Pentru multe instituții de cultură, criza pandemică a fost o adevărată provocare. Dintr-o dată, muzeele din aproape toată lumea și-au închis porțile. De la aglomerația din Luvru sau de la Capela Sixtină la pustiu și lacăte pe ușă s-a trecut brusc, încât părea de neînchipuit, dar lucrurile chiar așa au stat. Și muzeele noastre și-au închis porțile. Ce a urmat a fost interesant: aproape toate muzeele lumii au oferit în perioada carantinei, și acest lucru marchează istoria lor, tururi virtuale gratuite și activități interactive cu publicul. A început o nouă eră și pentru ele.
Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” a reacționat la fel; după ce și-a închis porțile, și-a deschis „fereastra” virtuală, primind peste 1,5 milioane de vizitatori din lumea întreagă. Semn că lumea se schimbă, dar nu-și pierde busola. În perioada 10-17 mai, instituția a organizat „Zilele Muzeului Satului” în condițiile acestea, mai speciale, suplinite de programe și proiecte adaptate crizei sanitare. Am stat de vorbă cu Paulina Popoiu, manager al muzeului, despre perspectivele satului românesc, ale muzeului și despre rolul lor în reconfigurarea societății postmoderne și postpandemice.
Revista Sinteza: În 1936, când s-a înființat Muzeul Satului, Dimitrie Gusti justifica această nevoie de a conserva patrimoniul rural românesc prin faptul că el era supus unor transformări rapide și majore. Satul se schimba, iar forma lui arhaică devenea istorie, trebuia arhivată. Satul se schimbă și acum, dramatic. Există un program de actualizare, de ilustrare a evoluției satului românesc și din prezent?
Paulina Popoiu: Satul se află în schimbare și acum. Doar că, în prezent, schimbarea satului românesc este într-adevăr, una dramatică. I se schimbă total înfățișarea, dar mai ales i se schimbă mentalitatea țăranului român care a intrat într-o prea bruscă coliziune cu țările occidentale. Satul românesc se află în criză. Întrebarea este dacă nu cumva criza satului românesc se înscrie firesc în criza omenirii. Europa însăși se află într-o perioadă a reconsiderării propriilor direcții de acțiune pentru a-și menține vii principiile pe baza cărora a devenit ceea ce este astăzi și a încercat să devină un loc al coeziunii, o Europă a națiunilor unite, un tărâm al culturilor care nu se topesc într-un creuzet, ci își păstrează individualitatea. Situația actuală, a unei crize sanitare fără precedent, care ne-a obligat la recluziune, la separare și chiar la închiderea granițelor, redevenind o scurtă perioadă de timp ,,Europa triburilor”, cum spune Paul H. Stahl. Dacă satul românesc se află la apus sau își trăiește ultimele momente dinaintea stingerii luminii proprii, lăsând să fie iluminat doar de o lumină de împrumut, așa cum face luna cu pământul după apusul soarelui, este o întrebare care nu a fost inventată acum, în acest secol. Este întrebarea care a făcut ca în perioada interbelică să pornească la drum pentru studierea și înțelegerea satului românesc, echipele monografice conduse de Dimitrie Gusti. În perioada interbelică s-a creat o adevărată mișcare socială de salvare a satului românesc, este adevărat direcționată către ridicarea nivelului de trai și conștiință a țăranului român, de ridicare a satului ,,prin el însuși”. H.H. Stahl, membru marcant al Școlii sociologice de la București, spunea că ,,problema ridicării culturale este la noi o problemă de viaţă şi de moarte pentru statul întreg”. Asta se spunea în anul 1936. Dar este o afirmație extrem de actuală. Și iată-ne pe noi, oamenii secolului al XXI-lea, ai erei informațiilor de mare viteză care evident ating și dezvoltarea arealului rural, că începem să ne întrebăm cam același lucru, dar cu alte cuvinte și cu o problematică, să zicem reorientată și reinterpretată, dar nu foarte departe de frământările privind satul românesc la începutul secolului XX.
Daca mă întrebați de existența unui program actual de cercetare și cunoaștere a satului românesc în vederea ,,actualizării” lui, cum bine spuneți, atunci răspunsul va fi scurt. Nu. Acesta ar trebui sa fie un program de anvergură națională, de amploarea și susținerea financiară, pe care a avut-o Dimitrie Gusti la început de secol XX. Este un program care reunește interesele și susținerile mai multor ministere, nu numai ale Ministerului Culturii. Poate avem nevoie grabnică de un nou Institut Social, un nou Serviciu social și cămine culturale, ca pe vremea lui Gusti. Prețuirea acordată de Dimitrie Gusti şi de Școala Sociologică de la București satului românesc ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne oblige la a face mai mult pentru ţăranul român pierdut astăzi la confluenţa dintre lumi. Ar trebui să știm ceea ce Dimitrie Gusti ne-a transmis prin opera sa: ţăranul român şi civilizația tradițională creată de el sunt baza identității noastre, implicit a adaptării lumii noastre la o lume modernă, în care totul se schimbă cu o viteză greu de asimilat de omul culturilor tradiționale. Există, deci, pericolul pentru satul românesc a unei transformări contra naturii. Nu putem deveni mai mult dacă nu știm cine suntem. Închei cu o pledoarie pentru acel program național, care ar permite cercetarea satului românesc actual aflat în pragul extincției.
Revista Sinteza: Vă rugăm să ne vorbiți despre „comorile ascunse” din Muzeul Satului, dacă ar veni cineva și ar întreba care sunt cele mai valoroase sau inedite, unice exponate pe care le aveți, care ar fi acelea?
Paulina Popoiu: Comorile Muzeului nostru sunt multe. Muzeul în sine este o comoară pentru că este mai mult decât un muzeu în aer liber. El este un moment al istoriografiei de specialitate şi un model constituit în timp. El conservă în structura sa, gândirea înaintaşilor, pionieri ai muzeologiei etnologice româneşti. Monumentele, în majoritate originale, sunt mărturii de viaţă tradiţională românească dar, în acelaşi timp, constituie şi ilustrarea unei anume concepţii muzeologice şi de prezervare a patrimoniului construit; ele ilustrează un drum parcurs de la primele cercetări coordonate de Dimitrie Gusti până în prezent, drum presărat cu încă 19 muzee în aer liber, care l-au luat ca punct de reper. Dar dacă tot vreți să descoperim comori, atunci aș vorbi de picturile bisericii din Răpciuni, restaurate în ultimii ani, de colecția de 15.000 de piese aparținând portului tradițional, de un costum de Muscel despre care se spune că ar fi făcut parte din colecția reginei Maria, de superba biserică de lemn din Dragomirești – Maramureș, lângă care se află mormântul fostului director Gheorghe Focșa, căruia îi datorăm salvarea Muzeului în perioada comunistă, de cele 8.000 de clișee pe sticlă ramase din arhiva Școlii sociologice de la București. Și de multe altele. Așa cum spuneam, Muzeul în sine este o comoară.
Revista Sinteza: Rezistența la catastrofe se clădește în timp, are și ea o istorie. V-ați gândit să ilustrați și evenimentele tragice, epidemiile care au marcat lumea satului românesc?
Nu neapărat eu, dar există cărți scrise în acest sens. Eu sunt mai specializată pe arhitectura tradițională. Mă ocup în ultima vreme de ritualul funerar. Poate în acest context să adopt ideea dumneavoastră, foarte interesantă de altfel.
Revista Sinteza: Cercetările lui Gusti au avut ca obiect satul, deoarece el considera că acesta este unitatea socială „cea mai de seamă a societăţii româneşti şi cea mai potrivită ca întindere”. Cum vedeți rolul, dar și viitorul satului acum?
Eu cunosc satul românesc din perspectiva unui cercetător etnolog care merge în sat, an de an. Am văzut schimbări drastice în sate care cu câțiva ani în urma apăreau conservatoare și unde viața părea că se scurge după alt calendar decât al orașului tumultuos. Am văzut sate care au trecut cu rapiditate de la locuirea în case modeste și adaptate mediului și nevoilor unei familii la case care se dezvoltă pe câteva etaje și devansează cu mult nevoile familiale, cu multe camere care rămân foarte adesea doar ,,de paradă”. Mai sunt însă și sate care aflate în zone mai izolate, păstrează încă aerul patriarhal, locuința armonioasă și încadrată în peisaj. Desigur, acestea sunt din ce în ce mai puține.
Și atunci aș răspunde că satul românesc nu se află în moarte clinică cum îl văd unii, ci se află mai degrabă într-un proces de schimbare. O schimbare care nu totdeauna este pe placul nostru, dar se va petrece, indiferent dacă vrem sau nu. Asta este mersul normal al lumii. Criza în care se află într-adevăr satul românesc înseamnă nu numai dispariție și moarte, ci și reconsiderare și oportunitate. Cum se schimbă satul românesc depinde însă de noi și de modul în care specialiștii și legislatorii își vor da mâna pentru a dezvolta pe de o parte conștiința locuitorului de la sat în respectul tradiției și, pe de altă parte, de a menține legătura cu mediul și valorile consacrate în ani, dar care obligatoriu trebuie să includă noul.
Satul nu poate încremeni în timp. Satul este un organism viu, în evoluție permanentă, mai rapidă sau mai lentă. Plecând de la această înțelegere realistă a satului, trebuie să-i acceptăm și schimbarea. Dar niciodată nu cred că va fi nevoie să-i acceptăm dispariția, dacă asta depinde și de noi.
Așa cum spuneam, modernizarea satului și ieșirea din impas prin eradicarea sărăciei erau o preocupare a Școlii Sociologice de la București. Cunoașterea aprofundată a celor 626 de sate studiate de echipele monografice trebuia să pună bazele ,,ridicării satului românesc”, prin educație, eradicarea sărăciei, dar mai ales prin înțelegerea de către țăranul însuși că numai el poate face acest lucru. Domnii de la oraș veneau doar cu câteva propuneri și direcții, dar așa cum spunea H.H. Stahl ridicarea satului nu se putea face decât prin satul însuși, prin dorința locuitorilor de a-si depăși condiția prin „muncă, minte, suflet și sănătate” .
- Firește că schimbarea aceasta se face din interior, dar ea nu poate fi ajutată? Cine ar putea să i se alăture în acest efort?
- Fără participarea locuitorului satului, acesta nu se poate ridica nici astăzi din marasmul schimbării haotice. Pentru ca locuitorul satului să se implice și să înțeleagă importanța implicării lui în ridicarea satului, a comunității este nevoie de educație. E nevoie de voință politică pentru schimbarea în bine a satului, dar mai ales este nevoie de participarea individului și implicit a comunității care poate genera schimbarea în respectul valorilor perene ale satului românesc. Și aici aș sublinia rolul intelectualilor satului – preotul, profesorul, învățătorul, primarul și toți cei angrenați în politica locală.
Deocamdată, ,,sufletul” satului este încă păstrat. Memoria satului nu este ștearsă, iar faptul că sute de ani satul s-a bazat pe transmiterea orală a tradițiilor și învățăturilor este în era internetului un avantaj. Încă mai răspund tinerii la chestionarele etnologice că fac ceva pentru că așa făceau tata, sau mama, sau bunicul, sau bunica. Este o transmitere a tradițiilor din generație în generație, care încă se mai păstrează în lumea satului. Rolul satului în lumea actuală, dacă îl vom înțelege, este acela de a fi piatra de temelie a modernizării raționale. Mai poate fi încă un rol principal. După derularea acestei crize sanitare, satul a devenit un fel de refugiu al orășenilor din mediul alterat al orașului spre aerul mai curat al satului și spre siguranța vieții patriarhale. Dacă cineva din aleșii zilei se va preocupa să dea satului, școală, dispensar, cămin cultural, străzi asfaltate, apă curentă etc., adică să-l ancoreze în secolul XXI, atunci rolul satului va fi important în economie, dar și în educația tinerei generații. Rămâne de văzut. Să nu uităm că avem încă un mediu rural consistent și că trebuie să facem ceva ca sătenii să nu mai plece la cules de căpșuni în Spania, ci să le culeagă acasă la ei. Nu pot face asta singuri. Asta dorea și Gusti – ridicarea materială și educațională, morală, a satului. Ne trebuie legi și, evident, sprijin în aplicarea lor.
Revista Sinteza: În acelaşi timp, pentru Gusti, satul era un sanctuar „unde s-a refugiat şi se păstrează manifestarea de viaţă a poporului românesc”, precum şi o încarnare „a unei vieţi româneşti într-un colţ minuscul al umanităţii”. Care mai este astăzi relația tinerilor cu acest „sanctuar”, cum îl percep noile generații?
Să nu uităm că în sat nu trăiesc numai bătrâni. Tinerii mai trăiesc efectiv în satul românesc, își mai fac acolo case și familii, satul mai prețuiește încă ,,valorile de altădată”. Legătura cu satul nu este pierdută. Mai degrabă, proaspăt mutații la oraș, parveniți și proaspăt îmbogățiți nu doresc să știe că au fost cândva copii pe ulița satului. Tinerii educați nu reneagă satul. Am asistat adesea la grija cu care familii tinere, ridicate din punct de vedere al educației, au conservat casa veche și au păstrat amintirile familiei, chiar dacă nivelul de trai crescând i-a obligat să construiască case după modele care să corespundă noilor cerințe. Tinerii de la sat ca și cei de la oraș de altfel, descoperă o lume nouă, o lume modernă, pe care încearcă să o aducă în sat. Este vorba desigur de exodul satului către oraș, dar mai ales despre deplasările la muncă în străinătate. Până nu demult, ieşeau doar în satele vecine şi la târguri sau la oraș. Acum sunt în toată Europa sau trec oceanul. Satele depopulate se populează cu case de vacanță ale orășeanului dornic să iasă din tumultul urban. Din păcate, sunt prea puțini care păstrează tradiția de construcție, dar din fericire sunt din ce în ce mai mulți tineri educați care, venind din străinătate, includ elemente tradiționale în locuințe moderne. Și așa se produce o schimbare benefică. În ultima vreme, exemplul câtorva străini îndrăgostiți de România (unii cu un prestigiu aparte) este urmat și de românii cu bani, educați, care au început sa conserve casele tradiționale, mai ales în Transilvania și zona de munte transformând-le în pensiuni. Migrația pentru muncă în străinătate este generalizată în unele zone, cum ar fi Maramureșul sau Moldova. Motivele evidente sunt lipsa locurilor de muncă, salariile mici comparativ cu veniturile din țările vest-europene. Există o corelație între cei care muncesc în afară și construcția de locuințe. Aceștia investesc sume de bani însemnate pentru a construi locuințe mari și moderne în localitățile de origine, acestea fiind un indicator social important privind reușita lor în afară. Aceste regiuni parcurg un evident și rapid proces de modernizare, nu totdeauna favorabil păstrării tradiției satului românesc. Este însă din ce în ce mai evidentă dorința de a include tradiția de construcție și materialele tradiționale în această schimbare, modernizare. În ultima vreme, presiunea de includere a tradiției în procesul de modernizare este exercitată chiar de turistul străin care își dorește o vacanță ,,a la roumain”. Același lucru se întâmplă cu portul popular care a fost părăsit de generațiile mai tinere ca port de lucru, dar este folosit pentru spectacol sau pentru marile sărbători de peste an sau duminica la biserică. Mai ales în ultima vreme este o mândrie și o modă să porți ie. Acest lucru s-a întâmplat în urma creării unui adevărat curent intelectual, care a revigorat portul costumului tradițional. Și tinerii au fost primii care au adoptat moda. Văd la muzeu interesul deosebit pe care tinerii și copiii îl manifestă pentru lumea tradițională, pentru poveștile din copilăria de la sat a bunicilor sau părinților. Pornind de la o analiză obiectivă a momentului actual al istoriei satului românesc, trebuie să tragem concluzii mai puțin pesimiste. Tinerii pot revigora satul și vor să o facă, dacă vor fi cointeresați și ajutați.
Revista Sinteza: Există o practică a dezbaterilor, conferințe care să abordeze teme de actualitate legate de sat și de locuitorii lui actuali? Ne puteți spune ce dezbateri sunt programate pentru anul acesta?
Desigur, în afara relațiilor cu publicul nostru obișnuit, avem o bună relație cu domeniul și cu specialiștii din muzeu. Muzeul Satului a organizat sesiuni științifice, mese rotunde, dezbateri privind tematica satului. Am participat la rândul nostru în țară și străinătate pe această temă. Eu am ținut câteva conferințe în comunitățile românești din străinătate (ultima a fost la Dusseldorf ) cu teme referitoare la situația actuală a satului și la schimbările care se petrec în această lume. Anul acesta am avut câteva proiecte care nu au putut fi organizate din cauza crizei sanitare, dar pentru toamnă avem propuse câteva sesiuni științifice – Etnomuseologica și Conferința de educație muzeală, unde avem și teme legate de satul romanesc și situația lui actuală. Vom vedea ce fel de program va fi aprobat pentru la toamnă. Pe de altă parte avem programe și proiecte privind cercetări legate de evenimente importante ale satelor, de sărbători legate de trecerea anotimpurilor, avem proiecte privind creația meșteșugarilor și artiștilor populari. Facem filme privind creatorii de artă populară din sate, în seria Tezaure umane vii.
Muzeul Naţional al Satului în 2019 a avut 910.000 de vizitatori. Conform statisticilor, vizitatorii din anul 2019 au fost: 483.200 de adulți; elevi și studenți – 193.000, 128.000 de pensionari, 105.800 de persoane din delegații oficiale și 25.000 din grupuri organizate.
Revista Sinteza: În procesul acesta al „marketizarii” tradiției și de expunere a ceea ce se numește, generic, artizanat, care sunt noutățile? Cum este gândită strategia de viitor?
Sigur că strategia de viitor a unui muzeu este centrată mai ales pe patrimoniul cultural aflat fie în colecții, fie încă, în sat, în lăzile bunicilor. Dar meșteșugarii și ceea ce numim artizanii satelor nu ies din preocupările noastre. Muzeul organizează marile târguri la date tradiționale altădată pentru satul românesc (Sfinții Apostoli, Sfântul Dumitru, Sfânta Marie etc.) nu numai pentru refacerea atmosferei de sat, ci pentru a le oferi acestor oameni posibilitatea unei piețe de desfacere. Și aici lipsa de organizare și legislație își spune cuvântul. Oamenii trebuie să se descurce singuri, iar noi îi ajutăm cât putem. Pe urmă, avem o galerie de artă în muzeu care este de un real folos și meșterilor populari, și artizanilor. Aici desfacem produse foarte solicitate de străinii vizitatori și ne folosim de acest lucru și pentru a obliga cumva meșterul din sat să păstreze tradiția meșteșugului. Meșteșugarii merg cu noi la târguri sau expoziții în străinătate, unde profită de piața de desfacere, dar și popularizează meșteșugul care deseori pentru străini, este o adevărată terra incognita.
Revista Sinteza: Ce parteneriate cu muzee similare din alte țări aveți? Cum se desfășoară colaborarea?
Avem multe parteneriate cu instituții similare. În primul rând suntem membri în Asociația Europeană a Muzeelor în Aer Liber, o asociație prestigioasă afiliată iCOM și formată din toate muzeele nordice, din Europa Centrală și extinsă acum și spre țări precum Japonia care sunt invitate. Am avut onoarea până anul trecut să fac parte din boardul aceste asociații, muzeul nostru fiind foarte apreciat. Cele mai multe parteneriate le avem cu aceste muzee. Apoi avem bune relații cu eco-muzeele din Franța, unde am și organizat expoziții la schimb în cadrul Saison Franco-Roumain. Aș aminti doar Ecomusee de Marquez, de lângă Bordeaux, unde anul trecut am avut un succes deosebit. Au fost și ei la noi cu o expoziție și am creat un frumos dialog și parteneriat care ar fi continuat anul acesta prin organizarea altei expoziții, dar nu s-a mai putut din cauza crizei sanitare. Apoi avem parteneriate cu Musée D’Alsace, cu Institut des Arts des Masques din Limoux, Musée de la Mediternee din Marsilia, Muzeul Costumului din Lisabona, Museo Azulejos – Lisabona. Am fost cam peste tot în Europa și am încheiat parteneriate, am organizat expoziții sau am participat la sesiuni științifice. Am luat și ceva premii, de exemplu în Cuba, unde avem un parteneriat încheiat cu Ministerul Culturii cubanez. Am organizat și prezentări de meșteșuguri tradiționale la Copenhaga, la Stockholm, la Sabres în Franța. Am avut participări cu expoziții în Israel sau am ținut conferințe la Universitatea din Tel Aviv și acum pregătim un parteneriat cu un muzeu de profil din Canada. Bineînțeles colaborăm cu Muzeul Satului de la Chișinău.
S-a colaborat, de asemenea, cu ambasadele și consulatele României din străinătate, Muzeul nostru contribuind la crearea unei bune imagini a României şi culturii tradiționale în ţări ca Italia, Franța, Marea Britanie, Portugalia etc. Muzeul este afiliat la rețele şi circuite naționale şi internaționale, fiind o prezență activă în organizații profesionale europene sau extraeuropene precum: ICOM, ICOMOS. Așteptăm undă verde pentru reluarea acestor relații, în acest an. Acum totul depinde de marele Covid.
Revista Sinteza: Ce proiecte aveți pentru anul acesta, ce teme importante abordați și cum vor fi ele adaptate noilor condiții pandemice?
Sigur că noi aveam planul de activități pregătit dinainte de Covid. A trebuit să adaptam totul la noile condiții și a fost și pentru noi o provocare ca pentru toată lumea. Am mutat activitățile cu publicul în spațiul online și am avut succes cu programul „Stați acasă, Muzeul nostru vine la voi”. Am avut până acum cam 1.500.000 de vizitatori în spațiul online. Am citit povești pentru copii, am prezentat colecțiile muzeului, am învățat copiii să deseneze sau să danseze împreună cu artiștii cu care colaborăm. Pentru Zilele Muzeului, când la noi era sărbătoare mare, am conceput un program adaptat spațiului online, istoria muzeului în imagini. Sigur rămâne turul virtual, care se află deja pe site-ul muzeului, la care am adăugat prezentări tematice din patrimoniul muzeului. Toate programele și proiectele sunt gândite pe cele trei principii fundamentale ale muzeului: cercetare, conservare, valorificare. În contextul pandemiei, pentru a dezvolta și menține activitatea la nivelul optim, am căutat alte forme de adresabilitate către grupuri noi de public și am accentuat mai ales programele cu trimitere către copii, pentru că am considerat că ei au suferit cel mai mult din cauza izolării. Am creat un spațiu de dialog în mediul online.
