cluj) – Porolissum. Drumul era lung de 410 kilometri sau 277 de mile romane şi a fost construit în maxim cinci ani.
Via Praetoria, de la Porolissum, o stradă internă a castrului, lega Porta Praetoria de clădirea comandamentului, Principia
Al treilea drum important al Daciei romane unea Drobeta (Turnu Severin) de Apulum, prin Pelendava (Craiova), Romula (Reşca, judeţul Olt), apoi de-a lungul Oltului, în amonte, până la ieşire din defileu, la Caput Stenarum (Boiţa), Cedonia (Sibiu) şi Acidava (Miercurea Sibiului).
Rută romană cea mai importantă era cea care lega Dierna de Porolissum, fiind o adevărată coloană vertebrală a provinciei, spune Florin Fodorean. Traseul putea fi parcurs de o legiune în 23 zile, cu o viteză medie de deplasare de 12 mile romane/zi. O milă romană era egală cu 1478,4 metri, adică o mie (milia, în latină) de paşi. De aici şi numele „milliarium” pentru bornele care jalonau drumurile romane, indicând distanţele parcurse.
Pe teritoriul Daciei romane s-au descoperit nouă asemenea miliari, cel mai cunoscut fiind cel de la Aiton, sat aflat între Cluj (Napoca) şi Turda (Potaissa). Acest miliar a fost descoperit în 1758 şi s-a pierdut. Dar inscripţia de pe el s-a păstrat:
„Împăratul caesar Nerva Traianus augustul Germanicus, Dacicus, preot suprem, cu puterea tribuniciană a 12-a oară, imperator a 6-a oară, părinte al patriei, a făcut [drumul] prin cohorta 1 Flavia Ulpia Hispanorum miliaria, de cetăţeni romani, călăreaţă, între Potaissa şi Napoca 10.000 de paşi”.
Pe baza acestei inscripţii, istoricii au putut stabili că, cel mai târziu, în 108, drumul care pornea de la Dunăre era gata până la Aiton. Asta înseamnă că nu mult mai târziu „magistrala” era gata până la Porolissum.
Între Someş şi Arieş
Topograful Dorin Ursuţ susţine că şi acest drum de munte, dintre Someşu Rece şi Valea Ierii, a fost construit iniţial de romani
Tot în judeţul Cluj, topograful Dorin Ursuţ susţine că a descoperit un alt drum roman, care uneşte localitatea de Someşu Rece de Valea Ierii. „Este un drum roman foarte frumos, care trece cumpăna apelor, unind castrul roman de la Gilău, aflat pe Someş, cu valea Arieşului şi exploatările ei de aur, prin localitatea Valea Ierii. În 2-3 locuri se observă încă rigola de drenaj”, spune Ursuţ. În memoria localnicilor, însă, această rută este cunoscută ca „drumul lui Antonescu”. Sătenii din localităţile situate de-a lungul drumului spun că şoseaua pietruită a fost făcută la comanda mareşalului. Topograful veteran al Muzeului Naţional de Istorie al Transilvaniei, spune, însă, că este vorba doar de o refacere a drumului mai vechi, de origine romană. „Aici este vorba de o structură tipic romană, în perioada interbelică nu se construia aşa”, explică Ursuţ. În plus, potrivit topografului, drumul figurează şi pe hărţi din perioada habsburgică, deci nu putea fi construit în perioada lui Antonescu.
Germisara
Revenind la drumul imperial dintre Dierna şi Porolissum, acesta unea cele mai importante centre urbane şi militare ale provinciei, respectiv Ulpia Traiana (capitala), Apulum (sediu de legiune), Potaissa (sediu de legiune), Napoca şi Porolissum (castru de graniţă), dar şi două aşezări cu ape termale, cele de la Ad Aquas şi Germisara.
De fapt, Germisara nu se află chiar pe drumul principal roman, care urma linia Mureşului, ci era legată la „magistrală” de un drum secundar, care intersecta drumul imperial la Cigmău. O porţiune din acest drum, lungă de 165 de metri, s-a păstrat perfect şi este poate cea mai frumoasă porţiune de drum roman din România.
Probabil cel mai frumos segment de drum roman păstrat în România, lângă Geoagiu Băi
La drumul roman de la Geoagiu Băi se ajunge făcând stânga la aproape 180 de grade, în sensul giratoriu de la intrarea în staţiune. Se merge pe stradă, până la capătul asfaltului, după care drumul continuă pe pământ, trecând de o carieră de travertin, pe stânga. Imediat după, apare drumul roman, semnalizat şi explicat de un panou de mari dimensiuni. Segmentul de drum are statut de monument istoric iar accesul carosabil pe el este blocat la ambele capete de două blocuri imense de travertin. Dalele antice sunt acoperite de muşchi verde, dar pe câţiva zeci de metri, piatra pătrunde prin covorul de verdeaţă. Adâncimea drumului ajunge până la 70 de centimetri în unele locuri. Pare o reducere la scară a drumului de la Porolissum şi, la fel, este dublat de un drum modern de pământ, plin de bălţi şi denivelări. Primăvara, vegetaţia înaltă de pe ambele flancuri şi stratul de muşchi de pe sol înverzesc, creând un „tunel” fermecător.
În centrul staţiunii Geoagiu Băi se păstrează, reconstruite discutabil, băile romane, amenajate în interiorul unei movile pietroase. Stâncăria neregulată adăposteşte în miezul ei un bazin pe care îl foloseau romanii. Alte bazine se pot observa cu uşurinţă, tăiate în piatră, împrejur.
Ulpia Traiana
Nu e greu să îţi imaginezi patricienii romani de la Apulum sau de la Ulpia Traiana călătorind, călare, în lectici sau în trăsuri, spre apele calde de la Germisara. De altfel, chiar lângă Ulpia Traiana, arheologii au surprins altă porţiune a drumului imperial, folosit şi azi, dar ca drum agricol. Secţiunea de drum roman poate fi găsită dacă de pe şoseaua care iese din comuna Sarmizegetusa faceţi dreapta, spre Clopotiva. După 200 de metri, asfaltul se intersectează la unghi de 90 de grade cu un drum modest de ţară. Pe stânga, este acoperit de pământ şi ajuns la nivelul actual de călcare, pe dreapta însă, se poate observa că este un drum care se înalţă la aproape un metru faţă de restul solului şi este acoperit de piatră, aşezată peste pietriş. Sub pietriş, se află, desigur, un strat de nisip. „Am surprins aici drumul roman, a cărui alcătuire se observă uşor, fiind înălţat cu aproximativ un metru. Din păcate, nu ştim traseul de aici până la Ulpia Traiana, deoarece drumul dă într-o albie de apă, şi, dincolo de ea, încă nu l-am identificat”, spune arheologul Gică Băeşteanu, de la muzeul din Sarmizegetusa. Deocamdată, acest sector de drum nu are statut de monument şi nu este protejat în niciun fel.
O porţiune din drumul roman care pleca de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa spre Apulum este folosită şi acum de tractoare
Amintirea Romei
„Interesant este că acest drum era cunoscut, până în urmă cu o generaţie sub numele «Drumul lui Troian», adică Traian. În anii 1990, erau încă bătrâni în comună (Sarmizegetusa – n.r.) pe care i-am auzit spunându-i aşa drumului”, îşi aduce aminte Gică Băeştean.
La Cluj, şi Florin Fodorean îşi aduce aminte de bunica sa, Irina, din Ceanu Mic, care l-a întrebat cu ce se ocupă la şcoală, şi, când a aflat că îl interesează drumurile romane i-a spus exact unde îl găseşte pe cel care trecea pe lângă sat. „Du-te lângă pârâul Cheii, că acolo e drumul romanilor” i-a spus bunica sa. Şi, într-adevăr, arheologul a surprins acolo drumul roman dintre Potaissa (Turda) şi Napoca (Cluj).
De altfel, Fodorean a publicat un studiu legat (şi) de păstrarea drumurilor romane din Dacia în memoria colectivă şi în toponimie. Potrivit acestuia, când apar în documente, drumurile romane sunt amintite cu nume precum „drumul pietros” sau „drumul uscat”.
De exemplu, într-un document din anul 1346, drumul roman imperial pe secţiunea dintre Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Apulum în sectorul Cricău – Galda de Jos este numit „via lapidea” (drumul pietruit). „Este sigur că toponimul se referă la un drum roman, pentru că între localităţile Cricău şi Galda de Jos, la aproximativ 2 km nord-vest de Galda, au fost identificate porţiuni din acest drum, lat de circa 2,5 metri”, spune arheologul clujean. Pe la 1600, cronicarul ardelean Stephanus Zamosius (István Szamoskozy) scrie pe larg de drumul imperial, menţionând faptul că acesta era cunoscut şi în acea perioadă cu numele de „drumul lui Traian”.
Piciorul Podului lui Traian de la Drobeta-Turnu Severin
Reţeaua rutieră romană din Dacia a fost legată de restul imperiului prin celebrul pod peste Dunăre al lui Apolodor din Damasc. Ridicat în doi ani, 103-105, la porunca lui Traian, podul construit în drept cu Drobeta a fost cel mai lung pod din Antichitate, de 1.135 de metri lungime, dar nu a avut o viaţă lungă, fiind distrus după câţiva zeci de ani, chiar de următorul împărat, Hadrian, de teamă să nu faciliteze invaziile peste Dunăre.
Din cei 20 de stâlpi de piatră pe care se sprijinea podul, nu au mai rămas decât doi, respectiv cele două picioare, de pe malul sârbesc şi cel românesc. Dacă cel sârbesc este bine amenajat şi pus în valoare, piciorul podului de la Turnu Severin este momentan centrul unui şantier de reabilitare, care a început din 2010. Potrivit presei locale, data finalizării lucrărilor a fost amânată din 2015 în 2017, iar acum, pentru sfârşitul lui 2018. Între timp, fondurile europene au fost sistate, pentru nefinalizarea lucrărilor la timp. Rezumând, autorităţile române nu au reuşit să reabiliteze în şapte ani doar unul dintre cei 20 de stâlpi de piatră pe care romanii i-au ridicat în doi.
