Înţelegerea Americii şi a fenomenului Statelor Unite în lumea internaţională nu poate fi desprinsă de conceptul excepţionalismului american: America (auto) percepută ca o republică aparte, diferită, unică prin propensiunea sa spre valorile universale ale democraţiei şi libertăţii. Deşi controversată, uneori repudiată sau de-a dreptul ridiculizată, ideea conform căreia America şi americanii sunt un popor, o naţiune deosebită, cu un destin special, bazat pe credinţa în vigoarea valorilor libertăţii şi ale individualismului este adânc înrădăcinată în caracterul american.
De sorginte calvinistă, ea face parte constitutivă din mitul fondator al naţiunii, din vremea în care puritanul John Winthrop, primul guvernator al statului Massachusetts, navigând spre ţărmul noii lumi, vorbea de America ca de „oraşul de pe colină“ („a city upon a hill“), „ochii tuturor aţintiţi asupra noastră şi, dacă vom eşua în a face din acest oraş o lumină de speranţă şi să lucrăm fals cu Dumnezeul nostru, să fim blestemaţi“. Un tânăr francez fascinat de republica de peste ocean a introdus şi mai adânc tema excepţionalismului în discursul politologic în celebra sa lucrare „Despre democraţie în America“, unde a identificat pe larg şi cu o deosebită fineţe diferenţele calitative între America, şi Europa, în special în ceea ce priveşte raporturile individului cu statul, structura socială şi rolul religiei în societate. Plecând de la aceste diferenţe, considerate uimitoare, între noua societate americană şi vechea Europă, Alexis de Tocqueville este cel care a şi folosit pentru prima dată termenul de excepţional – excepţionalism în legătură cu America şi societatea americană. Acelaşi Tocqueville, într-o frază care se pare că-i aparţine (adesea citată de personalităţi americane, de la preşedintele Eisenhower la Buchanan sau preşedintele Bill Clinton), emitea judecata apropiată de semnificaţiile excepţionalismului conform căreia „America este mare pentru că este bună şi, dacă ea va înceta vreodată să fie bună, va înceta să fie mare“
Ideea unei misiuni speciale a Americii i-a marcat profund pe părinţii fondatori ai naţiunii. John Adams, unul din cei mai importanţi exponenţi ai proiectului revoluţionar american, scria încă din 1768 că apariţia Americii trebuie considerată precum „deschiderea unei mari scene şi creaţii în Providenţa pentru iluminarea ignorantului şi emanciparea părţii înrobite a omenirii pe tot pamântul“. Reflectând la sensul misionar al întreprinderii şi operei părinţilor fondatori ai Americii, Abraham Lincoln spunea că aceştia „au înţeles să introducă un standard maxim pentru societatea liberă, care să fie familiar tuturor şi slujit de toţi; observat constant şi urmărit constant şi chiar dacă niciodată perfect atins, măcar aproximat şi prin aceasta răspândindu-se continuu, adâncindu-şi influenţa şi argumentând fericirea şi valoarea vieţii pentru toţi oamenii de toate culorile, pretutindeni“. Însuşi Lincoln a putut de altfel apela la semnificaţiile ontologice ale „destinului ales al tinerei naţiuni“ într-unul din momentele cele mai dramatice ale Americii, odată cu celebra proclamaţie de emancipare, care a definit experienţa traumatică, dar necesară, a războiului civil dintre Nord şi Sud prin prisma misiunii providenţiale americane în sfera libertăţii. Lincoln a crezut în justeţea absolută a cauzei sale, identificate cu misiunea Americii în apărarea libertăţii. Ralph Waldo Emerson vede chiar în acţiunea decisivă a preşedintelui o expresie a providenţei divine, un mesaj care ridică din nou America la aşteptările divinităţii, în consonanta cu misiunea sa originară în câmpul unei noi spiritualităţi, a unei noi etici a libertăţii: „Tonul ferm în care o anunţa … toate acestea au favorizat într-atât actul încât, mare cât era popularitatea Preşedintelui, începem să gândim că am subestimat capacitatea şi virtutea pe care Divina Providenţă le-a făcut un instrument benefic atât de vast. Lui i s-a permis să facă mai mult pentru America decât oricărui alt american“.
Un popor mesianic. Peste 90% dintre americani sunt mândri de poporul lor
Tot despre destinul aparte al Americii, Herman Melville, în tinereţea sa putea să scrie plin de entuziasm: „noi, americanii, suntem poporul special, ales, Israelul vremurilor noastre; susţinem arca libertăţilor lumii… Dumnezeu a predestinat, umanitatea aşteaptă lucruri mari de la rasa noastră şi lucruri mari simţim în sufletele noastre… Mult timp am fost sceptici în ceea ce ne priveşte şi ne-am îndoit dacă, într-adevar, Mesia politic sosise. Dar a sosit în noi.“
Aceste reflecţii ale lui Melville sunt citate recurent ca un caz extrem şi totodată emblematic al radicalităţii credinţei în natura specială, aparte, a Americii. „Popor ales“ sau „mesia politic“ care a sosit în noi sunt termeni care înfioară şi astăzi pe raţionaliştii politicii şi geopoliticii internaţionale, pe realişti. Puţini se mai preocupă de faptul că, mai târziu, Melville a devenit mult mai sceptic în ceea ce priveşte existenţa unui destin sau rol special al Americii, opera sa târzie fiind relevantă în acest sens. Totuşi, cultura, literatura americană timpurie sunt puternic marcate de conotaţii ale excepţionalismului: o perspectivă esenţialmente idealistă asupra naturii umane, un discurs artistic care nu poate eluda, în fondul sau încrederea absolută în valoarea ideilor despre „căutarea fericirii“, despre libertate, despre capacitatea individului de a învinge forţele implacabile ale istoriei, de a se lupta cu ele, de a dărâma bariere şi obstacole de orice natură. La fel ca şi discursul politic, în lucrări literare precum cele ale lui Hawthorne, Stowe sau Emerson, literatura americană îşi caută şi îşi manifestă identitatea, „o nouă literatură“ pornind de la asumarea caracterului special şi unic al Americii şi fenomenului american, ca materializare a unui destin aparte, de extracţie divină, transcendentală. În „The American Scholar“, Emerson cheamă efectiv la o noua literatură, diferită de copia mecanică a modelelor tradiţionale (adică europene), opusă „intelectului slugarnic“, tocmai pentru că el crede în destinul aparte al Americii, inclusiv pe terenul spiritualităţii. „Cine se poate îndoi“, scrie Emerson, „că poezia va renaşte şi va conduce la o noua eră, că şi steaua din constelaţia harpei, care acum luminează la zenit, va ajunge într-o zi, anunţă astronomii, să fie steaua polară pentru o mie de ani?“ De fapt, unii teoreticieni reputaţi au arătat că până şi curentul realist este în cele din urmă afectat, în America, de mesajul idealismului, neputându-se detaşa fundamental de contextul acestuia, mulţi scriitori realişti încălcându-şi astfel premisele doctrinare. Mark Twain este un caz semnificativ în acest sens. Hal Morgan, eroul sau celebru din romanul „Un yankeu la curtea regelui Arthur“ are ambiţia să reformeze societatea pe care o găseşte călătorind în timp, conform unei viziuni esenţialmente idealiste; el acţionează în fapt sub impulsul unor idealuri până la urmă deosebit de familiare societăţii americane. Hal Morgan este un erou tipic american, capabil să lupte continuu pentru transformare în bine, spre mai bine.
Acest „bine“ are în America definiţii precise şi standarde dezvoltate în jurul conceptelor de libertate individuală, egalitate de şanse şi democraţie. Vedem lupta pentru bine, pentru înfrângerea totală a răului în filme cu personaje precum Luke Skywalker sau eroii navei Enterprise din „Star Trek“, gata să se sacrifice pentru idealuri înalte în apărarea principiilor libertăţii.
„Binele“ are în America definiţii precise şi standarde dezvoltate în jurul conceptelor de libertate individuala, egalitate de şanse şi democraţie. Vedem lupta pentru bine, pentru înfrangerea totală a răului în filme cu personaje precum Luke Skywalker sau eroii navei Enterprise din „Star Trek“, gata sa se sacrifice pentru idealuri înalte în apararea principiilor libertăţii.
Excepţionalismul american
Excepţionalismul are multiple forme de exprimare în America, chiar şi în variantele seculare moderne care par desprinse de ethosul şi pasiunile calviniste originare. Ideea că America este diferită sau că exista o misiune a Americii, un destin al naţiunii, a supravieţuit epocilor, identificându-şi modalităţi diverse de manifestare. Sociologul Seymour Martin Lipsset, care a dedicat mult timp şi energie intelectuală studiului excepţionalismului, a arătat cum şi astăzi americanii sunt „mai optimişti“, „mai patrioţi“, „mai încrezători“ în comparaţie cu reprezentanţi ai altor naţiuni. Studiile lui Lipsset demonstrează astfel că populaţia americană reacţionează pozitiv în procentaje mult mai ridicate, peste 90%, la declaraţia „sunt mândru să fiu american“, decât cetăţenii altor state – francezi, germani, ruşi sau britanici – în raport de propria lor apartenenţă cetăţenească, şi aceasta rămâne, într-adevăr, o constantă a atitudinilor americane. De altfel, este înrădăcinat în mentalul colectiv faptul că americanul este fundamental optimist şi că are o perspectivă încrezătoare asupra vieţii.
Un sondaj realizat în Congresul american prin anii ’80 ai secolului trecut a arătat cum peste 32% din cei intervievaţi au răspuns pozitiv la întrebarea dacă „Dumnezeu a binecuvântat mai mult America decât alte naţiuni“, în timp ce 7% dintre aceştia au considerat adevărată afirmaţia că Dumnezeu a ales America „să fie o lumină pentru lume“. Este destul de ciudat cum asemenea rezultate l-au putut totuşi face pe A. Shlessinger jr. să creadă că, până la urmă, ideea misionarismului nu este chiar atât de evidentă în straturile politice superioare ale Americii, când aproape un sfert din membrii Congresului interogaţi au putut răspunde în acest mod la întrebarea privind binecuvântarea Americii, sau când aproape o zecime dintre aceştia consideră într-adevăr că America „a fost aleasă“ să reprezinte „lumina pentru alte naţiuni“. Dacă acelaşi procentaj de parlamentari din Germania sau Rusia ar fi răspuns într-un mod similar la asemenea întrebări, probabil că opinia publică ar fi reacţionat imediat cu îngrijorare.
Shlessinger avea însă ceva important de demonstrat în privinţa efectelor exceselor tentaţiei misionarismului, atât pentru sufletul american, cât şi pentru lumea exterioară Americii. Mai mult, el a căutat să argumenteze, în ceea mai fascinantă carte scrisă vreodată despre America, cum tradiţia originară a Americii, cea iniţiată de chiar „părinţii fondatori ai naţiunii“, este legată de conceperea „noii lumi“ în sensul unui „experiment“ (politic şi ideatic) şi nu neapărat al unui „destin“ implacabil. Există aşadar şi disidenţa de la această viziune mesianică, inclusiv la părinţii fondatori ai Americii, care au conceput, aşa cum afirma Arthur Schlesinger jr., ideea de America în sensul unui experiment (deci nu a unui fapt inexorabil), care, ca orice experiment, „trebuie protejat pentru a se putea împlini“. America nu a fost aleasă să reprezinte lumina lumii, nu va ajunge inevitabil într-o asemenea postură, ci trebuie ea însăşi să desăvârşească lucrarea extraordinară la care s-a autoangajat. Nu este nicio garanţie a succesului, nimeni nu o poate conferi. Alte imperii strălucitoare au eşuat în experienţa lor; istoria e plină de asemenea eşecuri monumentale. Experimentul, ca orice încercare, poate eşua dacă nu este apărat. Dar ceea ce Shlessinger numeşte cu oarecare disperare „prima tradiţie în cultura şi teoria Americii“ – America sub semnul experimentului – (în timp ce America sub semnul destinului ar reprezenta „contra-tradiţia“) nu a putut niciodată substitui cu adevărat ideea de destin special al Americii. Oricâtă forţă intelectuală a depus marele politolog, istoric şi eseist, ea pare mult mai puternică chiar şi în viziunea originară a părinţilor fondatori. Excepţionalismul străbate cursul istoriei americane, se regenerează cu fiecare succes, fixându-se în politica americană „ca premisă a vieţii naţionale“, adesea fascinând lumea, dându-i speranţe, generând aşteptări, nu de puţine ori născând fiori prin unele din consecinţele şi implicaţiile sale, prin ceea ce Martin Lipsset numea „faţa sa neagră“. Sub acest semn special al destinului aparte, al unicităţii, America a ajuns relativ repede la scara istoriei cea mai importantă putere a lumii, o putere greu de egalat din punct de vedere militar şi economic, într-un fenomen de polarizare şi de ascendenţă în relaţiile internaţionale nemaîntâlnit practic de la Imperiul Roman.
Preşedintele Abraham Lincoln (1861-1865) a crezut în justeţea absolută a cauzei sale, identificată cu misiunea Americii în apărarea libertăţii.
Poate totuşi excepţionalismul să explice creşterea continua a puterii americane până la asemenea dimensiuni extraordinare şi nemaivăzute? Pentru cercetătorul neutru al realităţilor puterii, încercuirea Americii de către ocean – un element fizic, geografic – a constituit unul din factorii cauzali obiectivi importanţi ai creşterii continue a puterii americane, ferită de imixtiunea puterilor străine, capabilă să-şi protejeze acumulările pe propriul teritoriu şi să-şi folosească la nevoie resursele pentru a interveni în lume, în caz de pericol. Caracterul mult prea reducţionist al interpretărilor pur geografice nu a prins însă niciodată cu adevărat în discursul politic american asupra caracterului Americii, a rolului său în lume. În faţa excepţionalismului radical, este mult prea simplist în raport cu spiritul american să intercalezi geografia – un simplu factor material – la baza explicaţiei asupra sensului şi semnificaţiei speciale a Americii. America poate fi separată prin 6.000 de mile de apă de restul lumii, acesta poate fi un „factor permanent şi obiectiv“, aşa cum scrie marele politolog realist Hans Morghenthau, al poziţionării sale în lume, dar nu este chiar această separare un semn al divinităţii, un semn al providenţei? Într-un mod cu totul surprinzător, excepţionalismul îşi subliniază valoarea şi semnificaţiile chiar şi asupra materiei, astfel încât până şi un preşedinte american crede pur şi simplu că răspunsul la această întrebare este afirmativ, susţinând că „un plan divin a plasat acest continent între oceane să fie găsit de oameni din fiecare colţ al lumii, care aveau o dragoste specială pentru credinţă şi libertate“. Pentru Ronald Reagan (despre el e vorba), ca şi pentru teolog sau pentru filozoful sofisticat, barajul apei a făcut ca America să fie protejată de vicisitudinile vechii lumi, de problemele sale, de zbuciumul său; să se poată exprima încă de la începuturile sale într-un mod aparte, special, unic, nealterat de presiunea tradiţiilor şi a istoriei. Într-o asemenea viziune, apa, oceanul, a lăsat America să se dezvolte natural, permiţându-i să progreseze pe calea aleasă a libertăţii, să-şi întărească astfel propriile credinţe şi chiar să treacă la diseminarea lor în lume. Thomas Jefferson spunea că separarea prin natură şi marele ocean de restul lumii „a fost o binecuvântare pentru America“.
America a ajuns relativ repede la scara istoriei cea mai importantă putere a lumii, o putere greu de egalat din punct de vedere militar şi economic, într-un fenomen de polarizare şi de ascendenţă în relaţiile internaţionale nemaîntâlnit practic de la Imperiul Roman
Politica externă americană – între idealism şi realism politic
Tensiunea între excepţionalismul american (America înţeleasă ca având o misiune specială în universul internaţional, expresie a unui destin ales) şi conceperea în sens geopolitic, a rolului Americii în relaţiile internaţionale (America sub „semnul experimentului“, cum spunea Schlessinger) străbate ca un fir roşu istoria diplomaţiei americane, a politicii sale externe şi de securitate, afectându-le ritmul şi formele de exprimare dar şi substanţa încă de la apariţia tânărului stat în lume.
Una din modalităţile de manifestare a acestei tensiuni permanente între excepţionalism şi geopolitică priveşte relaţia complicată, chiar ciudată, dintre idealismul şi realismul politicii externe americane. Idealismul e formula totală prin care rolul Americii în relaţiile internaţionale este asumat prin depăşirea condiţiei şi constrângerilor geopoliticii clasice, a echilibrelor de putere, prin abordarea sistemului internaţional în lumina unor principii şi standarde considerate ca fiind universal valabile (legate de conceptele fundamentale ale democraţiei şi libertăţii). Practic, e vorba de o întruchipare specială a excepţionalismului, a ideilor şi viziunii de tip misionar, de sorginte puritană, sedimentate în perioada formativă a statului american, dar care au fost preluate la nivel de filosofie şi practică în opera politică monumentală a preşedintelui Woodrow Wilson, cel care a implicat America în Primul Război Mondial în baza unor principii pe care ar fi dorit să reclădească întregul edificiu internaţional şi însuşi modul de organizare a relaţiilor internaţionale (Liga Naţiunilor şi experimentul securităţii colective, care au eşuat lamentabil în cele din urmă, au fost rodul ideilor wilsoniene asupra necesităţii introducerii unor modalităţi revoluţionare de realizare a păcii şi securităţii internaţionale, străine de vechile practici europene ale echilibrului de putere, precum şi ale politicii forţei din secolul al XIX-lea). Pe de altă parte, realismul recunoaşte dinamica mai nuanţată istoric a construcţiei politicii în raporturile externe dintre state, determinată de fluctuaţiile relaţiilor de putere, de interese naţionale aflate în competiţie – politică, strategică sau economică –, delimitate cu mai mare precizie de factori materiali, ca, de pildă, economia, geografia sau alte elemente ale puterii materiale a statului. Sunt elemente de gândire a relaţiilor externe ale statului american care se regăsesc şi în viziunea „părinţilor fondatori“, în special la George Washington, dar şi la preşedinţi sau oameni de stat care au împins treptat America în lumea dură a relaţiilor internaţionale, precum Monroe sau Theodore Roosevelt. Henri Kissinger rămâne însă exponentul cel mai rafinat în gândire şi acţiune politică şi strategică a concepţiei realiste asupra raporturilor internaţionale, care valorizează geopolitica şi căutarea mecanismelor de stabilitate internaţională prin jocul subtil şi dinamic al echilibrelor de putere.
E foarte greu de făcut însă o distincţie netă între idealism şi realism în diplomaţia şi în politica externă americane. Ele se împletesc permanent, se îngemănează în intenţia de a căuta acea sinteză între principiu şi putere, între morală şi geopolitică, între dimensiunea etică şi cea strategică din care este format materialul politicii internaţionale. O sinteză aproape imposibilă în universul diplomaţiei şi al geopoliticii.
În orice eveniment extern în care se regăseşte America, fie ca este vorba de război, de negocieri diplomatice sau de o conferinţă de pace, expresia idealismului este prezentă sub formă înţelegerii democraţiei ca factor primordial de realizare a stabilităţii, a păcii în relaţiile internaţionale. Teza care pune democraţia, regimul democratic în centrul conceptelor de securitate şi de stabilitate este caracteristica esentială a viziunii americane de politică externă. Unii mai cinici sau mai pragmatici ar spune că e vorba de metafore abstracte folosite pentru a masca la nivel retoric interese naţionale clar identificabile în termeni politici şi strategici. O atare percepţie poate fi foarte înşelatoare, dacă e dusă la extrem, vădind o necunoastere a spiritului american, a concepţiei Americii despre lume şi despre sensul politicii. Iar dacă ideea conform careia discursul arhicunoscut despre democratie al americanilor reprezinta doar o forma de a ascunde interese de factura strategica sau geopolitica e folosita ca un mod de a calcula diverse optiuni de interactiune sau relationare cu puterea americana, surprizele pot fi de-a dreptul neplacute. Neplacute mai cu seama pentru cei care isi fixeaza strategia externa pornind de la asemenea presupuneri simpliste.
În orice eveniment extern în care se regăseşte America, fie ca este vorba de război, de negocieri diplomatice sau de o conferinţă de pace, expresia idealismului este prezentă sub forma înțelegerii democrației ca factor primordial de realizare a stabilităţii, a păcii în relațiile internaționale.
Woodrow Wilson – revoluţia diplomatică
Am arătat că exponenţii cei mai importanţi ai filosofiei americane idealiste şi ai perspectivei realiste au fost preşedintele Woodrow Wilson şi fostul secretar de stat Henri Kissinger. Analiza comparativă a gândirii şi acţiunii politice ale celor doua mari personalităţi, chiar dacă provenind din timpuri istorice diferite, e poate cea mai revelatoare în ceea ce priveşte, pe de o parte, semnificaţia idealismului şi realismului în politica externă americană, iar pe de altă parte, expresia acestor direcţii, aparent opuse, de interpretare a lumii internaţionale în relaţiile externe ale Americii.
Nimic nu reflectă mai bine latura excepţionalismului în politica internaţională americană, caracterul său misionar, propensiunea spre categorii morale universale şi absolute, decât experienţa intelectuală şi mai ales cea de practică politică a Preşedintelui Woodrow Wilson. De fapt moştenirea „wilsoniană”, ca paradigmă a politicii externe americane, ca identitate a definirii prezenţei Americii în lume, în universul internaţional, ca mod de relaţionare cu forţele care acţionează şi se mişcă în sistemul relaţiilor internaţionale)se regăseşte plenar în evoluţia politicii acestui stat de până acum( e sugestiv faptul că atunci când preşedintele Bush vorbea de controversatul „războiul global împotriva terorismului”, nu puţini sunt cei care au sugerat apelul la viziunea lui Wilson asupra lumii pentru a identifica strategia adecvată de combatere a acestei noi provocări existenţiale pentru America).
Woodrow Wilson, preşedinte al Americii între anii 1913-1921, a văzut în moralitate sursa cea mai importantă de realizare a stabilităţii şi păcii în sistemul internaţional.
Ajuns preşedinte la un moment de cotitură pentru evoluţia Americii în ordinea internaţională, concepţia lui Wilson asupra politicii şi relaţiilor internaţionale a întors practic pe dos ideile tradiţionale ale diplomaţiei şi a modului cunoscut de configurare a relaţiilor dintre state, aşa cum evoluaseră ele în experienţa europeană. Opus organic noţiunilor europene de echilibru al puterii, Wilson a văzut în moralitate sursa cea mai importantă de realizare a stabilităţii şi păcii în sistemul internaţional. El nu s-a sfiit să îşi exprime convingerea fermă că nu există o moralitate specială a statelor, diferită de moralitatea indivizilor şi a apreciat că aceleaşi criterii etice ar trebui să fie aplicate atât statelor cât şi indivizilor. A ridicat opinia publică, inclusiv opinia publică internaţională( noţiune inexistentă sau complet ignorată la acel moment istoric), la rang de factor principal de legitimitate în judecarea comportamentului şi acţiunilor statelor în raporturile internaţionale şi în diplomaţie. A considerat că democraţia este sistemul politic cel mai adecvat pentru prezervarea păcii în relaţiile internaţionale, apreciind că numai politicile externe ale statelor democratice sunt concordante cu principiile morale care valorizează pacea în detrimentul agresiunii şi războiului. A considerat că statele democratice pot coopera nu numai în lumina intereselor naţionale înguste ci din raţiuni legate de o interpretare esenţialmente altruistă a lumii. În sfârşit, a crezut cu tărie şi fervoare de-a dreptul religioasă că naţiunea sa, America, este exponentul cel mai pur al acestor principii şi standarde şi că este de datoria ei să acţioneze constant pentru construcţia unei noi lumi internaţionale, a unei „noi ordini internaţionale” bazate în mod fundamental pe aceste principii, care deşi derivă din experienţa americană, au valoare universală. De aici conceptul atât de preţios pentru justificarea politicii externe şi de securitate americane în termenii răspândirii, a extinderii democraţiei, însuşi Wilson considerând că „puterea americană se va atrofia dacă Statele Unite nu vor răspândi libertatea pe glob” şi că o lume într-adevăr sigură nu poate fi legată decât de instaurarea de regimuri democratice în cât mai multe state (de aici şi controversata propensiune spre intervenţionism a politicii globale americane, uneori fără luarea în considerare a constrângerilor de tip geopolitic şi strategic, care a implicat adesea investiţii de energie politică şi strategică în zone dificile ale planetei).
Se vede clar că Wilson preia multe din elementele constitutive ale excepţionalismului american tradiţional şi le ridică la dimensiunea unei noi filozofii politice de interpretare a relaţiilor internaţionale, dar şi de acţiune politico- strategică aplicată în universul politic internaţional. Dacă ar fi rămas un simplu profesor de politologie la una din universităţile americane (chiar cu mare reputaţie academică şi intelectuală), probabil că opera lui Wilson ar fi fost uşor catalogată ulterior în linia internaţionaliştilor liberali sau a acelor idealişti utopici care au crezut în virtuţile progresului etic în relaţiile internaţionale la începutul unui nou secol- secolul XX – care se anunţa deosebit de luminos şi fecund din această perspectivă. Nu ar fi fost poate vorba de ceva foarte original în perspectivă politologică: un alt nume în linia unui curent interesant de gândire a relaţiilor internaţionale, cu rădăcini în filozofia kantiană şi în tradiţia iluministă, dar fixat puternic în ethosul american al misionarismului, al destinului special al Americii legat organic şi obsesiv de promovarea ideilor libertăţii şi ale democraţiei. Dar Wilson a ajuns om de stat, preşedinte al Americii şi a avut îndrăzneala să operaţionalizeze o asemenea viziune tocmai pe fundalul celei mai cumplite conflagraţii mondiale cu care se confruntase umanitatea până atunci, primul război mondial (e interesant că pleiada de teoreticieni „internaţionalişti liberali” sau „idealişti” precum Zimmern, Murray sau Butler, profesori la universităţi celebre precum Columbia University din New York, au recunoscut că Woodrow Wilson este primul om de stat care a încercat să introducă morala şi criterii etice în fundamentarea politicii internaţionale)
În diplomaţie, revoluţiile sunt rare, chiar foarte rare. În general, ele ţin de reaşezări structurale ale ordinii internaţionale, de recompuneri ale acesteia în funcţie de dinamica echilibrelor de putere, de multitudinea de forţe aflate în mişcare, în interacţiune în sistemul internaţional. Aşa s-a întâmplat după turbulentele războaie napoleoniene, când la Congresul de la Viena a fost negociată o nouă ordine europeană, clădită pe un echilibru diferit al puterii, cu participarea principalelor state şi imperii ale acelui timp istoric (Rusia, Austria, Anglia). Tot o revoluţie de acest gen a avut loc atunci când, datorită geniului lui Bismark, Germania unificată a preluat iniţiativa în politica europeană, stabilind o altă compoziţie a echilibrului puterii continental. Bineînţeles, sfârşitul războiului rece, prin colapsarea imperiului sovietic se poate încadra la fel de bine în categoria de revoluţie politico-diplomatică şi strategică în relaţiile internaţionale. Poate şi evenimentele din 11 septembrie 2001, când pentru prima dată relaţiile internaţionale şi securitatea au fost influenţate de apariţia decisivă a unui nou tip de actor internaţional, non-statul capabil să agreseze serios statul, ca structură legitimă a sistemului politic internaţional.
Revoluţia diplomatică autorată de Wilson are însă un caracter cu totul special datorită încercării sale sistematice de a schimba fundamental sensul diplomaţiei şi al politicii internaţionale în raport cu vechile experienţe europene, centrate pe echilibrul puterii şi o valorizare excesivă a noţiunii de interese statale, văzute aproape exclusiv prin prisma puterii şi a elementelor materiale, de ordin teritorial sau economic. Wilson a repudiat ideea dragă europenilor de echilibru al puterii prin apelul la conceptele de securitate colectivă, de cooperare, de aşezare a lumii internaţionale pe terenul justiţiei şi dreptului internaţional. Din acest punct de vedere, Wilson ar fi fost cu siguranţă foarte surprins să afle că în dezbaterea asupra diferenţelor de filozofie politică dintre America de astăzi, angajată în „războiul global împotriva terorismului” şi Europa de astăzi, care face adesea apeluri la legitimitate şi legalitate internaţională, americanii sunt consideraţi războinicii de pe „Marte” în timp ce europenii sunt paşnicii moralişti de pe „Venus”, care valorizează etica şi dreptul internaţional.
Revoluţia diplomatică autorată de Wilson are un caracter cu totul special datorită încercării sale sistematice de a schimba fundamental sensul diplomaţiei şi al politicii internaţionale în raport cu vechile experienţe europene, centrate pe echilibrul puterii şi o valorizare excesivă a noţiunii de interese statale, văzute aproape exclusiv prin prisma puterii şi a elementelor materiale, de ordin teritorial sau economic
Dacă privim la efectele imediate ale viziunii lui Wilson asupra ordinii interbelice, se poate constata imediat că idealismul său politic a eşuat în mod tragic. Încercarea de a realiza securitatea colectivă pe structura Ligii Naţiunilor şi a unui ipotetic drept internaţional universal s-a blocat fundamental în câmpul realităţilor istorice, geopolitice şi de putere concrete, care au dus la un nou război catastrofal.
Idealismul lui Woodrow Wilson şi creaţia sa politică la care probabil a ţinut cel mai mult- Liga Naţiunilor- au clacat repede în faţa realităţilor dure ale geopoliticii şi ale politicilor bazate pe echilibrele reale de putere, care au caracterizat secole la rând natura diplomaţiei şi strategiei marilor puteri europene. Prima experienţă internaţională majoră a Americii, care a adus acest stat tânăr în miezul refacerii ordinii politice europene şi internaţionale viciate de un război devastator, a arătat cât de departe era totuşi idealismul american, colorat în nuanţele sale „excepţionalisite”, de realităţile structurale ale unui sistem internaţional fixat încă, atât din punct de vedere al concepţiei, cât şi ca mod de exerciţiu al diplomaţiei, în paradigma echilibrului de putere, ca factor primordial de structurare a ordinii şi stabilităţii internaţionale. Wilson a fost adesea criticat că nu a înţeles această logică fundamentală a relaţiilor internaţionale împingând aproape nevrotic politica şi diplomaţia mondială a Americii spre limite imposibil de atins în lumea reală. Putea fi însă discursul revoluţionar al lui Wilson, care a aruncat o Americă izolaţionistă (care fusese preocupată până atunci de expansiunea sa spre vestul continentului nord american, văzută însă şi aceasta în termeni de „manifest destiny”, după sintagma istoricului Turner) şi antirăzboinică direct în tranşeele unui război mondial, altul decât ceea ce venea de fapt cu forţă din spiritul şi ethosul american, din sufletul Americii? Putea fi el decuplat de credinţa americană în valorile care au definit încă de la început identitatea noului stat, valori considerate, cu prea multă lejeritate poate, ca având relevanţă universală? Este puţin probabil ca opinia publică americană să fi susţinut implicarea cu toată energia sa într-un război la mii de kilometri distanţă, cheltuind resurse umane şi materiale imense, doar pentru a reface prin forţă o altă structură a echilibrelor de putere europene, dereglate de propensiunea imperialistă a unor state ambiţioase de pe bătrânul continent. Iată de ce valenţele wilsonianismului s-au menţinut în politica externă americană, în pofida eşecului unei strategii iniţiale care a crezut sincer, dar cu naivitate, că lumea se poate schimba peste noapte prin aderenţa la un set de valori care ar fi instaurat pacea prin „convertire” la binele comun şi nu prin efectele mecanice ale puterii fizice, ale puterii materiale sau militare.
Henri Kissinger – realismul pragmatic în politica internaţională
Totuşi, eşecul practic al lui Wilson nu a fost şi unul intelectual, cu atât mai puţin unul de mesaj sau de atitudine a Americii. Precum excepţionalismul, Wilsonianismul s-a transmis în fibra politicii americane dând drumul la o dezbatere de o intensitate fără precedent, care frământă şi astăzi politica externă şi strategia americană: cum poate fi realizată fuziunea între valori, principii şi putere, între geopolitică şi geostrategie (ca expresie a determinismelor care acţionează inevitabil în universul politic internaţional) şi factorul moral care trebuie sau ar trebui să fundamenteze orice gest sau atitudine politică sau strategică din arena internaţională. Răspunsul la aceste dileme existenţiale a variat considerabil, de la impulsul către adevărate cruciade aventuroase şi riscante pentru „apărarea” sau „expansiunea” democraţiei în colţuri din cele mai ciudate ale globului, până la experienţe bazate pe calculul pragmatic al intereselor naţionale americane, pe evaluarea factorilor geopolitici şi a modului de configurare a raporturilor de putere crudă în sistemul internaţional. Cu alte cuvinte din wilsonianism poate fi extras şi idealismul american, dar şi reversul său, acel realism pragmatic care pune moralitatea în planul mai abstract al scopurilor politicii şi acţiunea geopolitică în cel al metodei de intervenţie strategică şi diplomatică în afacerile globale. Henri Kissinger a fost exponentul cel mai rafinat al acestui ultim tip de abordare a politicii internaţionale. El l-a convins pe Preşedintele Richard Nixon, într-o perioadă dură a războiului rece, că trebuie întodeauna să ne „ amintim că singurele etape în istoria lumii în care am avut perioade extinse de pace sunt cele în care a existat echilibrul puterii” şi „că atunci când o singură naţiune devine infinit mai puternică în relaţie cu potenţialul său competitor se iveşte pericolul războiului”. Prin aceasta a ridicat la rang de filozofie diplomatică şi strategică vechea înţelegere europeană a rolului echilibrului de putere dintre state în asigurarea ordinii şi stabilităţii internaţionale, ceva cu totul străin de excepţionalismul american şi de preceptele deja tradiţionale ale lui Wilson, fixate în categorii morale şi etice. Tot el a insistat pe lângă preşedintele său să perceapă „armonia şi ordinea în relaţiile internaţionale drept oaze temporare într-o lume periculoasă, în care stabilitatea poate fi prezervată numai printr-un efort vigilent” ceea ce constituia de asemenea o îndepărtare sensibilă de la credinţa americană care vedea pacea drept „o expresie a ordinii naturale a lucrurilor”. De fapt, Kissinger pornea de la ideea că universul internaţional era divizat între „prieteni şi antagonişti”; între „arene pentru cooperare” şi „arene în care interesele naţionale ale statelor se confruntă”, uneori cu violenţă şi intensitate, pe fondul unei competiţii geopolitice acerbe. De aici necesitatea permanentă de a distinge cu abilitate între factorii de putere asociaţi intereselor de diverse tipuri aflate în contact în politica internaţională.
Este interesant că preocuparea pentru vechile concepte ale politicii echilibrelor de putere şi ale geopoliticii l-a motivat intelectual pe Kissinger încă din perioada sa universitară, când subiectul unei interesante lucrări a sale s-a referit la restaurarea stabilităţii şi a echilibrului în ordinea politică europeană după dezordinea creată de Franţa lui Napoleon Bonaparte („A World Restored” s-a intitulat acea carte).Mulţi s-au întrebat ce relevanţa ar putea avea un studiu istoric de acest gen la înţelegerea unei structuri a relaţiilor internaţionale complet schimbate în timpul războiului rece, pe un fundal strategic marcat de apariţia armei nucleare şi într-un context politico-ideologic caracterizat de competiţia între două superputeri deţinătoare ale acestui instrument letal, generat de progresul fără precedent al tehnologiei.
A încerca să introduci temele clasice ale politicii europene a echilibrului de putere din secolele XVIII-XIX în era nucleară a războiului rece nu era un aspect tocmai uşor din punct de vedere intelectual şi mai ales operaţional. Iată ce scria Kissinger în celebra sa lucrare Diplomacy despre conceptele cheie ale echilibrului de putere, aşa cum s-au reflectat ele în istoria politică europeană: „Sistemul lui Metternich a reflectat concepţia secolului al XVIII-lea asupra universului văzut ca un ceasornic imens compus din părţi legate deosebit de strâns, în care disrupţia uneia afecta interacţiunea celorlalte. Bismark a reprezentat noua epocă atât în ştiinţă cât şi în politică. El a perceput universul nu în sensul unei balanţe mecanice, ci în perspectiva sa modernă – constituit din particule în flux, a căror impact reciproc creează ceea ce este perceput ca întruchipând realitatea. Filozofia sa de sorginte biologică era teoria evoluţionistă a lui Darwin, bazată pe principiul supravieţuirii celui mai tare”.
Henry Kissinger l-a convins pe preşedintele Richard Nixon (1969-1974), într-o perioada dură a Războiului Rece, că trebuie întotdeauna să ne „amintim că singurele etape în istoria lumii în care am avut perioade extinse de pace sunt cele în care a existat echilibrul uterii” şi „că atunci când o singură naţiune devine infinit mai puternică în relaţie cu potenţialul său competitor, se iveşte pericolul războiului”.
Totuşi, fascinaţia lui Henri Kissinger pentru Metternich, Palmerston sau Bismark şi sistemele de configurare a raporturilor internaţionale gândite şi promovate de aceştia nu avea de a face numai cu admiraţia istoricului, a intelectualului faţă de acţiunea unor oameni de stat care au impus un anumit model de politică internaţională- politica echilibrului de putere- un model capabil să creeze într-adevăr un anumit tip de „ordine” în viaţa internaţională. Ea era legată de obsesia sa nedisimulată pentru identificarea unui „mecanism autoregulator” al relaţiilor internaţionale, care să poată asigura stabilitatea chiar pe fondul dinamic al unor evoluţii tehnologice, economice şi strategice care făceau tot mai complicată realizarea acestui deziderat vechi de când lumea al diplomaţiei. „O nouă structură a păcii”, după cum o numea cu preţiozitate Kissinger, aptă să funcţioneze în asemenea condiţii complexe. Într-adevăr, războiul rece era la apogeu şi confruntarea dintre sovietici şi americani, împinsă la maximum şi pe dimensiunea strategică şi militară, şi pe cea deosebit de sensibilă a legitimităţii în legătură cu prevalenţa unei anume concepţii asupra lumii, făcea dificil demersul diplomatic, condiţionând totodată iniţiativa pe plan geopolitic. Marja de manevră strategică şi diplomatică era foarte redusă. Ruptă în două, lumea internaţională era prizoniera faliei politice şi geopolitice care s-a căscat brusc, după cel de-al doilea război mondial, între două sisteme antagonice şi practic ireductibile din punct de vedere ideologic. Un blocaj de putere periculos, cu atât mai mult cu cât era susţinut de umbra terorii permanente dată de posibilitatea distrugerii totale, a armaghedonului întruchipat de arsenalul atomic deţinut, modernizat şi extins constant de cele două mari puteri.
Reinventarea politicii echilibrului de putere de către Kissinger a dinamizat însă acest peisaj sumbru al universului internaţional, presărând nuanţe care în timp au putut să influenţeze mişcarea forţelor aflate în joc, cu efecte chiar asupra unor factori structurali ai relaţiilor internaţionale care păreau captivi în prăpastia geopolitică şi ideologică adâncă ce despărţea Uniunea Sovietică de America. În acest sens, demersul politic şi strategic cel mai spectaculos realizat de Kissinger a fost dat de deschiderea Americii faţă de China lui Mao, ceea ce în final a pus o presiune fantastică pe bipolarismul rigid, construit în jurul raporturilor dintre actorii principali ai războiului rece, propria sa ţara şi Uniunea Sovietică. Introducerea un nou factor de putere important – China – în ecuaţia de relaţii internaţionale a războiului rece a generat astfel o structură tripartită a marelui joc de putere care stătea la baza ordinii internaţionale, cu efecte imediate în planul deblocării negocierilor strategice, în planul apariţiei de noi orizonturi politice şi geopolitice capabile să sporească capacitatea de acţiune a statelor într-un sistem de interdependenţe mai dinamic, mai puţin supus limitărilor induse de bipolarism (când doar două megaputeri aflate în competiţie geopolitică şi ideologică domină sistemul internaţional, gradul de intervenţie diplomatică în raporturile dintre multitudinea de state componente ale sistemului este foarte redus).
Reinventarea politicii echilibrului de putere de către Kissinger a dinamizat peisajul sumbru al universului internaţional, presărând nuanţe care în timp au putut să influenţeze mişcarea forţelor aflate în joc, cu efecte chiar asupra unor factori structurali ai relaţiilor internaţionale care păreau captivi în prăspastia geopolitică şi ideologică adâncă ce despărţea Uniunea Sovietică de America
De altfel, în acea epocă interesantă s-a realizat contextul de „detente”( destindere) între sovietici şi americani, s-au purtat negocieri semnificative pe problematica dezarmării, inclusiv a celei nucleare, a putut fi tranşată chestiunea retragerii americane din Vietnam, care a sfâşiat ani buni opinia publică americană. Au fost ani în care s-au pus bazele unor negocieri de pace mai substanţiale în orientul mijlociu( care au dus în timp la acordul de la Camp David) ani în care s-au desfăşurat lent preliminariile diplomatice care au facilitat, în cele din urmă, marea întâlnire dintre „inamicii” ireductibili din Est şi Vest de la Helsinki, din 1975.
Iată cum cele două personalităţi de care s-a simţit atât de atras intelectual Kissinger, Metternich şi Bismark, cei care au conceput stabilitatea internaţională prin prisma căutării rafinate, în spiritul unui realism pragmatic şi cinic al echilibrelor de putere dintre state şi urmărirea atentă a intereselor acestora, dincolo de corsetul ideologiei, au putut fi într-adevăr relevanţi în era atomică a războilui rece. Problema e că acest interludiu spectaculos al „realpolitikului” forţat de Kissinger şi însuşit de preşedintele Nixon nu a putut face faţă multă vreme chemării şi impulsului idealist wilsonian. Decuplată de excepţionalismul caracteristic viziunii americane asupra lumii, geopolitica crudă, chiar şi îmbrăcată în retorica wilsoniană, nu a putut rezona cu ideile misionarismului de factură morală specific substanţei americane. Pentru că a înţelege relaţia cu sovieticii în termenii unui echilibru mecanic al forţelor, aşa cum a acţionat Kissinger, însemna renunţarea la misiunea primordială a Americii în lume, cea de realizarea a unei stabilităţi sau ordini internaţionale bazate pe categorii superioare moral şi politic. Cu alte cuvinte, o capitulare morală inacceptabilă pentru o societate clădită pe spiritul şi practica valorilor libertăţii şi democraţiei.
Este adevărat că fostul secretar de stat a căutat ulterior să explice, chiar cu multă subtilitate intelectuală, că ideile sale diplomatice şi strategice erau de fapt încercarea de a produce o sinteză nemaîntâlnită între idealism şi realism, într-o epocă istorică specială a Americii, care avea nevoie de aşa ceva. În acest sens, el nota la un moment dat că Nixon şi-a înţeles misiunea de preşedinte în sensul definirii „unui rol capabil de a fi susţinut pentru o Americă idealistă într-o lume internaţională de o complexitate nemaîntâlnită, o lume în care wilsonianismul şi realpolitikul ar fuziona”.Tot el a încercat să inducă ideea că administraţia din care a făcut parte „a luat idealismul american în serios, la fel ca şi credinţa în indispensabilitatea Americii” şi că ea „a împărtăşit plenar internaţionalismul pasional al lui Wilson doar că s-a simţit obligată să lege misiunea americană de propriile concluzii asupra modului în care lumea funcţiona de fapt”. Adică de realităţile geopolitice şi de putere ale acelui timp istoric.
Idealism american+realism istoric = înţelegerea marilor obiective ale Americii la nivel internaţional
Stând la baza identităţii americane, a imaginii despre sine a Americii, excepţionalismul nu a putut părăsi niciodată modul specific de navigare prin universul politic internaţional a statului american. Fie că e vorba de metafora „crezului american”, a „visului american” sau a „misionarismului moral”, excepţionalismul a impregnat întotdeauna politica externă americană, definind sensul şi semnificaţiile angajării acestui stat în relaţiile internaţionale, în conceperea stabilităţii şi a securităţii în ordinea globală. Chiar şi scurta perioadă de revenire deliberată la structura unei politici mai agresive în termeni de geopolitică, putere şi interes naţional, dar mai temperată ca zel moralist, acea politică moderată, prudentă a echilibrului puterii gândită şi aplicată de Kissinger, a plătit în cele din urmă un tribut idealismului wilsonian derivat din excepţionalism.
Totuşi, alcătuirea sistemului politic internaţional, în care se manifestă şi se exprimă varii interese statale – strategice, economice, politice – dar şi alte modalităţi sau forme de reprezentare a lumii din punct de vedere cultural şi etic, a făcut ca impulsul şi tentaţia misionară, uneori cu tentă cruciată a Americii, să se lovească adesea de un set de constrângeri şi realităţi care au generat multe controverse în ceea ce priveşte acţiunea externă americană şi scopurile sale. „Războiul împotriva terorismului”, cu experienţele sale triste din Irak, este doar un exemplu recent care a pus America nu numai în faţa unor dileme majore de acţiune politică şi strategică, dar şi sub presiunea unor critici virulente la nivelul opiniei publice referitoare la modul de folosire a imensei sale puteri în relaţiile internaţionale (la fel s-a întâmplat şi cu dramatica experienţă americană din Vietnam de acum 30 de ani). Este astfel aparent paradoxal ca un stat dinamic, care gândeşte organic stabilitatea în temeni idealişti de democraţie şi libertate, gata să-şi folosească puterea şi resursele în acest scop în cele mai ciudate colţuri ale lumii, să fie totuşi considerat ca una din principalele ameninţări la adresa stabilităţii internaţionale în multe dintre sondajele internaţionale recente. Acesta este un preţ scump al încercărilor Americii de a „converti”, de a transforma lumi care văd diferit valorile societale, etice şi politice universaliste cu care operează adesea politica externă americană.
Problema e că excepţionalismul, convingerea existenţei unui „destin” special al Americii, duce inevitabil spre unilateralism, adică spre o gândire şi acţiune politică şi strategică care tinde să ţină foarte puţin cont de alte perspective asupra modului de formare a ordinii şi stabilităţii în lumea internaţională. Din punct de vedere existenţial şi geopolitic duce la o intepretare absolutistă a securităţii, la tentaţia de a obţine invulnerabilitatea (faptul că America este despărţită prin ocean de restul lumii a întreţinut şi stimulat istoric o asemenea interpretare). Iar creşterea fără precedent a puterii Americii în toate domeniile-politic, tehnologic, militar sau cultural (unii spun că de la imperiul roman nu a mai existat până acum o asemenea concentrare de putere în universul politic internaţional) va accentua cu siguranţă această propensiune spre unilateralism, atât de intens criticată de europeni, dar şi de alte civilizaţii în ultimii ani.
Este aparent paradoxal ca un stat dinamic, care gândeşte organic stabilitatea în temeni idealişti de democraţie şi libertate, gata să-şi folosească puterea şi resursele în acest scop în cele mai ciudate colţuri ale lumii, să fie totuşi considerat ca una din principalele ameninţări la adresa stabilităţii internaţionale
În viziunea preşedintelui Ronald Reagan (1981-1989), apa, oceanul, a lăsat America să se dezvolte natural, permiţându-i să progreseze pe calea aleasă a libertăţii, să-şi întărească astfel propriile credinţe şi chiar să treacă la diseminarea lor în lume.
Pe de altă parte, latura „misionaristă” a excepţionalismului a condus şi va conduce America spre asumarea continuă de angajamente dificile şi implicarea sa în acţiuni care pot depăşi în multe instanţe logica unei diplomaţii şi strategii cântărite sub semnificaţia posibilităţilor.
Unul dintre cei mai mari secretari de stat din istoria Americii, John Quincy Adams, avertiza încă din secolul al XIX-lea asupra pericolelor la care s-ar expune o Americă decisă să se aventureze „în căutare de monştri pentru ai distruge”( „… în search of monsters to destroy”.) Unii intelectuali şi politicieni americani, precum „realistul” George Kennan, au interpretat aceasta ca pe o adevărată maximă de politică externă, un principiu de politică şi strategie care ar fi trebuit poate să fie mai mult luat în considerare de decidenţii americani în diverse momente istorice. Pentru că tot Adams spunea că dacă America va face acest lucru, adică va alerga cu obstinaţie după monştri, chiar şi sub bannerul „independenţei şi libertăţii naţiunilor”, „maximele fundamentale ale politicii sale s-ar putea schimba insesizabil de la libertate la forţă”, astfel încât America „nu ar mai fi stăpâna propriului său spirit”.
„Latura „misionaristă” a excepţionalismului a condus şi va conduce America spre asumarea continuă de angajamente dificile şi implicarea sa în acţiuni care pot depăşi în multe instanţe logica unei diplomaţii şi strategii cântărite sub semnificaţia posibilităţilor
Poate că ceea ce spunea Adams acum multă vreme este astăzi la fel de valabil. Apărut ca o necesitate de adaptare a Americii la lumea reală, realismul politic a temperat adesea aceste impulsuri moraliste şi excepţionaliste operând cu constrângeri de tip geopolitic, dar nu a schimbat niciodată proiectul idealist american. Şi este bine că a fost aşa întrucât forţa şi credibilitatea Americii a constat în asumarea unui context moral şi liberal-democratic al politicii internaţionale în pofida dificultăţilor şi a greutăţilor la care s-a expus adesea America. Dar dacă el ar fi urmărit şi prin prisma realităţilor unei lumi internaţionale diverse şi complexe, adică dacă idealismul american ar fi mai bine îmbinat cu realismul istoric sub aspectul metodei, marile obiective ale Americii ar fi poate mai eficient atinse şi mai bine înţelese de alte forţe din sistemul internaţional. Inclusiv la nivelul opiniei publice.
Încercarea de realizare a marii sinteze dintre idealism şi realism, la care visa Kissinger este însă un deziderat care poate nici nu va fi atins dar care va defini politica internaţională a Americii şi în viitor.
