Ați auzit de Mihai Georgescu, Radu Jerlăianu, Ionel Turculeț sau Nicoale Păsărică? Sigur că nu. Ei sunt echivalentul la oină al unor fotbaliști ca Gheorghe Hagi, Gică Popescu, Dorinel Munteanu sau Nicolae Dobrin. Declarată prin lege sport național, oina se confruntă cu probleme românești, greu de imaginat la nivelul altor sporturi de echipă.
Spectacol pe iarbă
Primul turneu al play off-ului la oină pe 2016 trebuia să se dispute la Horea, în județul Alba, dar fiindcă nu s-a putut identifica un teren suficient de drept în creierul Apusenilor, competiția a fost mutată la Sebeș. În mica tribună a stadionului „Arini” din oraș, în 21 august, la debutul competiției, erau exact două persoane: o doamnă la vreo 40 de ani și un țânc de vreo 10. Ambii, rude ale unor jucători.
Pe gazon, se cânta imnul. Cele mai bune patru formații din campionatul regulat îl ascultă, aliniate în patru careuri, umăr la umăr. Primul meci e între Frontiera Tomis Constanța, echipa care domină de un deceniu oina, și Brigada Gherăești, una dintre cele două echipe ale acestei comune din județul Neamț, veritabilă forță în oină.
Ritualul de alegere a terenului, la începutul meciului | Fotografii: Dan Bodea
Despre oină se spune că seamănă cu baseballul, dar asemănările se opresc la faptul că în ambele sporturi se folosește o bâtă pentru a lovi o minge. Principiile oinei sunt relativ simple: mingea servită de un coechipier este lovită cu bastonul, cât mai puternic. Jucătorul care a lovit mingea trebuie apoi să străbată terenul, pe lung, de două ori, prima dată pe stânga, spre linia de fund, apoi, în sens invers, pe dreapta, spre linia de unde a plecat. În timpul acestei alergări, el este luat la țintă cu mingea de cei 11 adversari, așezați pe trei linii de câte trei, plus câte un jucător pe linia de start și cea de fund. Jucătorul „vânat” are voie să pareze lovitura doar cu palmele. E un fel de baseball, combinat cu o formă rafinată de „rațele și vânătorii”.
Începe prima partidă. Echipele se aliniază pentru salutul dinaintea meciului, apoi urmează ritualul de alegere a terenului. Arbitrul aruncă bastonul căpitanului de la Brigada, care îl prinde cu o mână, din jumătatea mai groasă. Căpitanul Frontierei Tomis pune palma pe baston, deasupra palmei adversarului. Căpitanii repetă procedeul până când unul dintre ei ajunge cu palma la capătul bastonului. Acesta e cel care alege dacă echipa sa va sta „la bătaie” sau „la prindere” în prima parte a jocului. Adică, dacă jucătorii săi vor fi cei ce vor lovi mingea, sau cei care vor sta în teren pentru a-i ținti cu mingea pe adversari. Oricum, la pauză, rolurile se schimbă. Reprizele nu au o durată fixă, lungimea jocului fiind dată de faptul că fiecare din cei 11 jucători ai unei echipe trebuie să lovească mingea.
Derbi național și local
Cei care lovesc primii sunt cei de la Tomis. Mingea este prinsă din zbor de un adversar, moment care impune o fază fixă, numită „prins la mijloc”, prin care distanța dintre jucătorul „vânat” este redusă, în avantajul celor care îl țintesc.
Odată învățate regulile, jocul capătă noimă. Nu trebuie să fii un cunoscător ca să te bucuri de viteza fazelor de joc și de îndemânarea jucătorilor, atât la lovitură, cât și la țintire și eschivă.
„Oina este mai dinamică și mai coerentă. Îți trebuie mai multă pregătire să o practici decât baseballul”, explică șeful Federației Române de Oină, Nicolae Dobre, un ins atletic și degajat, care supervizează competiția de la Sebeș când din tribună, când de pe marginea terenului.
Jocul curge cam 40 de minute fără surprize și Brigada pierde. Jucătorii ambelor formații trec în tribune. Mulți dintre ei își aprind câte o țigară. Aparent, fumatul nu este incompatibil cu oina.
Pe teren intră echipa fanion a Bucureștiului, Straja, fostă Dinamo, și echipa fanion a Gherăeștiului, Biruința, cu o stemă clonată după cea a Stelei București. Apoi, meciurile continuă, pe sistemul „fiecare cu fiecare”.
Echipa aflată la prindere se aşază pe trei rânduri, aşteptând lovitura adversarului
În tribună mai apar cam o duzină de spectatori, dar cam toți sunt rude și prieteni ai jucătorilor. Țâncul prezent încă de la momentul zero se numește Cosmin Blaj și are 10 ani. Scoate de undeva o trâmbiță, și, în timpul derbiului dintre Brigada și Biruința, suflă în ea la fiecare lovitură cu bastonul a Biruinței. E o tehnică de intimidare adversarului. Opțiunea micului suporter e firească: tatăl său, Claudiu, joacă la Brigada.
Cosmin așteaptă să facă 14-15 ani, ca să poată juca oină. Până atunci, se antrenează cu fratele său, Robert, în vârstă de 13 ani. Din când în când bat mingea împreună cu tatăl lor. „La Brigada vreau să joc, ca și tata. Dar nu numai el, și bunicul, Petru, juca oină. Sper să ajung și eu jucător bun”, spune ca la carte puștiul.
Brigada are însă probleme de lot. Trei jucători sunt la nunți, trei au plecat la muncă în străinătate. Pe teren, echipa e în dificultate, condusă la pauză de Biruința cu 8-6. Urmează, însă, o serie de mingi pe care Brigada le bate până dincolo de linia de fund, fiecare însemnând două puncte. În câteva minute se întoarce scorul, iar pe cei de la Biruința încep să-i lase nervii. Jucătorii bâlbâie pasele și zbiară unii la alții. Cei de la Brigada, deși unii sunt mai în vârstă, par că trec ca rachetele pe lângă jucătorii Biruinței. În acest context, partea a doua a meciului e scurtă. Din 11 jucători, Biruința nu lovește decât doi. La final, un fundaș de la Biruința dă cu șapca de pământ de ciudă. Brigada biruie cu 15 la 12. De pe margine, cei doi antrenori ai învinșilor, Ioan Chifan și Mihai Blaj, constată cam amar că lotul nu e la nivelul așteptărilor. „Ce să faci, dacă-s slabi”, oftează primul. Meciul se încheie cu alt ritual, în care fiecare jucător al unei echipe bate palma cu fiecare adversar.
Întoarcerea mortului de la groapă
Derbiul echipelor din Gherăești a fost spectaculos, iar cel dintre Frontiera Tomis și Straja, cele mai bune echipe ale momentului, și mai spectaculos. E practic cel mai înalt nivel la care se practică oina în România, dar, comparativ cu perioada de glorie a acestui sport, e slab. „Acum dacă se joacă la un 50-60% din ce era înainte, prin anii 1980, când se ajungea ca mingea să fie plimbată 15-20 de minute fără să atingă gazonul”, spune președintele Federației.
Oina era în moarte clinică, pe la mijlocul anilor 2000, când a început resuscitarea. „Prin anii 1990 abia dacă se mai juca, aproape la întâmplare, și cu un campionat foarte slab”, își aduce aminte Radu Jerlăianu, căpitanul și antrenorul celor de la Straja. Din 2007, o nouă echipă a Federației de Oină a început resuscitarea acestui sport, iar rezultatele încep să se vadă, și oina respiră din nou. Federația numără cam 20 de cluburi și asociații sportive județene active, după ce jumătate au fost dezafiliate anul acesta pentru lipsă de activitate. Campionatul masculin de seniori are opt echipe, și există o serie de nuclee regionale de oină, unde se joacă la nivel de juniori I, II și III, băieți și fete. Pe lângă oina în 11, în aer liber, se mai organizează competiții de oină în sală și pe plajă.
„Granzii” campionatului de seniori sunt Straja București, echipa Jandarmeriei, și Frontiera Tomis Constanța, echipa Poliției de Frontieră. „Fiind echipe departamentale, beneficiază de avantajele date de stabilitatea unei instituții, mai ales salarii, dar și o bază de antrenament și o minimă finanțare a activității”, spune șeful Federației, Nicolae Dobre. Restul echipelor se descurcă la limită, cu finanțare mai de pe la sponsori, mai de pe la primării.
În ultimii ani, Federația Română de Oină a demarat o acțiune de revigorare a acestui sport. Au fost reactivate o mare parte dintre centrele de tradiție și incluse noi localități. Au fost organizate mai multe cursuri de promovare a oinei în rândul profesorilor de Educație Fizică. Există un calendar competițional solid, pe gazon, în sală (cu echipe de șase jucători), dar și pe plajă. Toate aceste programe sunt susținute în 2016 de un buget record, de 425.000 de lei, alocat de Ministerul Tineretului și Sportului.
Sediul Federației se află la Constanța, unde se găsește și cea mai puternică echipă a ultimilor ani, Frontiera Tomis, campioană din 2006 încoace, cu excepția anului 2009, când titlul a fost luat de Biruința Gherăești.
Anul acesta, campionatul e pe muchie de cuțit, după ce turneul regulat s-a încheiat cu Straja și Frontiera la egalitate, iar în primul turneu de play off, Straja a bătut Frontiera și are două puncte avans în clasament. „Practic, totul se va decide în al doilea turneu de play off. Dacă ne bat ei, al lor e titlul, dacă batem noi, câștigăm noi, fiindcă vom fi la egalitate de puncte, dar vom avea avantaj un meci direct, cel din turneul regulat, iar meciurile directe sunt primul criteriu de departajare”, spune Mihai Georgescu, căpitan al Frontierei (actualizare la final – n.r.).
Georgescu este cel mai bun oinist al momentului fiind declarat MVP-ul campionatului în toate edițiile din ultimii zece ani. Joacă oină încă din 1985, când,la 12 ani, a debutat la juniorii de la Viață Nouă Olteni, localitatea sa natală, una din forțele oinei în anii respectivi. „Oina este o tradiție la noi în familie, a jucat și tata, joacă și fratele meu…. probabil s-a transmis”, zâmbește oinistul.
S-a născut la sat
În Parcul Sportiv „Iuliu Haţieganu” din Cluj, un jucător de la Frontiera Tomis Constanţa este pe punctul de a lovi mingea servită de un coechipier, într-un meci cu CS Politehnica Cluj, din cadrul Cupei Federaţiei la Oină
Originile rurale ale oinei și popularitatea pe care acest sport o are încă la țară, în câteva zone cu tradiție, îi dau câteva trăsături unice. Printre ele, faptul că în liga națională sunt prezente localități unde sporturile de echipă „bogate”, cum sunt fotbalul, handbalul, baschetul sau voleiul nu ar avea nicio șansă la performanță. Astfel, pe lângă echipe din București, Constanța și Cluj, în campionatul regulat din 2016 au participat echipe din Râmnicelu (județul Buzău), Surdila-Greci (Brăila), Pârcovaci (Iași), și, bineînțeles, Gherăești.
Acesta din urmă este un caz special, unde mai mulți sponsori locali susțin cele două echipe, Brigada și Biruința, cu echipele aferente de seniori și juniori, masculin și feminin. Emulația creată în jurul oinei la Gherăești este unică, spun cei care cunosc fenomenul. De la puști de zece ani cum e Cosmin Blaj, care suflă în trâmbiță să intimideze adversarii, până la oameni care se apropie de senectute, comuna se învârte în jurul mingii de oină.
În tribuna de la Sebeș, alături de Cosmin, la debutul play off-ului, cel de-al doilea spectator era doamna Maria, soția lui Ionel Turculeț, titular la Brigada, și cel mai în vârstă jucător al campionatului. La cei 49 de ani ai săi, „Joe” are un pic de burtică, care nu l-a împiedicat, însă, să bată mingea, în meciul de play off cu Biruința, până aproape de linia de fund și apoi să zburde pe lângă adversari. A fost lovit, mai mult din noroc, abia cu câțiva metri înainte de a ieși de pe teren. Dar nu a fost deloc rău pentru un sportiv de aproape 50 de ani. Turculeț joacă oină de la șapte de ani și are un palmares impresionant. „De șapte ori campionatul, de șase ori, cupa”, numără sportivul, după ce trece în revistă echipele pentru care a jucat: Laminorul Roman, Frontiera Constanța, Siretul Bacău etc. Spune că cel mai mult îi place la oină faptul că niciun meci nu seamănă cu altul. „Intri pe teren și nu știi niciodată la ce să te aștepți. Ăsta e marele farmec”, explică Turculeț. Iar dacă asta o spune un om care joacă de 42 de ani oină, probabil că e adevărat. Cât despre recompense materiale, întrebat cât a câștigat în cariera de oinist, jucătorul pare că nu pricepe întrebarea, iar soția sa chicotește: „Poate vreți să întrebați cât a cheltuit”.
Centre cu tradiție
Oina s-a născut la sat și are încă rădăcini puternice în zona rurală. Pe lângă centrele tradiționale cu echipe de prima ligă, nuclee puternice de oină mai sunt încomuna Curcani, din Călărași, Olteni, din Teleorman, Frasin, din Suceava, Chiuiești din Cluj, Dragu din Sălaj sau Coruia, din Maramureș. Departe de camerele de luat vederi și de stadioanele cu gazon tuns englezește, zeci de copii se antrenează periodic, pe terenuri modeste, unde miroase a iarbă cosită proaspăt. Într-o după-amiază caldă de la sfârșit de august, pe terenul de fotbal de la marginea comunei Remetea Chioarului a avut loc o reunire a loturilor de juniori I, II și III ale echipelor Cetatea Remetea, Dinamic Coruia și Măgura Coaș, băieți și fete.
Cei mai mulți oiniști au venit pe biciclete. Surorile Iza și Beatrice Moje au adus din Coaș rucsacul cu mingi, iar prietena lor, Timea, a venit cu bastonul. Încălzirea începe cu schimburi lejere de pase. Apoi, se trece la executarea unor lovituri. Paul Stejerel, un senior de 21 de ani, venit și el la antrenament, lovește de două ori mingea cu putere. Dacă era meci, ar fi trecut de linia de fund. Alt senior, Vlad Ivan, dă și el bine. Fetele se străduiesc, unele mai dau pe lângă, altele mai nimeresc.
Antrenorul principal al loturilor reunite este Călin Moje, profesor de educație fizică și director al școlii din Remetea. El este secondat de șeful de post din localitate, Marcel Buga, și el fost oinist și pasionat de sport. Moje este animatorul mișcării de oină din Maramureș și membru în Biroul Federal. În urma insistențelor sale, din anul școlar 2016-2017, la Remetea va funcționa prima catedră școlară de oină cu normă întreagă din țară, avându-l ca titular. „E un început de instituționalizare. Sperăm să ne urmeze și alte județe. E păcat să se piardă așa un sport frumos”, spune profesorul.
Poveste din Chioar
În zona Chioarului se jucau în mod tradițional forme vechi de oină, denumite „de-a mingea”, „una și fuga” sau „trei și fuga”, până în anii 1980. Atunci, un fost jucător de la Tricolorul Baia Mare, Dumitru Dobrican, o organizat oina modernă, prin echipa Spicul Coruia, care a făcut performanță de nivel național până în 1991. În anii 1990, oina din Maramureș a urmat tiparul național, intrând într-o perioadă de dezorganizare.
Fost jucător în echipa lui Dobrican, Călin Moje a fost cel care a reînviat oina din zonă în 2001, după ce tradiția sportivă aproape se pierduse. De atunci, echipele de juniori din triunghiul Coruia – Coaș – Remetea au obținut o pletoră de locuri pe podium la diverse competiții.
În ultima parte a antrenamentului, copiii se împart în două echipe mixte, și joacă un meci. Diferența între acesta și meciurile din play off este ca între fotbalul din prima ligă românească și cel de Champions League. Dar ardoarea cu care copiii dau după minge și aleargă e aceeași. La firul ierbii, oina are viitor.
O soluție de la Cluj
Probleme apar însă după juniorat, la echipele de seniori, care se zbat cu subfinanțarea, noțiune care nu exista în perioada de aur a oinei, respectiv în regimul comunist. „Pe atunci când se mergea în deplasări sau se organizau meciuri acasă, exista un delegat din partea primăriei, care se ocupa de tot. Acum, parcă dimpotrivă, autoritățile administrative de la diverse niveluri nu știu cum să te oprească, să te blocheze în proceduri și hârtii”, rezumă Călin Moje.
Echipamentul specific oinei: bastonul şi mingea din opt triunghiuri de piele, umplută cu păr. Momentan, mingile de oină sunt cumpărate din Pakistan, de la un producător care asigură un cost mai mic decât al celor produse artizanal, în România
Radu Jerlăianu, căpitanul celor de la Straja, explică succint problema: „După juniorat, când termină școala, jucătorii nu mai au motivație și fiecare pleacă în treaba lui. Din cauza asta ni se întâmplă să nu avem loturi complete pentru competiții și trebuie să împrumutăm de la alte echipe. E greu să ții pe teren oameni care nu joacă decât din pasiune”, spune liderul unuia dintre „granzii” oinei.
O soluție la această problemă pare să se fi găsit la Cluj, unde, sub egida Clubului Sportiv „Politehnica” s-a înființat în 2014 o echipă de oină. Orașul de sub Feleac nu are o tradiție în acest sport, iar jucătorii legitimați provin din zonele Dragu-Sălaj, Frasin-Suceava, Chiuiești-Cluj, explică Marius Bolba, coordonatorul secției de oină a clubului. „Vrem să adunăm, sub egida clubului nostru, cei mai talentați oiniști din zonele cu tradiție care sunt cât de cât apropiate. Le oferim condiții bune de antrenament, de deplasare, echipament și o să încercăm să le dăm chiar indemnizații de performanță. Sperăm să atragem și ceva sponsori”, explică acesta strategia clubului clujean.
Povestea echipei de oină de la Cluj a pornit de la Marian Morariu, un jucător din Frasin, Suceava, care a intrat la facultate la Universitatea Tehnică din Cluj. Pasionat de acest sport, el le-a propus mai multor colegi de grupă să joace împreună. „Am venit la facultate în 2011, am căutat echipe de oină cu care se joc, dar nu era niciuna, numai la Chiuiești, dar nu aveau seniori. Am renunțat pe moment, dar apoi am vorbit cu șeful Federației, care mi-a spus că mă susține cât poate. Le-am arătat colegilor de grupă cum se joacă oina și am făcut o echipa”, povestește oinistul. Așa a luat ființă echipa „Străjerii Feleacului”, care se antrena pe un teren de la periferia Clujului. A fost primul pas.
În 2014, Marian s-a prezentat la clubul Universității Tehnice, CS „Politehnica” , căruia i-a propus să înființeze și o secție de oină. Conducerea clubului a reacționat… ardelenește. „Împreună cu președintele clubului, Radu Munteanu, am stat un pic să ne gândim, că nu știam nici măcar regulile oinei. Am început să ne documentăm, și am constatat că există în jurul Clujului zone unde oina are tradiție și se joacă până la nivel de juniori, după care jucătorii se pierd, deci o echipă de oină ar fi avut bazinul de talente necesar ca să poată să facă, în timp, performanță. Apoi, am trecut la treabă”, povestește Marius Bolba.
Jucătorii din zonă au fost contactați prin intermediul lui Marian Morariu, care îi cunoștea din competițiile de juniori. Anul trecut, CS „Politehnica” s-a afiliat la Federația de Oină și a participat la toate competițiile. „În prima jumătate de an nu am bătut pe nimeni, dar în a doua am reușit să venim pe locul cinci în campionat”, povestește Marius Bolba. Echipa se antrenează în Parcul Babeș, pe un teren excelent, de rugby. Jucători ca Mihai Georgescu și Radu Jerlăianu sunt aduși la Cluj să țină instructaje de tehnică și arbitraj, iar în scurt timp va fi contractat un antrenor profesionist. „Eu cred că asta e o rezolvare pentru problemele actuale ale oinei: centrele urbane puternice să susțină echipe care asigură condiții bune pentru jucătorii talentați din centrele oinistice tradiționale”, încheie Marius Bolba.
Marius Bolba
Vrem să adunăm, sub egida clubului nostru, cei mai talentaţi oinişti din zonele cu tradiţie care sunt cât de cât apropiate. Le oferim condiţii bune de antrenament, de deplasare, echipament şi o să încercăm să le dăm chiar indemnizaţii de performanţă
Marius Bolba,
coordonatorul secț iei de oina a Clubului Sportiv „Politehnica” Cluj
A doua șansă
Șeful Federației de Oină e optimist. Un pas birocratic important s-a făcut în urmă cu doi ani, când oina a fost declarată sport național prin Legea 26/2014. Nu pare mare lucru, dar efectele au început deja să se vadă. Un exemplu – Marian Morariu a propus înființarea secției de oină la CS „Politehnica” Cluj impulsionat de această lege.
Pe lângă articolul referitor la declararea oinei sport național, legea mai stipulează și crearea programului național „Redescoperă Oina” și posibilitatea ca acesta să fie susținut financiar de stat, prin structurile administrative centrale și locale. „Prin urmare, în zece ani de acum, dacă reușim să implementăm proiectele pe care le avem – printre cele mai importante se numără cele de instruire de noi antrenori și profesori de oină și de mărire a personalului implicat în fenomen -, oina poate ajunge între primele patru-cinci cele mai importante sporturi de echipă din România”, spune Nicolae Dobre.
Alte țeluri importante sunt introducerea oinei la scară mare în școli și crearea a minim două baze sportive exclusiv pentru acest sport, una la Constanța și alta la București.
Nu în ultimul rând, oina este pe punctul de a scoate capul în lume. În septembrie, o delegație a Federației Române de Oină a vizitat pentru a doua oară Tokyo, în vederea organizării unor jocuri demonstrative în paralel cu Jocurile Olimpice din 2020. „Din punct de vedere al expunerii, ar fi pentru noi ceva extraordinar să reușim să ducem oina la Tokyo în 2020. Bineînțeles, nu în cadrul Olimpiadei, dar japonezii sunt foarte deschiși pentru organizarea unor meciuri demonstrative de baseball – sport care a prins foarte bine la ei – și oină”, spune Nicolae Dobre.
Ar fi a doua șansă istorică pentru oina românească. Prima dată, în 1894, Comitetul Internațional Olimpic a invitat România să organizeze un meci de oină cu ocazia primelor Jocuri Olimpice moderne, cele de la Atena din 1896. Din motive neclare, dar cel mai probabil din cauza lipsei banilor, România nu a onorat invitația. Urmările se simt și acum pe un teren proaspăt cosit de la marginea Remetei, în Țara Chioarului. „Dacă nu ratam noi atunci momentul, cine știe unde era oina acum”, se întreabă retoric Călin Moje.
Pe tăpșane de la țară, pe stadioane modeste din orașe mici sau pe arene cochete din marile orașe, oina respiră din nou, dar se zbate într-un anonimat paradoxal pentru un sport național. „E ca o fată frumoasă pe care o ții în casă”, încheie președintele Federației de Oină, Nicolae Dobre.
Nicolae Dobre
În zece ani, dacă reuşim să implementăm proiectele pe care le avem – printre cele mai importante se numără cele de instruire de noi antrenori şi profesori de oină şi de mărire a personalului implicat în fenomen -, oina poate ajunge între primele patru-cinci cele mai importante sporturi de echipă din România”
Nicolae Dobre,
președinte Federația Română de Oină
Origini pierdute în istorie
Istoria oinei nu este foarte bine cercetată. Este clar că face parte din marea familie europeană a jocurilor tradiționale cu minge mică și bâtă, alături de Schlagball (Germania), Pesäpallo (Finlanda), Rounders (Irlanda), Lapta (Rusia) etc, jocuri în care își are originea și baseballul american.
Ipoteze nesusținute de dovezi plasează originile oinei în vremea geto-dacilor. Altele, pornite de la un pasaj din piesa de teatru „Vlaicu Vodă” scrisă în 1902 de Alexandru Davila, fixează, tot fără nicio acoperire, prima atestară documentară a oinei în vremea acestui voievod muntean.
Lucrările serioase sunt însă mult mai prudente. În volumul „Oină”, publicat în 1974, la Editura Stadion, autorii, Alexandru Rafailescu și Costel Iancu, se rezumă să spună că „este foarte greu de precizat de când se joacă oină pe meleagurile noastre”.
Prima atestare documentară certă a fost descoperită de Nicolae Iorga, printr-o însemnare făcută de preotul Nicolae Stoica, pe marginea unei cărți de cult, care spune că, în 1763, pe când avea 13 ani, se afla la Timișoara, unde „încă bălți multe în cetate erau, unde ne dam pe ghiață, destule locuri largi, unde ne jucam (…) cu lopta mică”. „Lopta” este un termen des întâlnit în denumirile regionale ale oinei, derivat din termenul maghiar pentru minge.
Jucat de ciobani
Așadar, înainte de 1763, nu există o atestare documentară sigură a oinei în spațiul românesc, dar se presupune că ea există mai demult, fiind o creație a păstorilor români, lucru sugerat de termenii utilizați înainte de practicarea ei ca sport organizat: bățul cu care se bătea mingea se numea bâtă, căpitanul echipei – baci, echipa de la prindere – păscare, iar intrarea jucătorilor de la bătaie în teren era denumită intrarea în strungă, se arată tot în cartea semnată de Rafailescu și Iancu.
Prima campioană la oină, echipa liceului „Bălcescu” din Brăila | Foto: Federaţia Română de Oină
Potrivit acesteia, în părțile Blajului, oina era cunoscută sub denumirea „Matca mare”, „Hâlca”, „Lapta-lungă” sau „Baciul”. În preajma Sibiului i se spunea „Fuga”, în zona Dej se numea „Hopaciul”, pe la Suceava, „Apuca” și „Ogoiul”. În Muntenia și Moldova i s-a spus multă vreme „Hoina” și apoi „Oina”. „Că jocul a fost răspândit de păstori în pelerinajul lor prin țară o dovedește și faptul că «Matca Mare» nu era cunoscută și practicată numai prin părțile Blajului, ci și în județul Teleorman, de pildă în comuna Olteni, unde purta același nume și se juca în aceeași formă ca la Blaj”, afirmă autorii cărții.
Călin Moje
„Pentru a-l practica, ai nevoie de viteză, pentru alergare, îndemânare, la prinderea mingii, forță, pentru a lovi cu bastonul, viteză de reacție și atenție distributivă pentru a para mingea sau a te feri de ea, voință, fiindcă nu e confortabil să știi că 11 oameni te iau la țintă, dintre care unii sunt foarte puternici și te pot lovi de aproape, rezistență, când ai de jucat două-trei zile la rând în turnee și, înainte de toate inteligență, fiindcă în câteva fracțiuni de secundă trebuie să anticipezi pasele adversarului și să îți calculezi mișcările tale”, explică profesorul-antrenor Călin Moje de la Cetatea Remetea Chioarului. Grație acestui cumul de calități pe care trebuie să le posede un oinist, este foarte ușor ca acesta să treacă la alte sporturi, mai spune antrenorul și profesorul de oină.
Alt volum de specialitate, „Sportul românesc de-a lungul anilor”, apărut în 1970, precizează că oina ca joc sportiv a apărut în școli în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, iar primul regulament a fost întocmit în 1895. Legendarul ministru al educației, Spiru Haret, avea să dea un impuls decisiv oinei, în 1897, cerând profesorilor de gimnastică din țară să promoveze această disciplină în școli. În urma acestui demers, se organizează și primul campionat național de oină, în 1899, desfășurat la București, pe un teren „La Șosea”, câștigat de Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila.
În 1932 a fost creată Federația Română de Oină, iar după instaurarea comunismului, oina a cunoscut o perioadă de glorie ca sport național, fiind organizate echipe pe lângă toate marile întreprinderi din țară, dar și la sate.
Oina tradițională încă trăiește
„Ce este extraordinar la acest sport este că el încă se mai joacă în formele lui tradiționale, neorganizate, în aproape toate regiunile țării, mai ales la sate, sub diferite nume”, spune președintele Federației, Nicolae Dobre.
Un asemenea caz este „Lopta-n bâtă”, o formă de oină care se joacă la Zlatna în ziua de Paști, lângă cimitir. Lopta e mingea, realizată și în zilele noastre dintr-un ghemotoc bine legat de cârpe, iar bâta e bățul cu care aceasta se lovește. „Se formează mai multe echipe. Un fecior aruncă mingea în sus, altul o lovește, iar ceilalți trebuie să o prindă. Lumea se adună să-i vadă, fetele vin îmbrăcate frumos și îi răsplătesc cu ouă roșii. Ei le udă cu parfum și le mai fură un sărut”, spune preotul Nicolae Șoit, de la parohia Zlatna I.
În mod tradițional, se formează două echipe: „ficiorii din Valea lui Lal” și „ficiorii de la Vâltori”, corespunzând unei zone, respectiv unui sat lipit de Zlatna. La terminarea Vecerniei de Înviere, preotul și corul urcă și ei la meci, se mai socializează puțin și, la scurtă vreme, partida se încheie.
Preotul Nicolae Șoit spune că nu știe să existe documente cu privire la practicarea acestui tip de oină și, că, din spusele celor bătrâni, el se joacă din vremuri imemoriale.
La sfârşitul meciului, alt ritual: fiecare bate palma cu fiecare. În imagine, cele două rivale din Gherăeşti, Brigada (în albastru) şi Biruinţa
O ratare universală
Dată fiind valoarea de tradiție a oinei, Ministerul Culturii a intenționat în 2012 să înscrie oina în Patrimoniul Mondial Imaterial UNESCO. Acest lucru însă nu s-a mai întâmplat. Inițiativa i-a aparținut lui Virgil Nițulescu, fost președinte al comisiei de specialitate din minister. Ulterior, s-a renunțat la aceasta idee. „Comisia al cărei președinte eram și-a încheiat mandatul în februarie 2014. Atunci a fost numită o altă comisie, care nu a mai considerat oina drept o prioritate”, a explicat Nițulescu.
Actualizare, octombrie 2016. Campionatul a fost adjudecat de Straja, care în meciul decisiv a trecut la numai două puncte de Frontiera Tomis.
