Este o ţară pe care publicul nostru o percepe în umbra surorii mai mari, India, la care ne-a făcut să visăm Mircea Eliade. Despre Pakistan aproape că nu există materiale informative în limba română. Singură carte destinată publicului larg din România (Al. Sorin, Pakistanul, Editura Ştiinţifică) a apărut în 1956, într-o colecţie intitulată „Pe harta lumii”. De atunci şi până acum nimic. Pasionaţii de ştiri externe ştiu despre Pakistan că deţine arma nucleară, că acolo a fost, pare-se, capturat şi lichidat Osama bin Laden. Desigur, cei mai informaţi au auzit şi de doamna Benazir Bhutto, prima femeie şef de guvern într-o ţară majoritar musulmană, şi de generalul Musharaf, fostul preşedinte care a trezit multe simpatii europene, fiind asemănat cu Atatürk. Mesajul pe Twitter al preşedintelui american Donald Trump, de la începutul lunii ianuarie, cu privire la reducerea asistenţei americane pentru Pakistan s-a regăsit printre primele titluri ale actualităţii şi în România, dar foarte probabil, ştirea este acum dată uitării. Nu avem imaginea unei ţări cu un teritoriu de 796.095 kmp şi locuită de 215 milioane de locuitori. Cu atât mai puţin, nu avem imaginea unei ţări care se dezvoltă rapid, a unei mari ţări emergente, care are perspectiva de a intra la jumătatea secolului în primele zece sau unsprezece economii ale lumii.

Ţară tânără, dar o străveche civilizaţie, un dar al Indusului

Istoria Pakistanului începe abia în august 1947, o dată cu independenţa faţă de Imperiul Britanic. Până atunci însă face parte din istoria subcontinentului indian şi este, prin urmare, moştenitorul unei istorii multimilenare, printre cele mai vechi, alături de cea chineză şi egipteană. Vreme de aproape 4.000 de ani a existat o singură realitate, cea indiană, desigur plurală, care a luat naştere mai întâi pe valea Indusului, fluviu care străbate teritoriul actual al Pakistanului de la Nord la Sud. Am putea spune, fără a exagera, că India primordială este, de fapt, Pakistanul, teritoriul Indiei contemporane fiind un dar al altor fluvii, precum Gangele şi Brahmaputra. Desigur, pot fi introduse nuanţe spre a delimita din punct de vedere istoric, cele două mari părţi ale sub-continentului. Teritoriul actual al Pakistanului până la Indus a fost inclus de Alexandru cel Mare în imperiul său, în jurul anului 330 a. Chr. Mult mai târziu, în a doua parte a secolului al X-lea p. Chr., prezenţa musulmană se instalează durabil pe Valea Indusului, provenind din Orientul Apropiat, dar operă a non-arabilor, a turcilor, afganilor şi iranienilor convertiţi la Islam. În secolul al XIII-lea îşi face apariţia Sultanatul din Delhi, care a dominat subcontinentul indian vreme de două secole şi a lăsat drept moştenire limba urdu, limba naţională a Pakistanului contemporan, iar, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, ia naştere Imperiul Mogul, a cărui religie oficială era islamul de tip sunit şi care a stăpânit întreg subcontinentul până în jurul anului 1850, când a fost înlocuit de colonizarea britanică.

Potrivit Băncii Asiatice de Dezvoltare, potenţialul de creştere al economiei pakistaneze în următorii ani este de 7% pe an

Sechelele colonizării britanice

Colonizarea britanică a lăsat Pakistanului lucruri pozitive precum limba engleză, o limbă universală ce are şi în prezent statut de limba oficială, o puternică tradiţie militară ce se regăseşte în disciplina de fier a forţelor armate pakistaneze şi o reţea de comunicaţii feroviare bine dezvoltată. A lăsat însă în acelaşi timp şi o situaţie geopolitică complicată, care influenţează şi astăzi comportamentul Ţării celor puri, căci aceasta este semnificaţia numelui Pakistanului în limba urdu.

Deşi Congresul Indian fondat şi condus de Gandhi avea şi mulţi militanţi de confesiune musulmană, anii 1930-1940 sunt marcaţi, alături de lupta pentru independenţa Indiei, de numeroase confruntări între hinduşi şi musulmani. Ca urmare a intransigenţei reprezentanţilor hinduşi din Congres şi a intensificării violenţelor între hinduşi şi musulmani, avocatul Mohammad Ali Jinnah, liderul Ligii Musulmane, a formulat aşa-numita „teorie a celor două naţiuni”, pe baza căreia a fost votată de către ligă, în martie 1940, Rezoluţia de la Lahore, actul de naştere al Pakistanului. După obţinerea independenţei, la 15 august 1947, Jinnah devine guvernator general al Pakistanului, până la moartea sa, în 1948. Decolonizarea a pus capăt statelor princiare ale subcontinentului indian care, în funcţie de religia dominantă, au optat fie pentru Pakistan (majoritate musulmană), fie pentru India (majoritate hindusă). Trei state au făcut excepţie, Junagar, Hyderabad şi Kashmir, ca urmare a unor situaţii particulare: primele două erau majoritar hinduse, dar guvernate de dinastii musulmane, iar în ultimul situaţia era inversă. Dacă primele două state au fost integrate relativ uşor în federaţia indiană, Kashmirul de Sud a fost ocupat de armata indiană. Acest lucru a determinat mai multe conflicte armate între Pakistan şi India (1948, 1965, 1971, 1999). Chiar dacă există o rezoluţie, a Consiliului de Securitate, care prevede organizarea unui referendum pentru autodeterminare în Kashmirul controlat de India, autorităţile de la Delhi nu au permis desfăşurarea acestuia nici până în prezent.

Teritoriul Pakistanului, ieşit de sub autoritatea britanică, era compus din două entităţi majore, Pakistanul Occidental, care acoperă teritoriul actualului Pakistan, şi Pakistanul Oriental, actualmente Bangladeshul. Cele două entităţi erau separate de 1.700 km de teritoriu indian. În cele din urmă, în 1971, Pakistanul Oriental, susţinut de India, face secesiune şi devine independent sub numele de Bangladesh.

O altă sechelă importantă a colonizării britanice este frontiera cu Afganistanul, aşa-numita Linie Durand, recunoscută internaţional, dar care a lăsat în interiorul Pakistanului o importantă populaţie pashtună şi un iredentism afgan care doreşte crearea unui mare Pashtunistan.

Leur politique est dans la géographie…

Acest dicton al lui Napoléon I-ul se potriveşte cum nu se poate mai bine politicii Pakistanului. Având o lungă frontieră cu India (2.912 km) şi aspecte teritoriale nerezolvate şi o lungă frontieră greu de controlat cu Afganistanul (2.430 km), cu alte cuvinte o vecinătate preponderant ostilă, Pakistanul a dezvoltat un adevărat complex de enclavă. Acest lucru şi ca urmare a raportului suprafaţă – populaţie – economie în favoarea Indiei. Prin urmare, prima grijă a Pakistanului a fost să îşi lărgească profunzimea strategică şi să tempereze iredentismul afgan. Acest lucru a fost făcut iniţial prin încercarea de a controla reţelele islamiste şi elementele radicale din Afganistan, la sfârşitul anilor 1970, forţat fiind şi de presiunea axei New Delhi – Moscova. Au urmat, apoi două linii politice aparent contradictorii, dar care se regăseau pentru a contrabalansa proximitatea dintre India şi Uniunea Sovietică: apropierea simultană de Statele Unite ale Americii şi de China. Pakistanul a fost un element fundamental în strategia SUA de combatere a Uniunii Sovietice în urma invaziei din Afganistan. Şi de aici sechelele sunt importante şi anume pătrunderea unor elemente radicale pe teritoriul naţional şi o situaţie securitară fragilă. Acum Pakistanul, ce se bucură de o deschidere generoasă la Marea Arabică (1046 km), joacă un rol fundamental în strategia chineză privind noul drum al mătăsii, One Belt, One Road, care are nu numai funcţia de a transforma China într-o putere cu prezenţa globală, dar şi de a o dezenclaviza (prezenţa americană din Coreea de Sud, Taiwan şi Japonia). China este astăzi considerată aliatul cel mai apropiat, iar atât Beijingul, cât şi Islamabadul, nu pierd nicio ocazie pentru a-şi afişa bunele relaţii. All-weather friendship, aşa îşi definesc cele două ţări relaţia specială. Totuşi, pentru China, Pakistanul este numai o carte în marea sa strategie. În acest cadru este adesea amintită importanţa portului Gwadar, dat în administrare Chinei încă din 2013 şi a Coridorului Economic China – Pakistan, cu investiţii de 62 de miliarde de dolari în infrastructura de transport şi energetică, dar şi în parcuri industriale, şi prin care autorităţile de la Islamabad speră să îşi transforme ţara într-un mare Dubai al Asiei de Sud. Altă axă prioritară a politicii externe pakistaneze este reprezentată de relaţiile cu ţările din Golf. În primul rând, aceasta este determinată de importanta diasporă pakistaneză (1,5 milioane în Arabia Saudită; 1,2 milioane în Emiratele Arabe Unite), dar şi de considerente strategice (Arabia Saudită furnizează Pakistanului din anii 1980 hidrocarburi sub preţul pieţei, iar acesta din urmă contribuie la antrenarea personalului militar saudit), deşi Islamabadul a căutat să aibă o relaţie bună cu vecinul iranian (909 km de frontieră comună). Nu trebuie uitată nici politica de descurajare nucleară pentru a compensa dezechilibrul convenţional faţă de India, dar şi reflecţia în unele medii strategice de la Islamabad şi Riyad ca umbrela nucleară pakistaneză (Pakistanul este singura ţară musulmană posesoare a unui arsenal nuclear) să fie extinsă şi la Arabia Saudită.

Clasa mijlocie tot mai numeroasă a determinat implantarea masivă a marilor grupuri, precum Nestlé, Carrefour, Procter&Gamble, l’Oréal
etc

Către o mare ţară emergentă

Potrivit Băncii Asiatice de Dezvoltare, potenţialul de creştere al economiei pakistaneze în următorii ani este de 7% pe an. Acest lucru reprezintă un atu incontestabil, care îl situează alături de alte mari ţări emergente, precum Mexic şi Vietnam. Demografia dinamică (peste 2% pe an, cea mai mare din regiune), cu 60% din populaţie având sub 20 de ani într- o ţară ce posedă zece metropole cu o populaţie de peste un milion de locuitori (în vârful clasamentului fiind aglomeraţia urbană Karachi – 25 de milioane de locuitori), face din Pakistan o piaţă de viitor. Clasa mijlocie tot mai numeroasă a determinat implantarea masivă a marilor grupuri, precum Nestlé, Carrefour, Procter&Gamble, l’Oréal etc. Bursa de la Karachi, deşi mai modestă decât cea de la Shanghai sau New Delhi, a afişat rate de creştere şi de 40% într-un singur an (2013), fiind una dintre pieţele financiare printre cele mai dinamice din lume. În sfârşit, situaţia geografică de răscruce, între Orientul Mijlociu, Extremul Orient şi Asia Centrală reprezintă un alt atu pentru Pakistan, ca platformă de producţie şi de export spre ţările din regiunea extinsă Asia-Pacific.