Trăim în general în medii artificiale şi (tot mai) sigure, am alungat natura departe, o locuim rar şi voieurist în concedii programate minuţios şi plătite cu cardul. Creştem o generaţie de nativi digitali şi parcă ne arătăm tot mai încurcaţi de corpurile care uneori se mai îmbolnăvesc, se mai poticnesc, se încăpăţânează încă să funcţioneze după lentele şi plictisitoarele ritmuri metabolice. Iar acum, SARS-CoV-2, o gămălie de un micron, a oprit paranghelia planetară aducându-ne în faţa ochilor, obstinată şi opacă, necesitatea naturală. O adevărată întoarcere a refulatului, ar spune psihanaliştii.
Forţate la reacţie rapidă, diferite naţiuni s-au prezentat diferit în faţa situaţiei pandemice. Pentru că, în faţa pericolului, la fel ca în faţa unei necruţătoare ecografii, devin limpezi şi de neignorat toate rupturile pe la cusături ale unei lumi. În faţa unui pericol global, grupurile care au cel puţin în principiu o coeziune valorică, bazată pe tradiţie, cum sunt naţiunile, ar trebui să aibă reacţii care să ne permită să le vedem valorile la lucru. Probabil că în nicio altă situaţie (cu excepţia situaţiei de pericol extrem şi general) nu devine mai evidentă eficienţa (sau lipsa de eficienţă) a sistemului educaţional care serveşte respectiva societate.
Educaţia ar trebui să vizeze, la orice nivel al ei, crearea unor personalităţi puternice şi, pe cât posibil, autonome. În România ultimelor trei decenii nu acesta a fost cazul. După Revoluţie, şansele de a reforma profund sistemul românesc de educaţie şi de a schimba adânc mentalităţile au fost ratate în mod sistematic şi, îndrăznesc să cred, cu bună ştiinţă. Problemele abordate nu au fost mai niciodată sistemice sau structurale, în vreme ce marii elefanţi au fost lăsaţi neatinşi să umple în continuare camerele îmbâcsite ale educaţiei din România.
Marotele lumii exsovietice
Cel puţin în principiu, despre un sistem educaţional poţi spune că se numeşte de succes atunci când vezi valorile şi competenţele din programele şcolare manifestându-se firesc, cotidian, cu naturaleţea cu care respirăm. Pentru noi însă succesul se măsoară încă, după marotele lumii exsovietice care au modelat imaginarul şcolii comuniste, prin obsesia faţă de perfomanţa de vârf, de dragul căreia este sacrificat aproape orice. Segregarea dureroasă între „şcolile bune” şi „şcolile proaste” rămâne şi azi, la câteva decenii după revoluţie, valabilă, ca o rană supurândă şi care refuză să se cicatrizeze. În vreme ce mai toate ţările care înregistrează succese reale în educaţie descoperă pedagogiile conectiviste şi ale cooperării, noi continuăm să cultivăm, de la vârste indecent de mici, competiţia oarbă şi iraţională. Considerăm disciplinele care dezvoltă valori şi atitudini civice discipline de mâna a doua. Şi sacrificăm fără noimă şi fără ezitare totul pe altarul unor reuşite false şi epuizante.
În martie, la începutul perioadei critice, scriam că vom vedea pe toată perioada pandemiei ce mult contează lucrurile care nu contează. Din păcate nu m-am înşelat. România a fost în aceste ultime luni o imagine tristă a lipsei de coerenţă, logică, solidaritate şi consistenţă socială. Ţara premianţilor la olimpiade (unde, apropo, nu suntem nci pe departe aşa străluciţi cu am vrea să credem) pică zilnic testul care, fără a avea vreo legătură cu bacalaureatul sau examenele naţionale, spune infinit mai mult decât ele cu privire la eficienţa sistemului educaţional din România.
Felul în care va începe anul şcolar îmi trezeşte o anxietate profundă
Nu mă tem atât de virus, deşi, ca profesor trecut de patruzeci de ani, cu cel puţin două (începuturi de) comorbidităţi, aş avea de ce. Mă tem că eşecul sistematic al educaţiei româneşti de până acum va face ca ceea ce ar fi fost oricum un dans pe sârmă să devină un dezastru aproape sigur. Pentru că suntem după decenii în care selecţia liderilor a fost mai mereu politică, decenii în care nimeni nu a încurajat vreodată deciziile autonome şi curajoase, după decenii în care scara de valori a fost relativizată obscen, nepermis, de multe ori chiar acolo unde ar fi trebuit să fie suverană. Conducătorii politici nu par să aibă capacitatea de a comunica firesc, omeneşte, măcar un minut. Măştile de invincibili pe feţele neputincioase îi fac mai degrabă ridicoli decât credibili. Bâilbâiala continuă din timpul primelor luni de pandemie (explicabilă, poate, atunci) se perpetuează şi se extinde în decizii haotice şi, după părerea mea, total imprudente. Portretul conducătorului de la vârf pare dureros de asemănător cu cel al micului decident pe umerii căruia sunt puse acum hotărâri de viaţă şi de moarte: lipsă de viziune, lipsă de forţă, lipsă de proiect.
Îmi doresc din suflet să mă înşel şi naţiunea să aibă capacitatea de a ieşi cu bine, solidară şi empatică, din această văgăună. Sau măcar să înveţe ceva din această ecografie de pandemie pusă înaintea noastră la o rezoluţie fără precedent. Avem peste tot oameni buni. Avem peste tot tineri educabili, cu un potenţial exploziv. Avem capital uman inestimabil. Ceea ce nu avem este claritatea şi curajul pe care numai fibra morală durabilă le poate aduce. Nu avem încă reperele suficient de riguroase şi de ferme, care să nu le mai permită marilor ticăloşi să se ridice pe spatele micilor inimoşi. Îmi place să cred că nu vom rata şi această ocazie de a ne privi în faţă. Ca profesor, sunt în permanenţă condamnat la speranţă.
