În jurul Prinţului Charles şi al vizitelor sale în România s-a creat o mitologie. Colecţia de legende cuprinde informaţii despre numeroasele case pe care le-ar deţine în Transilvania, dar şi un plan ocult de a ocupa tronul României. De fapt, prinţul are în România exact două proprietăţi, deţinute prin fundaţiile sale. Una, cea de la Valea Zălanului, constă din trei căsuţe învecinate şi un fost grajd; a doua, la Viscri, constă dintr-o fostă gospodărie săsească. În acest al doilea spaţiu ne-a acordat un interviu Aura Woodward, directorul executiv al Fundaţiei Prinţului de Wales România.

Casa de la Viscri a Prinţului Charles este zugrăvită în ultramarin, acea nuanţă numită în unele locuri din Ardeal „albastru Mândră Mărie”. Cea mai veche parte a gospodăriei, unde se află şi unul dintre dormitoarele pregătite pentru turişti, datează de la sfârşitul anilor 1700.

În ultimele luni, casa a fost reamenajată, redecorată şi reinventată ca spaţiu deschis publicului. Aura Woodward face un tur al proprietăţii, insistând pe bucătăria nouă-nouţă, pe fostele dependinţe transformate în spaţii de cazare, dar şi pe soluţia îndrăzneaţă de a retapisa scaune vechi cu pânză de sac.

Vedeta vizitei este, însă, fosta şură din capătul curţii, devenită un spaţiu multifuncţional luminos şi elegant, unde a fost amenajată o cafenea, o mini-bibliotecă, şi un spaţiu pentru conferinţe.

Aura Woodward, născută la Beliş, în judeţul Cluj şi crescută în Cluj-Napoca, a lucrat pentru Radio Contact şi apoi BBC, până în 2004, când a intrat în „industria” societăţilor caritabile din Marea Britanie. Din 2014 conduce Fundaţia Prinţului Charles în România.

Aura Woodward a lucrat în ultima perioadă la reamenajarea casei din Viscri a Prinţului Charles

De ce a simţit Prinţul Charles nevoia să înfiinţeze o fundaţie în România?

Prinţul de Wales are o afecţiune foarte mare pentru România. El vine la noi în ţară de 20 de ani şi, bineînţeles, în această perioadă el a susţinut o mulţime de organizaţii. Însă, este foarte limpede că el vrea să lasă o moştenire României, aproape în aceeaşi măsură în care vrea să lase o moştenire ţării lui, şi o fundaţie a lui, care să pună în practică proiectele la care el ţine foarte mult, viziunea lui cu privire la păstrarea patrimoniului prin dezvoltare durabilă şi aşa mai departe, este, desigur, vehiculul cel mai eficient. Această înfiinţare a Fundaţiei Prinţul  Charles de Wales a fost facilitată şi de faptul că există două proprietăţi în România, şi aş vrea să spun că doar două, pentru că de multe ori vedem în presă că are zece proprietăţi sa o mulţime de proprietăţi… Nu sunt zece şi nu sunt nici o mulţime, sunt exact două: una la Valea Zălanului, în judeţul Covasna, şi această proprietate, la Viscri.

S-a vorbit şi despre proprietăţi în Breb, Maramureş…

Nu este adevărat. Ce s-a întâmplat este că în urmă cu mai mulţi ani, cred că acum zece ani sau mai bine, a fost în vizită la Breb şi a văzut nişte case tradiţionale, dar el a fost în vizită în multe sate şi a văzut multe case tradiţionale (râde). Faptul că le vede, nu înseamnă că le cumpără.

Revenind la întrebarea iniţială, prinţul a dorit să pună în practică viziunea lui cu privire la conservare, restaurare, dezvoltare rurală şi fundaţia lui este vehiculul pentru a face acest lucru. Eu am ajutat la înfiinţarea acestei fundaţii, sunt licenţiată în Drept la Cluj, iar partea legală a fost în mare parte munca mea. Această fundaţie a fost gândită astfel ca Alteţa Sa Regală să aibă un cuvânt foarte greu de spus în tot ceea ce face fundaţia în România. De asemenea, el este foarte implicat în partea de strângere de fonduri, şi, aşa cum ştiţi, vine în fiecare an în vizită în România, se întâlneşte cu oamenii care vin la noi la cursuri, stă de vorbă cu oameni care ne sprijină… deci fundaţia lui este realmente vehiculul prin care el vrea să transmită moştenirea pe care vrea să o lase României. Este singura fundaţie din România pe care el o are.

În momentul în care s-a înfiinţat fundaţia care îi poartă numele, exista deja Mihai Eminescu Trust, care se afla sub patronajul Prinţului Charles şi prin care derula o serie de proiecte în România. De ce s-a impus înfiinţarea unei noi fundaţii?

Mă bucur că mă întrebaţi asta, fiindcă există o mare confuzie între Mihai Eminescu Trust şi Fundaţia Prinţului de Wales.

Să lămurim lucrurile: Prinţul de Wales are în prezent 16 organizaţii care sunt ale lui şi aceste organizaţii îi poartă numele, aşa cum este Fundaţia Prinţului de Wales România. Pe lângă aceste 16 organizaţii, el mai are 420 de patronaje. Aceste patronaje sunt organizaţii înfiinţate de alte persoane, care îşi asumă răspunderea pentru ele şi în care prinţul nu este implicat în niciun alt fel.

Mihai Eminescu Trust a fost întotdeauna un patronaj al Prinţului de Wales şi nu o fundaţie a Prinţului de Wales. În 2014, patronajul asupra Mihai Eminescu Trust a încetat. În momentul în care a fost înfiinţată Fundaţia Prinţului de Wales nu exista nicio relaţie între Prinţul de Wales şi Mihai Eminescu Trust.

Au existat disensiuni între cele două părţi?

Nu cred că au existat neapărat disensiuni, dar Prinţul de Wales are aproape 70 de ani şi există un oarecare trend ca, pe măsură ce timpul se apropie pentru slujba pentru care el a fost destinat, de a reduce o parte din numărul activităţilor caritabile. Sunt şi alte motive: patronajul este pe o perioadă determinată, nu este nedeterminat, regulile sunt diverse – cinci ani, zece ani, şapte ani, depinde. Şi în momentul în care aceste patronaje ajung la limită, se întâmplă în anumite situaţii ca ele să nu fie reînnoite. Mihai Eminescu Trust a făcut o treabă bună în Transilvania. Păstrarea patrimoniului săsesc este în mare parte rezultatul proiectelor pe care ei le-au derulat multă vreme. Noi colaborăm cu ei. Acum doi ani, cred, am pregătit meşteri de la Mihai Eminescu Trust, deci faptul că a încetat patronajul nu înseamnă că ar exista mari disensiuni sau că ar exista probleme. Este un proces natural, cel de a face un management realist al timpului Prinţului de Wales. Şi, desigur că, având această fundaţie în România, el poate să dezvolte programe în mod independent.

Casa Prinţului de Wales de la Viscri, vopsită în „albastru Mândră Mărie”

Referitor la aceste programe, care ar fi direcţiile principale de activitate ale fundaţiei?

Fundaţia are trei obiective: păstrarea patrimoniului arhitectural, susţinerea fermierilor şi dezvoltarea durabilă. Şi aici, la dezvoltare durabilă, intră mai multe, de la gestionarea pădurilor până la dezvoltarea de start-up-uri la ţară. Dacă e să le luăm pe rând, în ce priveşte patrimoniul arhitectural, România are un patrimoniu extraordinar de arhitectură veche, de la Roşia Montană până la arhitectura medievală din satele săseşti şi desigur clădiri din secolele XVII, XVIII sau XIX care sunt foarte relevante. În zona săsească, asta înseamnă în special judeţele Sibiu, Braşov şi Mureş, avem o colecţie de aproximativ 250 de sate, întemeiate din 1200 începând, în care există o amprentă medievală aproape neatinsă, cu 180 de biserici, cele mai multe fortificate, din perioada medievală. Din păcate, exodul masiv al saşilor – în 1990 erau 250.000 de saşi, acum mai sunt cam 10.000, majoritatea oameni în vârstă – a dus la părăsirea acestor biserici. Majoritatea sunt abandonate şi vandalizate. De pildă, acum două zile am fost alături de Alteţa Sa Regală şi am văzut trei biserici parţial construite în 1200, aici, în apropiere de noi, la Mercheaşa, Homorod şi Drăuşeni, unde nu am găsit decât vacile păscând şi lilieci. Ceea ce este trist este nu doar că pierdem o parte din istoria noastră şi din cultura noastră, dar şi că pierdem şansa de dezvoltare, pentru că în această zonă – şi mă refer la cea mai mare parte a zonei rurale din România – este un şomaj foarte ridicat. Oamenii nu au locuri de muncă, nu au un venit. Aceste cetăţi bisericeşti vechi pot genera dezvoltare economică. Pot duce la crearea de locuri de muncă, pentru că dacă există o astfel de cetate, lumea va veni să o vadă, şi în jurul ei se poate dezvolta o mică industrie locală.

Acest lucru încercaţi să îl faceţi cu casa din Viscri în care ne aflăm?

Exact. Casa în care ne aflăm este parţial din anii 1700. Ca această casă mai sunt mii. Multe dintre ele, o ruină. Aceste case au un trecut şi noi credem că au şi un viitor. Mai mult decât atât, istoria lor, faptul că ele sunt vechi, că vin cu o poveste în spate, le face mai valoroase decât dacă ar fi vorba de o clădire modernă. Şi, în jurul lor poţi să construieşti dezvoltare, oportunităţi, locuri de muncă. Eu cred că România are nevoie cu disperare de locuri de muncă, mai ales în spaţiul rural, unde o persoană din trei trăieşte la limita sărăciei… Sunt foarte puţini tineri care trăiesc la ţară, fiindcă e foarte greu să găseşti o şcoală pentru copiii tăi, e foarte greu să găseşti un loc de muncă. De asta, noi credem că patrimoniul poate fi un motor de dezvoltare. Prinţul lucrează de 40 de ani la proiecte similare din alte ţări, are şi o fundaţie în Marea Britanie care se numeşte Regeneration Through Heritage (Regenerare prin Patrimoniu – n.r.) şi aceste principii putem să le aplicăm şi aici.

Al doilea obiectiv principal al fundaţiei sunt fermierii. 40% dintre cei 20 de milioane de români trăiesc la ţară. România are un peisaj agricol foarte fărâmiţat – aproape trei milioane de ferme mici. Foarte mulţi dintre fermierii noştri practică agricultura de subzistenţă: trăiesc ei şi familiile lor, dar nu câştigă nimic din asta. Ceea ce noi încercăm să facem sunt programe foarte simple, de exemplu, programele de restaurare. Reparăm fisuri, reparăm ziduri, reparăm case, reparăm mici cetăţi, iar cei care lucrează la reparaţii se califică în domeniu şi îi ajutăm să îşi găsească un loc de muncă. De pildă, în fiecare an facem cursul de restaurare. Oamenii învaţă despre arhitectura tradiţională, despre aceste clădiri construite acum câteva sute de ani. Ei înţeleg reparând clădiri adevărate cu unelte şi tehnici adevărate ce înseamnă aceste clădiri şi cum să le repari. Sau, acum zece zile, cu ajutorul Alteţei Sale Regale am strâns o sumă însemnată de bani în Marea Britanie, ca să începem un program nou în sprijinul fermierilor şi mai ales al producătorilor români, care fac produse naturale. Nu neapărat bio, fiindcă obţinerea certificării este anevoioasă, dar produse naturale. Acest program va începe cu un pilot de zece luni. Vom merge în Deltă, în Bucovina, Maramureş, Banat şi în Transilvania şi pur şi simplu vom pune pe harta României foarte multe puncte în care găsim producători de produse naturale. Şi vrem să înţelegem calitatea, cantitatea acestor produse, cum le vând, cu ce bani rămân în buzunar. Scopul nostru este să aducem experţi din România, din Italia, din Marea Britanie, care să spună: „aici, mai trebuie zahăr, aici, mai puţină sare”, apoi, trebuie ambalate mai interesant… şi, la final să ajutăm la identificarea unor produse de top pe care să le putem vinde cu succes în România şi în străinătate.

Drumul spre Viscri, cu un asfalt execrabil, se strecoară printr-un peisaj pitoresc, definit de dealuri blânde

Cel de-al treilea mare domeniu în care acţionăm este aşa numita dezvoltare durabilă, un termen foarte vast şi poate cam prea mult folosit. Dacă e să vorbim de păduri, de exemplu, Munţii Carpaţi sunt consideraţi ultima resursă sălbatică a Europei. Aici avem o varietate aproape neîntâlnită în restul Europei de animale, de flori, de ciuperci. Există îngrijorări reale ale Prinţului de Wales cu privire la defrişările ilegale, cu privire la despăduriri care afectează acest echilibru. Unul dintre lucrurile pe care le spunem des este cât de armonios trăim noi, în Transilvania, în special, în România, în general, cu natura. În momentul în care ai aceste defrişări, care în general sunt făcute de firme care sunt interesante de profit înainte de orice, ele pot să pună în pericol acest echilibru. Acum două zile, Alteţa Sa a participat la întrunirea unei organizaţii numite Pro Silva, care îşi deschide filială în România şi care îşi propune un management responsabil al pădurilor. Management responsabil nu înseamnă că nu poţi să tai, ci doar că trebuie să o faci în mod organizat, în mod responsabil, şi, desigur, în momentul în care tai lemn să te gândeşti la a pune puieţi în altă parte. Alt lucru important sunt toate iniţiativele care duc la crearea de locuri de muncă la ţară, aşa numitul antreprenoriat. Lucrez de 15 ani în zona rurală a României şi ajung în sate unde mi se spune că nu se poate face nimic, fiindcă nu există drumuri, nu există apă curentă, sunt zece slujbe în tot satul, dintre care una-i pentru primar, una-i pentru preot…După care stai de vorbă cu ei şi îi întrebi ce fac, cum trăiesc. Şi îţi dai seama că de la gemurile pe care le pun pe iarnă, la ţesăturile pe care le fac în casă, toate aceste sunt oportunităţi pentru locuri de muncă. Anul trecut am organizat aici un curs pentru femei care ştiau să coasă, din toate regiunile ţării. Am văzut că ele realizau mai ales ii, care costă 200-300 de euro, se vând greu şi presupun o muncă de două luni. Ei, noi am adaptat meşteşugul lor la alte produse, mai uşor vandabile, punându-le în legătură cu o creatoare de modă din Bucureşti care utilizează broderiile tradiţionale în creaţiile sale. Apoi… aceste gemuri, aceste murături, zacusca pe care ele le fac, nu le pot vinde, dacă le fac în bucătăria lor, pentru că nu au condiţiile igienice necesare pentru a le putea pune pe piaţă. Ce putem noi să facem este să amenajăm aşa numite bucătării industriale, unde standardele solicitate de autorităţi sunt îndeplinite, şi unde femeile vin pe rând să îşi gătească produsele, pe care apoi le pot vinde.  Asemenea bucătărie am amenajat şi aici, la Viscri. Astfel de aplicaţii ale dezvoltării durabile funcţionează deja cu succes la Saschiz, unde o organizaţie parteneră a noastră, Fundaţia Adept, gestionează un magazin foarte drăguţ cu bunătăţi gătite de doamnele din sat, pe eticheta cărora scrie, de exemplu „Zacuscă făcută de tanti Maria, de la casa numărul 120”. Rezumând, sunt proiecte eficient, pe care poţi să le gândeşti, însă este foarte mult de lucru. Anul acesta vom face două cursuri de antreprenoriat la ţară, la care vor veni foarte mulţi oameni care trăiesc la ţară şi care vor să-şi deschidă o afacere. De asemenea, vom începe o serie de cursuri de gătit, pentru a-i învăţa pe cei care au o pensiune, sau câteva camere de închiriat, cum să gătească pentru oaspeţi, ce fel de aşternuturi să folosească. Alt exemplu, la Daia, lângă Sighişoara, unde satul, format preponderent din cetăţeni de etnie romă, trăieşte la limita sărăciei, i-am învăţat pe oameni cum să cultive eficient grădini cu legume. Le-am dus răsaduri, le-am dus seminţe. Acum doi ani s-au înscris zece familii în program. Anul acesta s-au înscris deja 20. Sunt lucruri foarte simple care se pot învăţa şi, dacă te întorci în acelaşi loc după cinci ani, poţi să vezi că au schimbat ceva. Noi ce facem este să îi învăţăm astfel de lucruri pe săteni. Pentru că asta este ceva esenţial pentru Fundaţia Prinţul de Wales: noi nu dăm bani, noi nu dăm cadouri, noi oferim pricepere – cum să faci lucruri ca să te ajuţi singur.

Intenţionează Prinţul Charles să mai cumpere alte proprietăţi în România?

Nu! (râde). Cu siguranţă nu intenţionează şi vă asigur că şi trezorierul lui îl sfătuieşte să nu mai cumpere. Ideea acestor proprietăţi nu a fost niciodată că el are nevoie de ele.

Adică, Prinţul de Wales a cumpărat aceste case nu pentru că a avut nevoie de ele ci pentru că a dorit să transmită un mesaj că aceste case, cu istoria lor, cu povestea lor, au un viitor, şi ele pot încuraja dezvoltarea rurală.

De asemenea, multă lume se întreabă „De ce Viscri?”. Ar fi putut fi orice altă casă şi orice alt sat.

Dormitorul favorit al prinţului, de la Viscri. Se închiriază cu 85 de euro/noapte

Nu a avut un rol în această alegere Caroline Fernolend, directorul Mihai Eminescu Trust, originară din Viscri?

Probabil că a avut în a-i sugera o proprietate, dar restul a fost o întâmplare, practic. A vrut să fie un exemplu, dar ca această casă, aşa cum v-am spus, mai sunt mii în zonă.

În Marea Britanie, la Poundburry, prinţul derulează un proiect de dezvoltare urbană sustenabilă, privit iniţial cu scepticism, dar care acum se dovedeşte un succes. Întrebarea este dacă aplică şi aici ce a învăţat acolo, sau dacă, invers, ce a văzut aici, se regăseşte acolo.

Poundburry este un orăşel din Dorset, jumătate din el este foarte industrial, şi cealaltă jumătate este, într-adevăr, ceva nou, care este construit pe principiile arhitecturii şi urbanismului tradiţionale. Iniţial, acesta a fost privit cu scepticism. Ce este sigur este că valoarea caselor a crescut de patru-cinci ori în Poundburrry. Casele sunt amestecate între ele. În unele stau milionari, în altele stau oameni săraci, în locuinţe sociale, dar de afară nu îţi dai seama cine stă unde, pentru că imobilele sunt foarte integrate ca design. De asemenea, este foarte uşor de mers pe jos. Asta este foarte important, mai ales în Vestul Europei, unde transportul şi poluarea sunt probleme reale. Şi este foarte uşor de mers pe bicicletă. Partea comercială a dezvoltării urbane este integrată cu partea rezidenţială. Nu trebuie să te duci cu maşina să îţi cumperi pâine… am fost la Poundburry de câteva ori şi este absolut senzaţional. De asemenea, se potriveşte foarte mult cu ceea ce britanicii vor, şi anume un design tradiţional al caselor, nu unul modernist.

Nu ştiu dacă noi am învăţat ceva de la Pounburry sau Poundburry a învăţat ceva de la noi, eu cred mai degrabă că principiile pe care le-a văzut aici Prinţul de Wales au încercat să fie aplicate la Poundburry. Ţin minte că am văzut un articol în presa britanică în care jurnalistul spunea „Poundburry, poţi să mori de ciudă, Transilvania este lucrul adevărat”. Adică, aici noi facem aceste lucruri de sute de ani. Desigur că şi în Anglia există case tradiţionale, dar aici omul a trăit în mai mare armonie cu natura. De exemplu, când vin cu studenţii la arhitectură aici şi lucrăm la restaurarea unei cetăţi, ne uităm la materialele folosite şi le găsim pe o rază nu mai mare de 20 de kilometri în jur. Piatra vine de la o carieră din apropiere, pământul galben e de regulă la marginea satului, varul, tradiţional îl făceau aici. Toamna stingeau bulgări de piatră care până primăvara se făceau var. Cărămida de asemenea se face dintr-un pământ care se prepară manual şi se arde… şi asta este dezvoltare durabilă. La fel şi mâncarea. Ce se pune pe masă provine de pe o rază de câţiva zeci de kilometri. Sunt legumele noastre, nu sunt perfecte, uneori sunt strâmbe dar sunt gustoase, sunt naturale, sunt făcute aici.

În ce ţări mai are astfel de activităţi şi interese Prinţul Charles?

Foarte multe. În toate ţările Commonwealth, în esenţă, dar sunt şi alte ţări în care are, mai ales patronaje. Fundaţiile lui sunt în Marea Britanie şi în ţările Commonwealth. România este ţara specială, este singura din afara Commonwealth-ului în care prinţul are o fundaţie şi este singura din toate ţările, în afara Marii Britanii în care deţine proprietăţi prin intermediul fundaţiilor.

Au fost speculaţii în presa din România că Prinţul Charles ar putea renunţa la tronul Marii Britanii, pentru a deveni rege al României. Cum comentaţi?

(Pufneşte în râs) Eu nu am comentarii la asta. Cred că trebuie să ne uităm al istoria Marii Britanii şi cred că răspunsul este evident.

O întrebare care vă priveşte direct: cum ajunge un român să lucreze pentru Prinţul Charles?

Eu vin dintr-o familiei din munţii Apuseni extrem de simplă şi drumul meu a fost bazat exclusiv pe educaţie. Nu au fost relaţii sau bani în familie care să deschidă uşi. Niciodată, desigur nu am crezut că voi ajunge să lucrez pentru Prinţul de Wales. După ce am terminat Facultatea de Drept de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj am lucrat la BBC. Am fost jurnalist radio cam zece ani, pentru BBC, am lucrat şi la Bucureşti şi la Londra. Cât am lucrat la BBC mi s-a cristalizat această idee de a lucra pentru o asociaţie de caritate. Apoi, în 2004, eram într-o tură de noapte la radio şi pur şi simplu am căutat pe internet societăţi de caritate la Londra care au proiecte în România. Atunci am găsit această organizaţie care se ocupă de arhitectură, numită International Network for Traditional Building, Architecture & Urbanism (INTBAU). Iniţial am fost director de comunicare, după care am început să preiau roluri executive. L-am întâlnit în calitate de director la INTBAU pe Prinţul Charles, fiindcă şi aceasta era una dintre cele 16 fundaţii ale lui. Încet-încet am început să construiesc lucruri care au fost apreciate, cred, de alţii şi apoi, în 2014, când am decis să plec de la INTBAU a apărut această oportunitate, respectiv prinţul m-a invitat să lucrez pentru el. Practic, am fost invitată la palat la un ceai. Am crezut că am fost chemată pentru a mi se mulţumi pentru cei zece ani lucraţi, dar în timpul întâlnirii mi s-a spus că Prinţul de Wales doreşte foarte mult să lucrez pentru el, chiar dacă aveam doi copii foarte mici. Şi atunci am pornit pe acest drum. A fost un ceai foarte interesant.

Viscri a devenit în ultimii ani o destinaţie turistică foarte populară

Dialogul se încheie. Dincolo de poarta grea, uliţele din Viscri gem de lume. E minivacanţa de 1 iunie şi turiştii au dat năvală în micul sat, de care acum 15 ani nu auzise mai nimeni. Pe uliţe sunt parcate 30 de autoturisme şi un autocar. Zeci de alţi turişti, români şi străini, vin cu bicicleta. Biserica fortificată viermuiască de vizitatori, care după turul obiectivului cumpără un suvenir sau o pâine tradiţională. Unii rămân la un suc, un ceai, o cafea sau o masă de prânz, la restaurantele deschise în curtea unor case săseşti. Anul trecut, 35.000 de turişti au vizitat Viscri. Fiecare dintre ei a contribuit la revitalizarea unui sat superb, care stătea să moară, până când pe uliţele lui a ajuns un prinţ din UK, îndrăgind Transilvania.