Observarea păsărilor (în engleză birdwatching) este un fenomen foarte răspândit în special în rândul țărilor din vestul Europei și din America de Nord. Activitatea, care pentru marea majoritate a celor care iau parte la ea este un hobby, presupune ieșiri periodice în natură pentru observarea speciilor de păsări. Cel mai adesea ieșirile au loc în zone cu concentrații mari de specii și exemplare. Dar, în general, observațiile au loc în orice fel de zone: fiind vorba de pasiune, un păsărar (birdwatcher, în engleză) va nota speciile de păsări observate indiferent de zona în care se deplasează (fie că deplasarea s-a făcut în mod special pentru observarea păsărilor, fie că deplasarea a avut cu totul alt scop).
Pentru a înțelege situația din țara noastră, este nevoie de o comparație. Dacă în unele țări din vest (Marea Britanie, Olanda) numărul observatorilor este de milioane, în România, numărul persoanelor care au ca pasiune observarea păsărilor nu depășește cu mult, probabil, cifra de o sută. Iar dintre aceștia, numărul celor care participă sistematic în diferite proiecte de studiu al păsărilor este de câteva zeci.
Această comparație a avut un scop: acela de a sublinia gradul redus al bazei de selecție la care trebuie să te gândești atunci când vrei să implementezi un studiu la scară largă (ce are nevoie, adesea, de sute de observatori).
De ce observăm păsările? Cred că primul răspuns este: din pasiune. Iar pentru că, așa cum știm cu toții, datorită presiunii antropice, calitatea habitatelor naturale scade continuu – a fost nevoie de a da și o față pragmatică acestei pasiuni. Păsările oglindesc foarte fidel schimbările care au loc în natură: dacă habitatele lor se degradează, inevitabil apare un declin numeric. Astfel, prin evaluarea repetată și standardizată, putem ține sub observație evoluția numerică a efectivelor – și prin această acțiune putem detecta schimbările ce au loc la nivelul habitatelor.
Pornind de la aceste prezumții, efortul observatorilor a fost standardizat, au fost elaborate metodologii standard – și astfel au fost coagulate programele de monitorizare a speciilor de păsări. De-a lungul timpului, au luat ființă o gamă largă de astfel de programe la nivel european, care au început a fi implementate la început țările din vest și mai apoi în centrul și estul continentului.
În România primele programe de monitorizare a păsărilor implementate vizau speciile de apă migratoare care iernează la noi în țară (rațe, gâște, corcodei etc.). Primele încercări au loc începând cu anul 1967, dar abia din anul 2000 încoace efortul este mai substanțial și constant (în prezent sunt aproximativ 200 de locații vizitate anual, răspândite uniform la nivel național). Acest program este coordonat de către Societatea Ornitologică Română și este implementat în colaborare cu Grupul Milvus.
În România, primele programe de monitorizare a păsărilor vizau speciile de apă migratoare care iernează la noi în țară
Un alt program de monitorizare a speciilor de păsări implementat la nivel național este cel de Monitorizare a Păsărilor Comune. Așa cum îi spune și numele, programul vizează speciile de pasări cu largă răspândire, comune, care cuibăresc la noi în țară. Programul a fost început în anul 2006 de către Societatea Ornitologică Română, iar începând din anul 2007 este implementat în parteneriat cu Grupul Milvus și Universitatea Babeș – Bolyai.
Principiile care stau la baza acestui program de monitorizare sunt simple: sunt colectate date numerice despre speciile de păsări în mod sistematic, folosind aceiași metodologie, din mai multe locații distribuite uniform la nivel național; aceste observații sunt repetate periodic, anual, pentru un timp îndelungat; schimbările numerice surprinse la nivelul speciilor de păsări vor oglindi situația din natură: dacă habitatele lor se degradează, va exista un declin.
Un exemplu de date de tendință este prezentat în graficul alăturat. Sunt prezentate evoluțiile numerice ale speciilor de păsări pe baza datelor programului Monitorizarea Păsărilor Comune, de la începutul acestuia, până în anul 2012. Speciile sunt grupate pe tipuri de habitate (roșu – specii agricole, verde – specii forestiere, albastru – specii generaliste). Liniile corespunzătoare urmăresc evoluția numerică a populațiilor acestor specii. Atunci când în grafic se poate vedea o tendință descrescătoare continuă și susținută – înțelegem că există o problemă.
Se poate pune întrebarea: la ce pot fi folosite informațiile obținute prin derularea unui astfel de program? În primul rând putem detecta schimbările majore în populațiile speciilor țintă. Dacă apare un declin, cu siguranță acesta reflectă imaginea globală a speciei respective la nivel național. În al doilea rând, putem încerca identificarea cauzelor care au dus la instalarea declinului (exemplu: practici agricole neconforme cu cerințele ecologice ale speciilor). Iar în cele din urmă, aceste rezultate constituie o armă foarte puternică în acțiunile de lobby – influențarea deciziilor instituțiilor centrale (Guvern, Ministere de resort). Politicile de mediu nu pot fi influențate decât cu evidențe foarte solide – iar datele colectate în astfel de programe la nivel național pot furniza aceste date.
Există însă și o latura mai dificilă în implementarea unor astfel de programe – mă refer aici la cele descrise în paragrafele de la început. Numărul extrem de redus (comparativ cu alte țări din Europa) de specialiști care se pot implica în astfel de programe de nișă își spune cuvântul.
În timp ce în țările din vestul și nordul continentului observarea păsărilor poate fi considerată deja o tradiție (există o comunitate foarte solidă, există întâlniri, manifestări, festivaluri), în România lucrurile sunt abia la început. Și firave, pentru că societatea românească nu are tradiție în pregătirea de persoane bune cunoscătoare a naturii (indiferent de ramura de interes, botanică, zoologie etc.). În plus, aceste programe sunt implementate prin voluntariat – cei care participă contribuie din pasiune.
Însă, în ultima vreme, ideea voluntariatului a început să se extindă și în societatea românească, tot mai multe persoane fiind implicate. Iar dacă putem insufla și altora pasiunea pentru cunoașterea naturii, cred că putem privi optimiști către viitor.
Autor: Cristian Domșa/ Foto: Sebastian Bugariu
