Lucrarea face parte din familia cărților care deschid, într-o societate, piste noi de cercetare și reflecție, iar autorul se înscrie în galeria celor care studiază cu succes practica deciziei în condiții de haos și incertitudine, modelarea acestei decizii prin intermediul teoriei jocurilor, grup special de gânditori care au reînnoit gândirea strategică clasicizată prin Sun Tsu sau Clausewitz, mereu reinventată de cercetători de la Pentagon, Rand Corporation sau Hudson Institut Herman Kahn şi alţii.

George Cristian Maior se încrie prin ultimele sale cărți în direcția creatorilor pentru o nouă cultură strategică în a gândi probleme concrete de strategie militară şi geopolitică, o nouă cultură pe care o putem pune sub sigla unei expresii deja celebre dintr-o lucrare a lui Hermann Kahn: ”A gândi strategic înseamnă să ai capacitatea de a gândi ceea ce este de negândit” (”thinking the unthinkable”) sau în paradoxalele concepte folosite de Donald Rumsfeld ”necunoscutele cunoscute” sau ”cunoscutele necunoscute”. Unul din acești autori este Thomas Schelling, laureat Nobel în 2005, autor care a folosit teoria matematică a jocurilor pentru a înţelege mecanismele conflictului şi cooperării și care a adus câteva teme și concepte importante ale noii gândiri strategice: coordonare interpersonală înafara comunicării, coordonare intrapersonală (eul prezent şi cel viitor), mecanica raţionalităţii în confruntări totale sau dinamica raţionalitate-iraţionalitate în situaţii strategice. Dacă la început teoriile și conceptele lansate de Schelling și colegii lui au părut ciudate, astăzi este greu să înțelegem multe decizii strategice de factură militară sau politică fără a aprofunda logica paradoxală a echilibrelor strategice, echilibre obținute prin legea confruntării strategice şi ameninţării reciproce în analiza politicilor amenințării nucleare prin ceea ce se numește în limbaj jurnalistic ”echilibrul terorii”, ceea ce a facut ca evenimentul cel mai celebru al secolului XX, războiul nuclear, să nu mai aibă loc.
Un alt concept, cel de ”Iraţionalitate raţională”, aplicat la logica terorismului islamic bazat pe capacitatea de a crea percepția de iraționalitate, a produs rezultate concrete pentru strategia de luptă împotriva terorismului in ultimii ani. Sunt câteva dimensiuni structurale importante ale acestei noi modalități de a gândi negocierile, confruntarea sau decizia, pe deplin prezente în lucrarea recentă semnată de George Cristian Maior.

În primul rând, prin tendința de înnoire de factură epistemologică, aceste lucrări având ca fundament o altă modalitate de a vedea cunoașterea, ne aflăm undeva în proximitatea ideilor lui Edgar Morin, sociolog și epistemolog contemporan care a lansat conceptul de gândire complexă. Complexitatea, scrie Edgar Morin, necesită o strategie, adică o situație în care pilotajul automat nu mai este posibil, unde apare incertitudinea și aleatorul. Dacă programul este o secvență de acțiuni predeterminate care funcționează când se îndeplinesc anumite circumstanțe, strategia este o acțiune care pornește de la o decizie inițială, dar care comportă pe parcurs o serie de scenarii care se modifică în funcție de variabilele și circumstanțele noi care apar. La Edgar Morin conceptul de program se opune celui de strategie și, spune marele sociolog francez într-un manifest pentru gândirea complexă, trebuie să renunțăm la programe, trebuie să inventăm strategii pentru a ieși din criză .

George Cristian Maior este un fin epistemolog in momentul când plasează întregul demers sub metafora, operaționalizată în concept, de incertitudine. De fapt, fără a avea accente agnostice, autorul consideră că nu putem gândi complexitatea lumii noastre dacă pornim de la certitudini care au termen finit de garanție cognitivă. Fără a face teorii în acest sens, autorul ne face o strălucită demostrație în capitolul în care ne propune o incitantă dezbatere despre Cum înțelegem lumea internațională în care trăim după 11 septembrie 2001. Citându-l pe Ulrich Beck, inventatorul sintagmei societatea riscului care scria că ”în timp de transformare, realitatea devine mobilă din punct de vedere conceptual”, autorul consideră că 11 septembrie 2001 reprezintă tocmai un eveniment ”transformațional”, pentru o corectă (re)gândire a strategiei geopolitice și de securitate fiind necesară luarea în considerare a tuturor valențelor create prin acest eveniment. În fond, 11 septembrie a demonstrat că nu mai există o singură ordine internațională, specifică teoriilor clasice asupra relațiilor internaționale, ci se vorbește despre lumi internaționale, aflate într-o continuă interacțiune: pe de o parte, lumi ale căror valori sunt pacea, stabilitatea, echilibrul puterilor, care încearcă să promoveze anumite modele de legitimitate având în centru libertatea; pe de altă parte, lumi în care prevalează instabilitatea, violența, insecuritatea, războiul, care încearcă să interpreteze libertatea într-o manieră proprie ori să-și găsească alte ancore culturale sau axiologice. Ca o rezultantă pentru aceste mișcări de profunzime contextul în care se desfășoară toată această repoziționare este dominat de globalizare, factor catalizator al relațiilor internaționale întrucat constituie fondul interacțiunii dintre aceste lumi; consecințele dinamicii globalizării: progres sau violență, care duce la destabilizarea ordinii internaționale; noul actor al relațiilor internaționale este ”non-statul”.

O altă lecție aplicată de gândire strategică este cea legată de echilibrul puterii în era globalizării și a modurilor în care, în diferite epoci, ia naștere un model/ metodă – așa cum o prezintă principalul exponent al realismului clasic, sorgintea filosifică a acestui principiu, Hans Morgenthau – ”a unei politici internaționale prudente, moderate, de bun simț care ar trebui să reprezinte ultima ambiție a statelor și a omului de stat care conduce și are în mână destinele politicii externe și diplomației” . El susține că se poate ajunge astfel la o formulă capabilă să controleze ambițiile și propensiunea imanentă pentru dominație a unităților individuale. Această teorie devenită clasică arată că, fără efectele moderatoare ale echilibrului, anarhia din relațiile internaționale ar echivala într-adevăr cu haosul, mai rău cu superioritatea greu de controlat a acestei puteri care reușește să acapareze controlul total asupra sistemului. În cele din urmă, imprimă un element ordonator de regularizare a raporturilor dintre state, deosebit de eficient în contextul inexistenței unui guvern sau autorități internaționale. Fundamentul echilibrului este dat de puterea unităților care alcătuiesc sistemul, de capabilitățile militare și economice ale acestora, în conexiune cu caracteristicile lor demografice, cu geografia în care se plasează. Metafora atașată acestui principiu este cea folosită de istoricul englez William Camden, și anume metafora „cântarului”, a „balanței” și a „greutăților de pe cântar”. Atunci când balanța este în stare de echilibru, există pace, stabilitate în relațiile internaționale. Atunci când ea este în dezechilibru sau se află în proces de echilibrare, relațiile internaționale sunt într-o dinamică turbulentă, care poate însemna război sau poate însemna o situație de instabilitate în politica internațională până când echilibrul se formează. Însă, acest cântar nu are un punct de echilibru fix deoarece este imposibil de evaluat exact greutatea cu care apasă fiecare stat, iar pentru a se menține echilibru este necesară o atenție sporită și constantă la devierea acestuia.

O contra-perspectivă la principiul echilibrului puterii este abordarea președintelui american Woodrow Wilson, o viziune apreciată ca fiind totală, radicală și absolută.

Echilibrul puterii a fost echivalat cu competiția necontrolată pentru putere a statelor, cu războiul care vine inevitabil pe acest fundal, cu cauzele ultime și adevărate ale conflictului. Pacea și stabilitatea internațională nu pot și nu trebuie să fie efectul unui aranjament al unor calcule legate de distribuția puterii, de alianțe create pentru a configura și a menține balanțe de putere. Dimpotrivă, chiar aceste calcule artificiale au generat războaie. Pentru Wilson, pacea își are rădăcinile în democrația statelor, în principiul conform căruia „guvernele își derivă puterile juste din consimțământul celor guvernați”.

Pacea este un produs al justiției interne și internaționale, planuri care se suprapun, care nu are sens fără democrație și care nu poate ignora „opinia publică„ a umanității. Pacea fără victorie marchează tranșant diferența dintre două filosofii complet diferite asupra păcii și războiului. „[…] Nu trebuie să fie un echilibru al puterii, ci o comunitate a puterii […] Lumea trebuie făcută sigură pentru democrație” (The world must be made safe for democracy) . Concluzia lui George Cristian Maior este foarte clară: este nevoie să regândim conceptul de balanță de putere pentru secolul XXI. Dacă pe talerele balanței au fost puși la început doar agenți statali, în contextul globalizării agenți non statali cum ar fi șefii unor multinaționale financiare sau transnaționale, precum și capii unor grupări teroriste au un impact uneori decisiv asupra politicilor statale. Astfel schemele mecanice ale balanței au acum o aplicabilitate limitată datorită imperativului de regândire a conceptului astfel încât acesta să ia în calcul rolul actorilor non-statali, a obiectivelor atât ale vechilor, cât și ale noilor actori pe scena internațională, multitudinea de interese și de elemente de putere, statală și non-statală, care transformă peisajul geopolitic global.

Deosebit de inovativă este analiza lui Maior într-un capitol de reconstrucție a instrumentelor conceptuale, ocazie cu care tânărul expert în analiză strategică analizează inflația sufixului post, inflația de post ce a impregnat masiv dezbaterile intelectuale privind politica și relațiile internaționale post-Război Rece, multe universități au schimbat denumirea cursurilor de relații internaționale în ”studii post- Război Rece”. Prefixul ”post” devine un concept destul de cuprinzător, consideră autorul, iar aceste schimbări au la bază o eră îndelungată care s-a sfârșit brusc și în care relațiile internaționale au fost dominate de Războiul Rece. Tot în acest context se încadrează conceptul de postindustrializare: ”semnifică schimbările importante din sfera economică, determinate de apariția noilor tehnologii, și transformarea sistemelor economice tradiționale sub presiunea globalizării, a digitalizării, a revoluției comunicațiilor” . Sistemele de producție industrială pierd teren în fața sectoarelor de servicii care îmbină domeniile cunoașterii și pe cel al cercetării. Astfel, creșterea productivității se bazează, în principal, pe ”inovația tehnologică, mai mult decât pe investițiile per se”.

Analiza merge invariabil spre evenimentele din SUA de la 11 septembrie 2001, evenimente care au produs schimbări radicale în ceea ce privește politica și relațiile internaționale, prefixul post devenind concept explicativ al lumii și politicii americane și internaționale de după atacurile teroriste. La acest punct al demersului de reconstrucție conceptuală autorul aduce in analiză un analist american, la modă, controversat, dar incitant: Fareed Zakaria. Fareed Zakaria vorbește de lumea postamericană, referindu-se la declinul imperiului american, completat de ”creșterea restului” (Europa, China, India, Brazilia). Zakaria analizează declinul puterii americane, care este tot mai mult concurată de noile puteri intrate pe piața internațională, el afirmând că au existat trei ”mișcări tectonice” în istoria relațiilor internaționale: creșterea influenței Occidentului în sec. 15, consolidarea puterii Americii, transformarea acesteia în cea mai puternică națiune și ”mișcarea tectonică” actuală, definită prin ”răsăritul restului”, lumea postamericană. Conform lui F. Zakaria, lumea postamericană nu este o lume antiamericană, ci pur și simplu o lume care se bazează pe o nouă ordine și în care puterea este redistribuită altor actori, asta deoarece ”nici o putere statală (fie ea cea americană) nu are cum să se ridice decisiv deasupra forțelor inexorabile ale globalizării – economice, tehnologice, culturale și, în cele din urmă, politice.

Ideea de incertitudine, ca metaforă si concept integrator, apare din următorul paradox: puterea care se formează este foarte mare, poate mai mare ca niciodată, dar la fel este și gradul de diseminare a ei.

Astfel, în ciuda faptului că actorii pot accesa cu ușurință puterea, niciun actor nu poate deține o asemenea cantitate de putere, încât să ajungă la situația de dominație absolută, chiar și pentru un scurt timp. În fine, autorul american este de părere că o astfel de situație duce la foarte multă incertitudine, stare care, de altfel, caracterizează tot mai mult secolul XXI. Într-o asemenea lume „puterea absolută este, mai mult ca niciodată, o iluzie.” Incertitudinea nu mai este o etichetă, ci tinde să devină tot mai mult un concept operational, cel puțin prin perspectiva tendințelor prospective de descoperire a unor ”incertitudini – cheie”.

Un exemplu cât se poate de relevant pe care G.C. Maior îl aduce este cel după care criza economică declanșată la sfârșitul anului 2008, precum și efectele acesteia la nivel internațional, efecte care au generat o serie de incertitudini și semne de întrebare, fiind sunt puse sub semnul îndoielii principii economice, dar și faptul că această criză nu a fost prevăzută în zona sa de origine, denotând astfel incapacitatea de a descrie evoluțiile viitorului.

În fine, autorul îi opune conceptului ”Postistorie” concept utilizat de Fukuyama, care crede că istoria ar putea să se sfârșească, perspectiva lui Branco Dimitrievici, care percepe postistoria ca fiind timpul de după istorie, un timp al perspectivelor multiple, o situație ce presupune criterii individuale, deschise și flexibile, un timp al coexistenței unor valori diferite și adesea contradictorii, un spațiu în care noutatea se manifestă în domeniul metamaterialului. Curajoasa redefinire a istoriei facută de Branco Dimitrievici ca si câmp multilogic fără adevăr final este asumată cu curaj de Maior si adoptată ca și orizont epistemic pe care se bazează, în fond, întreaga lucrare.

Dar nu analiza de reconstrucție conceptuală si teoretică este structura de susținere a lucrării Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI.

Fost artizan al negocierilor și pregătirilor armatei române pentru integrarea în NATO, Maior face dovada că în lumea de astăzi strategia nu e doar militară, că este necesară o alianță între teoreticieni şi practicieni, situație în care uneori teoreticienii ajung să facă lucruri practice. Autorul ne demonstrază că, în fața noilor amenințări, trebuie deschise Şantiere strategice – că este urgentă trecerea de la a spune, la a face.

În noile războaie, în care cunoșterea este o armă tot mai importantă, academicienii se intersectează cu practicienii. Intelectualii apărării naţionale sunt, în fond, noii soldați.

O viziune, să recunoaștem, nouă, pe care încă nu cred că sunt pregătiți să o accepte generalii bătăliilor clasice și militarii care considerau sarcina apărarii țării un atribut al uniformelor.

De unde vine această necesitate de a schimba logica pregătirii strategiei de apărare națională? Este vorba de două concepte cheie pe care G. C. Maior le aduce ca suport pentru întreaga sa construcție, concepte noi rezultate din analizele cele mai noi ale științelor sociale: statul-rețea și non-statul.

Statul rețea

În fața schimbărilor și a evoluțiilor produse de secolul XXI, statele rezistă tot mai greu presiunii de a ține granițele închise și, în continuare, bine definite. ”Devine tot mai dificil ca statele să opună baraje fizice față de transportul ideilor, bunurilor, capitalurilor sau persoanelor peste frontierele naționale” . Citându-l pe Ulrich Beck care propune ca acele concepte care fundamentează societatea modernă (casa, familia, clasa, statul, economia, politica) să fie regândite, reconceptualizate din perspectiva cosmopolitanismului metodologic, Maior arată că trebuie găsită o formă de explicare a legăturii dintre forma tradițională a relațiilor internaționale (bazate pe stat și teritoriu) și noile forme ale acestor relații, apărute în urma procesului de globalizare. Este propus ca și concept explicativ cel de stat-rețea, elaborat de Manuel Castells. Castells consideră că aceasta este forma finală în care ajung statele supuse schimbărilor de structură și rol. ”[…] rețeaua fiind înțeleasă în sensul unui set de noduri” (centre, după unii) care generează ”o structură complexă de comunicare, construită în jurul unui set de obiective care îi asigură simultan unitatea de scop și adaptabilitatea la mediul în care operează.”

Rețelele, consideră G.C. Maior, joacă un rol extrem de important în dezvoltarea relațiilor internaționale actuale. Există rețele specifice noii ere care determină evoluții negative în domeniul financiar sau cel al securității (declanșarea crizei economice mondiale; atacurile teroriste care au la bază o rețea cu noduri în peste 60 de state), iar ”distincția […] dintre domeniul intern și cel extern al statului, devine tot mai puțin vizibilă și perceptibilă datorită efectelor transnaționale, internaționale și subnaționale ale rețelelor” . La finalul capitolului, autorul avertizează, cu referire poate și la realitatea românească și la obtuzitatea politicienilor, că fenomenul va deveni tot mai larg răspândit, generând atât efecte pozitive, cât și efecte negative la nivelul politicii și relațiilor internaționale, iar reacțiile negative ale statelor față de rețele, ignorarea acestora și lipsa de deschidere față de acestea ar putea duce la consecințe negative precum marginalizarea și excluderea din sistem.

Nu putem să nu apreciem pertinența analizei, dar și vecinătatea cu un concept lansat în ultima vreme de Noam Chomsky, acela de state-eșuate , concept sugerat și de ultimele lucrări ale lui Francis Fukuyama.

Non-statul

În contexul actual, conform autorului, non-statul, definit drept „o entitate indefinită politic și strategic, lipsită de atributele nominale și structurale ale statalității (inclusiv de teritoriu)”, devine o problemă majoră pentru relațiile internaționale. Un exemplu în acest sens este atacul Al-Qaeda asupra Statelor Unite ale Americii. Robert Cooper utilizează următoarea sintagmă pentru a descrie situația: „Non-statul atacă acum Statul”.

O astfel de grupare non-statală a reușit să creeze schimbări fundamentale în dinamica relațiilor internaționale și să provoace două războaie în Afghanistan și Irak, aceasta fiind puternic dispersată teritorial, lipsită de armate vizibile și de suveranitate și nu un stat puternic și ambițios. Acest lucru a destabilizat credința cum că relațiile interstatale ofereau o anumită previzibilitate și raționalitate vieții internaționale. Globalizarea face posibilă această influență nemaipomenită a non-statelor, mai ales datorită Internetului care permite diseminarea rapidă a oricărui tip de informație, oferind un mijloc pentru planificarea strategică, pentru propagandă, inclusiv pentru instruirea militară.

Aceste grupări au o structură de rețea și nu se bazează pe ierarhii rigide și sunt orientate înspre ofensivă violentă, mai degrabă decât spre defensivă. Non-statele au puterea de a „fura” elemente clasice ale puterii statului și constituie un inamic redutabil pentru actorii statali. Cu toate acestea, nu avem de a face cu o diminuare a rolului statului în relațiile internaționale, însă apar atentate la „monopolul legitim al exercițiului puterii în relațiile internaționale” care vin din partea acestor entități non-statale, cu scopul de obținere a puterii.

Non-statul este populat de ”noul inamic”, cu forme amorfe și imprecise, cu o viteză, mobilitate și putere ”lichidă”, care nu ocupă un areal geografic determinat, fără centre de greutate, fără căi comerciale care pot fi interzise, fiind astfel dificil de reperat și anihilat prin mecanismele defensive obișnuite ale statelor naționale (inclusiv NATO s-a văzut nevoită să se reorganizeze în fața acestui nou actor).

Noua amenițare apare din partea ”statelor slabe”, a ”statelor eșuate”, slăbiciune structurală a ordini internaționale și sursa conflictelor majore ale sec. XXI. Maior fixează deosebit de expresiv și apăsat schimbarea de paradigmă; dacă în paradigma clasică urmărirea obținerii hegemoniei, echilibrul ulterior de putere – ambele apanaje ale statelor puternice, bine înarmate și stabile – erau sursele principale de conflict, în paradigma post-modernă statele slabe, sărace, fără forță de decizie în plan internațional, sunt cele care constituie amenințări latente sau directe la adresa securității globale

Ce se poate face pentru a se încerca o contracarare? Ce opțiuni există pentru contracararea acestui efect?

G.C. Maior vorbește despre două soluții pragmatice, cumulative sau noncumulative:

1. Statele slabe sunt ajutate să-și depașească această condiție pentru a putea controla fenomenele care se petrec pe propriul teritoriu și/sau este necesară o intervenție din exterior în restructurarea învelișului suveranității pentru anihilarea activităților ilicite ale organizațiilor adăpostite pe teritoriul lor (de exemplu intervenția SUA în Afghanistan, Irak).

Dacă privim din această perspectivă post-modernă, evenimentele de la 11 septembrie subliniază tocmai emergența acestor noi lumi și ordini, care sub apanajul globalizării reprezintă noi amenințări la nivelul securității internaționale, iar concluzia este că, dacă ne plasăm în paradigma realistă, 11 septembrie 2001 reprezintă un moment de continuitate a istoriei, neaducând nimic nou, violența, războaiele, teroarea fiind prezente pe tot parcursul istoriei. Dacă însă că se are în vedere că globalizarea facilitează interacțiunile dintre diverse medii, statul-națiune fiind depășit și chiar intrat în disoluție, apărând ”non-statul”, locul statelor puternice în capacitatea de a genera conflict este luat de către ”statele slabe”, 11 septembrie accentuând faptul că acest fenomen este cu mult mai pregnant decât s-ar fi crezut poate, reprezentând un element de discontinuitate revoluționară.

De ramarcat un lucru important: postmodernismul pentru care pledează G.C. Maior in analiza strategică si în relațiile internaționale se altoiește pe terenul solid al realismului lui Reinhold Niebuhr. În contextul globalizării și a schimbărilor pe care le produce, autorul prezintă abordarea realistă a filosofului Reinhold Niebuhr, pentru a avertiza împotriva entuziasmului excesiv privind aspectele pozitive ale acestui fenomen, atrăgând atenția că inclusiv fenomene profund negative, precum criza economică, războaiele sau terorismul sunt, de asemenea, asociate cu acesta.
Un alt aspect pe care autorul îl întărește este acela că dezvoltarea tehnologiei și progresul economic nu sunt sinonime cu progresul moral sau politic la nivel internațional. Incertitudinea impregnează fiecare aspect ce ține de globalizare, lucru care face un demers analitic foarte dificil, în același timp demonstrând că nu este înțelept a ignora limitele politicii internaționale și a supraestima validitatea unei soluții universale.

Filosoful american, sceptic în ceea ce privește idealismele, lansează încă de la începutul secolului 20 ideea ”persistenței unei iluzii periculoase asupra posibilităților de management al destinului istoric al omului, care revine adesea, uneori cu obstinație, în gândirea și practica politică” .

Această precauție, conform autorului, este valabilă atât în cazul comunismului, cât și în cazul așa-numitului „excepționalism al puterii americane” și al globalizării. Justificarea acestui lucru este faptul că interesele individuale și imorale se vor insinua invariabil până și „în cea mai ideală întreprindere și în obiectivele cele mai universale, urmărite în momentele de maximă raționalitate…”, lucru care duce la ipocrizie. Astfel, efortul de a controla sau programa forțele istorice nu trebuie să omită faptul că omul însuși li se supune, iar „până și cele mai nobile și bune acțiuni umane implică o doză de nevinovăție”.

O noțiune pe care autorul o propune ca fiind mai rațională, preluată din discursul lui Niebuhr, este aceea de echilibru al puterii, care poate facilita stabilitatea și pacea, idealizarea excesivă a unor idei poate duce la o confuzie periculoasă dintre religie și politică. Ceea ce este esențial în abordarea realității sociale și istorice este a nu se porni de la „precepte și dogme cu caracter absolutist, ignorând contextele specifice, particulare, pe care le generează derularea concretă a istoriei”.

Din păcate, așa cum notează Maior cu o oarecare amărăciune, avertismentele lui Niebuhr trec neobservate, fiind înlocuite de exaltarea triumfului liberalismului enunțată de Francis Fukuyama, care vorbea de „sfârșitul istoriei”.

În final, G.C. Maior, ca un tânăr cadru didactic, ne face dovada unor interpretări în spiritul gândirii complexe si postmodernismului proferat ca soluție metodologică, dar și operațională, ne face și demostrația analizei unor cazuri concrete, dovadă puternică a faptului că în cazul autorului este vorba de un practictician deja, unul din acei noi soldați născuți la intersecția dintre soldat – diplomat – expert în cunoaștere aplicată defensiv dar și ofensiv asupra țintelor în noul război mondial nedeclarat.

Într-o superbă analiză despre Noua geopolitică. Petrol și politică în secolul XXI, autorul explică faptul că, deși în contextul actual ar putea părea că factorul geografic și-a pierdut importanța în relațiile internaționale, lucrurile nu stau în mod necesar astfel. Acest lucru se datorează faptului că geopolitica resurselor rămâne printre cele mai importante determinante ale conflictelor și jocurilor strategice. Există o continuă competiție pentru resursele energetice, în mod evident dependente de poziționarea geografică; acest lucru nu este însă singurul lucru determinat de poziționare, ci și accesul la rutele de transport. Astfel, deși luptele nu se mai dau pentru teritorii propriu-zise, iar ideea de Lebensraum (spațiu vital) înseamnă acum influență culturală, economică, politică și controlul resurselor.

2. Nu în ultimul rând, luând ca motiv situația concretă a conflictelor armate din Irak și Afganistan, autorul realizează o strălucită disertație despre sensul noilor războaie ale secolului XXI. Aici autorul prelungește o serie de teme dragi despre politica de securitate a României, teme care au produs rumoare printre adepții clasicismului strategic la aparția lucrării precedente, Noul Aliat.

Este dezbătută în acest capitol atât problema războiului antiterorism la nivel global, cât și rolul României în intervențiile din Irak și Afganistan, iar aici analiza lui Maior nu lasă nici o urma de ambiguitate: Poziționarea față de Irak reprezintă o problemă de natură politică, strategică și culturală nu doar pentru România, ci pentru întreaga alianță. În cazul României, evenimente petrecute departe de granițele statului pot reprezenta o amenințare a securității naționale (ex: 11 septembrie 2001), din două perspective: posibilitatea de a avea victime dintre conaționali, pe de o parte, și prin prisma participării la o alianță politico-militară internațională, care presupune interese comune și credibilitate.

Specificul războiului antiterorism: un război asimetric, pentru care marile puteri nu au fost pregătite pentru că nu l-au anticipat la nivel strategic și politic. Nu este un război împotriva unor state, ci împotriva unor entități militare și paramilitare care ocupă teritoriul unor state slabe, fără a depinde de acesta (cazul Al-Qaeda în Afganistan).
Împotriva unor analiști ai vechiului tip de gândire, Maior face demostrația că prin intermediul globalizării și al progresului tehnologiei informației, acest tip de război transcende localul, uzura nu este doar una materială, ci și de natură psihologică, atingând nu doar militarii angajați în luptă, ci și civilii, într-un mod mai direct decât o făcea războiul clasic (ex:. transmisiuni televizate sau on-line cu execuții, amenințări publice etc.). Cele două aliate în războiul împotriva terorismului, SUA și Europa, au perspective diferite în ceea ce privește modul de abordare a conflictului. În opinia autorului, aliații europeni nu percep cu aceeași intensitate amenințarea adusă de terorism la adresa securității naționale.

Nu sunt ocolite problemele de analiză critică: dacă SUA este mai deschisă înspre acțiune armată și nimicirea violentă a forțelor teroriste, mare parte a aliaților europeni preferă măsuri bazate pe negociere și pe stabilirea și menținerea păcii.

Este o bună ocazie pentru G.C. Maior să manifeste un realism analitic și față de realitatea romanească atunci când demonstrează că opinia publică românească a perceput implicarea noastră în conflictele din Asia în două moduri: ca pe o ocazie de a demonstra că putem fi utili în context internațional și pentru a facilita aderarea României la NATO, pe de o parte, iar pe de altă parte intervenția a fost criticată și luată în derâdere: noi nu am fost niciodată o țară de cotropitori și, oricum, România nu reprezintă o țintă de interes pentru teroriști.

Deși autorul nu o spune aici, toate argumentele demonstrează că în România lipsește încă o cultură strategică.

Privită din acest unghi, volumul lui G.C. Maior este un semnal de alarmă, dar și un act de instituționalizare a unui nou model de gândire a relațiilor internaționale.

Ca și lucrările precedente, cartea pe care o scrie Maior este vie, trăieşte, este parcă mai tare ca un roman poliţist: are în sine toate războaiele. Este vie și pentru că are o ţintă: lupta cu stereotipurile gândirii statice si ideologiilor stereotipe care abundă încă în analiza relațiilor internaționale și conflictelor armate, lucrarea Incertitudine fiind un manifest pentru gândire realistă – post haos.

Scrisul este unul plăcut, viu, dinamic, iar argumentarea pozitivistă este completată de incursiunile în poezie, istorie, filosofie. Argumentarea își schimbă tonul parcă în funcție de schimbarea publicului țintă. Lecțiile pentru militari, politicieni și strategi sunt comnpletate de lucțiile discrete conținute longitudinal în modul de argumentare sau chiar în registrul exemplelor. Până la urmă, media specializat-nespecializată a publicului cărții poate înțelege că trăim o schimbare de paradigmă, că ne aflăm în fața unei noi cotituri epistemologice și praxeologice. Este vorba de faptul că deși cantitatea de putere este cea mai mare din istorie, ea are și gradul de dispersie cel mai mare .

Aș intui aici și o puternică afirmare a schimbării unor paradigme cognitive: odată cu această modernitate fluidă, oamenii sunt în situația de a gestiona identități multiple, iar aceasta activează tipare de atitudine sau comportament imprevizibile. De unde incertitudinea față de viitor nu doar ca metaforă integratoare, dar și ca principiu epistemologic mobilizator de resurse creatuive și inovative. Noii soldați ai apărării statelor vor trebui să fie experți în istorie, sociologie, cultură și să manifeste empatie și înțelegere culturală, să fie în același timp agenți ai socializării, dar și fermenți ai schimbării controlate. Noul război este unul congnitiv, un război al minților dar și unul al sufletelor.

Autorul însuși este prototipul unui asemenea soldat universal, inclusiv prin modul în care pune întreaga lucrare sub semnul metaforei labirintului, dragă lui Borges, metaforă însoțită de motto-ul drag lui G.C. Maior după care Rațiunea (cu R mare) nu va înceta să viseze la un plan al Labirintului.

Talentul de scriitor al autorului este un foarte mare avantaj, reușind să dea lucrării expresivitate și cititorului imagini emblematice, de neuitat, cum este cea cu Tony Blair citind Coranul.

Dimensiunea autobiografică dă viață cărții, multe din interogațiile autorului având greutatea și dramatismul unor întrebări despre intelligence și dilemele unei asemenea munci în condițiile în care reţelele sociale sunt în tot mai mare măsură fără centru fix, se configurează spontan, iar opinia publică este reprezentată de configuraţii emoţionale care se pot cimenta sau nu. Nu este lăsată la o parte zbaterea legată de greutatea de a depăşi prejudecăţi: de a separa informaţia de emoţie, impulsul de raţional, strategicul de tactic.

Cu totul surprinzăror este ultimul capitol al cărții în care autorul ne surprinde cu o suprinzătoare analiză a unei utopii din domeniul SF, luată de autor ca pretext pentru o analiză epistemologică a rolului informației în modelarea și predicția unui viitor optimizat, fără conflicte, violențe și rupturi evolutive. Nu este gratuită această ultimă pistă spre care ne împinge G.C. Maior, deorece trecerea de la analiza relațiilor internaționale la elementele de profunzime ale evoluției sistemului social ne duce spre studiul unor obstacole și paradoxuri epistemologice.

În primul rând, studiul proceselor sociale reale relevă că este deosebit de complicat să controlăm procesele prin care decidem, adică atitudinea față de incertitudinea evoluțiilor și consecințele viitoare ale deciziilor. Complexitatea se naște și din numărul de actori sociali, cu cât acesta este mai mare, cu atât complexitatea crește, iar riscul unor dezvoltări nedorite sau consecințe neașteptate, devine tot mai mare.

În al doilea rând, riscul este o component normală, inevitabilă a proceselor de management societal și mai ales de luare a deciziilor în condițiile unei incertitudini galopante, dar și în condițiile unei densități decizionale majore și o precaritate a controluluicrizelorceeaceîi face pemulțisociologisăafirmecătrăimîntr-o societate a turbulențelor.

În al treilea rând, turbulențele sociale, politice sau economice rezidă din procesele de fragmentare sau din logicile motivaționale contradictorii, adevărați curenți de profunzime pentru evoluțiile societății din ultimele decenii. Societatea incertitudinii este tot mai vizibilă și în falimentul total al mitului progresului sau deziluziile ce provin din schimbările sociale ale ultimelor decenii, din opacitatea socialului. Indivizii sunt tot mai impovărați de multiplicarea exigențelor puse pe umerii lor, în timp se societatea sau statul se derobează tot mai mult de responsabilitățile care le revin ceea ce scade mult încrederea în instituții, dar și în viitorul societății.

În fine, incertitudinea este tot mai mare în condițiile în care viitorul pare tot mai nesigur, amenințător, pentru tot mai mulți oameni viitorul este deschis unor scenarii cu effect anticipat ca negativ. Se modifică relația noastră cu Timpul: dacă în trecut, trăirea prezentului, uneori stresantă, era compensată printr-o fugă spre viitor, o negare a timpului prezent, astăzi ne concentrăm asupra prezentului, timpul prezent ne apasă și ne subjugă. Apar mutații importante, una dintre ele fiind împingerea individului de la un model al supunerii la reguli, specific societății tradiționale, la un model al autonomiei individuale și libertății în care, din nefericire, este pus să gestioneze riscuri și responsabilități pentru care nu este pregătit și le face față foarte greu. Câștigul în libertate și automie a fost dublat de o pierdere în certitudine și siguranță, am eliberat individul de unele constrângeri,dar am fragilizat suportul social. Incertitudinea devine astfel o dimensiune importantă a vieții sociale, a evoluției, dar și o limită a capacității noastre de anticipare și control al dezvoltării.
De ce, totuși, Maior folosește ca pretext un reper literar și o falsă știință, psihoistoria, pentru a ne conduce spre o reflecție asupra instrumentelor noastre de a optimiza viitorul, nu doar de a-I prevedea.

Lumea solariană imaginată de Asimov este un răspuns, cu mijloacele literaturii, unor interogații apărute imediat dupăcel de-al doilea Război Mondial, întrebări prin care disciplinele umaniste au încercat să gasească un răspuns la întrebarea esențială: cum putem reumaniza lumea, cum putem găsi modele care să elimine violența și alte probleme sociale importante cu caracter disfuncțional. Socați de cruzimile a două războaie mondiale dintr-o jumătate de secol, mulți gânditori s-au întrebat dacă nu cumva prin tehnolgie și tehnică vom putea ajunge la eliminarea unor tare și contradicții. Asimov propune o soluție interesantă: un individualist interactive desincronizant. Printr-o soluție tehnică evoluată, comunicare îi izolează ”fizic” pe indivizi, evită întâlnirea directă, curăță raporturile sociale de zgura prezenței și civilizează socialitatea. Este vorba despre un fel de individualism de separare, spațial personal nu trebuieimpartit cu nimeni. Se creează o lume –rețea sau un fel de sat global, cum prevedea McLuhan, un fel de process de globalizare în miniatură. Utopia este aici, construcția unei lumi fără violență, poate o valorificare a lui Norbert Wiener, unul dintre întemeietorii ciberneticii, care credea că informația poate lupta contra entropiei, etichetă pentru dezordine, zgomot, dezorganizare, violență. În spiritual vremii, J.P. Sartre scria că ”Infernul sunt ceilalți”, iar Asimov merge până acolo încât tinde să înlocuiască sociabilitatea cu interactivitatea, unde, sugera el, interactiunea dintre indivizi rămâne, este chiar mai performantă fiind: reacțională, rapidă și angajantă.

Un exercițiu incitant de reflecție în care concluzia este că nicio teorie a socialului nu pare să fie însă perfectă; întotdeauna vor exista variabile care scapă cunoașterii și acțiunii umane, întotdeaua va apărea doza de subiectivitate și liber arbitru în răspunsul indivizilor la gama variată de situații ce apar în viața socială și politică concretă. Marea încercare pentru spirit, evident și pentru managementul dezvoltării și relațiilor internaționale este, în viziunea lui G.C, Maior, căutarea de conexare a modelelor de previziune cu modele și proceduride luare a deciziei într-o lume tot mai afectată de incertitudine, dar guvernată, totuși, de o certitudine care ne dă speranțe: cunoașterea și creatrivitatea umană sunt resurse anti-entropice și sunt resurse inepuizabile. O încheiere plină de speranțe și un adevărat program umanist de cercetare, analiză și previziune a viitorului relațiilor internationale și mai ales a viitorului României ca stat național și suveran, dar și ca actor implicat în sistemele de parteneriat și colaborare în domeniul securității.

Autorul fnalizează lucrarea cu două imagini de forță, una parcă relevantă pentru condiția sa (actualmente șeful Serviciului Român de Informații) și alta pentru condiția politicianului și gândirii strategice de azi. Vorbind despre Lumea umbrelor, lumea serviciilor de informații, Maior ne prezintă cartea lui Efraim Halvey, fost diplomat, ofițer de informații și director al Mossad-ului. Cartea constă în mărturisirile lui Halvey, experiența sa în lumea serviciilor secrete și discuții despre influența acestui gen de servicii în lume. Lumina este pusă pe viața în serviciile de intelligence ca o viață trăită în umbră, complexă și incertă.

Ne spune, oare, prin asta, discret, autorul că gestul de pedagogie și alfabetizare în noua cultură de securitate este un gest ieșit din comun, oarecum disperat, prin care ar trebui să ne speriem de propria inconștiență?
Sau poate este gestul prin care noul și adevăratul intelligence se deschide spre societatea civilă, pentru că are nevoie continuu de soldați pregătiți pentru un război în care gândirea este o armă, iar distribuirea unei asemenea arme populației nu se face din depozite, cu o zi înainte de război?

În fine, ultimele pagini ale cărtii conțin o poezie a lui Saddam Hussein și dilema rămasă (ca incertitudine plantată strategic) dacă dictatorul poet de ocazie se comportă așa pentru a forţa martirizarea sau este un gest strategic foarte actual: prin moarte Saddam devine, în fine, strateg inteligent, adică ceea ce nu a fost in viața politică. O profeție pentru sfârșitul celor care nu înțeleg logica lumii noastre?

Indiferent de modul în care intuiția noastră va duce mai departe pistele de reflecție și interogațiile ambasadorului G.C. Maior, lucrarea lui Incertitudine este o lucrare memorabilă, deschizătoare de școală in condițiile emergenței unei noi gândiri strategice. În plus, este o lucrare ce dovedește un mare curaj, și nu mă refer aici doar la curajul de a pune incertitudinea ca principiu metodic în construirea cadrului pentru descifrarea dinamismului lumii contemporane. Acolo unde altădată a fost pusă indoiala ca principiu director, a pune incertitudinea ca singură variabilă cunoscută a viitorului este un gest intelectual de mare forță și încredere în sine.