Pentru că „naţionalismul” este un termen vehiculat frecvent în discursul public, toată lumea crede că ştie foarte bine ce înseamnă acest sentiment colectiv. Naţionalişti sunt ungurii, naţionalişti sunt românii, naţionalişti sunt legionarii, naţionalist este Marian Munteanu sau, poate, chiar preşedintele Iohannis. În realitate, povestea naţionalismului este una destul de complicată. La prima vedere, naţionalismul este o formă de ataşament faţă de ai tăi, faţă de comunitatea căreia îi aparţii şi faţă de plaiurile natale. Dar dacă definiţia naţionalismului s-ar limita la atât, acest lucru ar însemna că până şi pinguinii sunt naţionalişti.

Naţionalismul a fost însă, de la începuturile sale şi până astăzi, în primul rând o ideologie politică. De aceea, nu putem vorbi despre naţionalism fără să ne referim la politică, la stat, la conducerea societăţii, la lupta pentru dobândirea şi pentru menţinerea puterii. Ca sentiment popular, larg împărtăşit, naţionalismul pare să fie al celor mulţi. În ceea ce are însă el mai caracteristic, naţionalismul este, de fapt, un instrument al celor puţini. Este creaţia unor elite politice şi intelectuale, care îl folosesc pentru a dobândi prestigiu, legitimitate şi putere. Pe parcursul ultimelor două-trei secole, aceste elite i-au învăţat, i-au stimulat, uneori i-au îndoctrinat, alteori i-au fermecat pe indivizii epocii moderne, pentru ca aceştia să se manifeste în societate ca nişte naţionalişti.

My country, right or wrong!

Naţionalismul este un principiu politic intens, care le cere oamenilor să pună naţiunea lor şi ataşamentul faţă de aceasta pe primul plan, înaintea tuturor celorlalte obligaţii, simpatii sau angajamente. Din punctul de vedere al naţionalismului, nu este suficient să îţi iubeşti patria şi poporul. De exemplu, să îi iubeşti pe români, dar tot atât de mult cât îi iubeşti pe maghiari sau pe senegalezi. Important este să îi iubeşti pe români mai mult decât pe alţii, să ţii la „ai tăi” mai mult decât la ceilalţi. „Ai tăi” însemnând, în mod evident, comunitatea naţională căreia îi aparţii: nu familia, nu iubita, nu consătenii sau conjudeţenii (ori semenii tăi de pe continentul în care trăieşti), ci în primul rând românii, la modul general – dacă ai avut norocul să te naşti român.

Desigur, celelalte forme de ataşament amintite nu sunt interzise, dar ele trebuie să se subordoneze loialităţii tale primordiale, care este cea naţională. Dacă ataşamentul tău faţă de umanitate, faţă de altă naţie, faţă de ortodoxie, greco-catolicism sau clubul filateliştilor intră în contradicţie cu ceea ce îţi cere, într-un moment de cumpănă, naţiunea, alegerea pe care trebuie să o faci este cât se poate de clară. Dacă interesul naţional o pretinde, poţi să-ţi abandonezi prietenii, interesele personale sau chiar adevărul însuşi, dar nu ai voie niciodată să-ţi trădezi naţiunea: „My country, right or wrong!” – cum spuneau imperialiştii englezi din secolul al XIX-lea. Iar mama lui Ştefan cel Mare (nu cea adevărată, ci eroina ficţională din poezia lui Bolintineanu) ne oferă o exemplificare autohtonă a aceluiaşi principiu: muma voievodului pune datoria faţă de patrie chiar înaintea sentimentelor sale materne şi preferă să îşi sacrifice fiul („Pentru ţară mori!”), decât să-l vadă pe acesta abandonându-şi neamul.

Ca urmare, naţionalismul veritabil nu poate fi definit ca o simplă aderenţă la valorile naţionale, ci ca un accent suplimentar pus pe aceste valori.

O întrebare care se pune adeseori este dacă un asemenea tip de loialitate e un lucru pozitiv sau negativ? Uneori, se vorbeşte chiar despre un naţionalism „bun” şi altul „rău”. Ar exista un naţionalism „bun”, care înseamnă dragostea curată faţă de ai tăi (unii preferă să îl numească pe acesta doar „patriotism”, „naţionalism luminat” etc.), şi un naţionalism „rău”, xenofob, intolerant, care ar fi de evitat. Dar această distincţie nu este una relevantă, din perspectiva definiţiei naţionalismului. Naţionalismul este unul singur. Fără îndoială, pot exista şi alte tipuri de ataşament faţă de valorile naţionale, pe coordonatele cărora angajamentul faţă de naţiune nu este determinant şi care nu instituie o ierarhie obligatorie de valori, în care patria se plasează pe locul întâi. Dar pe acestea nu le putem numi „naţionalism”, decât în mod eronat. Doar atunci când naţiunea şi identitatea naţională sunt plasate pe primul loc putem vorbi în mod legitim despre naţionalism.

Or, în acest sens, naţionalismul nu este nici bun, nici rău, prin el însuşi, ci doar prin consecinţele pe care le poate avea. Naţionalist a fost şi Mihai Eminescu, care, inspirat de sentimentele sale naţionale, a scris nişte poezii foarte frumoase, cum ar fi Scrisoarea a III-a sau Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, poezii prin care nu a făcut nimic rău, dimpotrivă; naţionalist a fost şi Adolf Hitler, care, tot pentru că a considerat că naţiunea sa trebuie să se situeze pe primul loc, a omorât şase milioane de evrei. După cum spunea o dată, foarte inspirat, Regele Mihai: „Naţionalismul e o pornire a omului legată de patria lui, care însă poate scăpa oricând de sub control şi să se umple de alt conţinut. Naţionalist a fost şi profesorul Iorga, naţionalişti au fost şi legionarii care l-au ucis. Unde e deosebirea? Noi ne dăm seama unde e – dar cuvântul ăsta e ca apa, ia orice formă. Şi aşa sunt multe cuvinte pe care le folosesc oamenii politici.”

Între „naţionalismul tribal” şi „naţionalismul medieval”

Rădăcinile naţionalismului, ca formă de ataşament nutrită faţă de comunitatea căreia îi aparţinem, sunt foarte vechi şi merg, probabil, până la primele cete de vânători paleolitici. Când două comunităţi tribale de odinioară se întâlneau, acestea intrau automat într-o relaţie de concurenţă, ba chiar de conflict deschis, deoarece ele aveau nevoie de spaţii foarte întinse pentru a supravieţui, pentru a vâna şi pentru a culege cele necesare traiului. Ca urmare, putem presupune că obiceiul oamenilor de a se grupa în comunităţi concurente, cum sunt statele şi naţiunile, îşi are originea în preistorie. Încă de pe atunci, membrii colectivităţilor preistorice au învăţat să scoată în evidenţă trăsăturile care îi diferenţiau de ceilalţi – pe care era necesar să îi urască, pentru a fi capabili să îi combată în mod eficient –, ca şi pe cele care îi apropiau unii de alţii, în interiorul grupului de apartenenţă.

Pe de altă parte, naţionalismul, o ideologie politică specifică timpurilor moderne, a apărut şi s-a dezvoltat, în forma pe care o cunoaştem astăzi, abia într-o epocă surprinzător de recentă din istoria umanităţii, în ultimele două secole. Oamenii au trăit dintotdeauna în comunităţi etnice, în interiorul cărora se gestionau în mod colectiv diferitele elemente ale unei culturi comune: limbă, credinţă religioasă, obiceiuri, tradiţii, mituri şi amintiri istorice. Dar ideea potrivit căreia împărtăşirea trăsăturilor culturale ale unei etnicităţi comune ar trebui să devină principiul legitimant al organizării statului şi societăţii se va afirma abia de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Când o etnie (sau mai multe etnicităţi asociate) îşi vor asocia un proiect politic, de cele mai multe ori sub forma unui stat naţional, această nouă formulă de structurare politică şi socială va purta numele de naţiune (în sensul modern al acestui cuvânt). Printre primele apariţii de acest gen se numără statul şi naţiunea franceză („La Grande Nation”) sau statul şi naţiunea americană. Până când revoluţiile de la sfârşitul secolului al XVIII-lea au reorganizat comunităţile respective în formulele amintite, membrii acestora s-au definit, la modul esenţial, din punct de vedere politic, social sau cultural, ca supuşi ai regelui Franţei (sau ai regelui Marii Britanii), ca nobili, preoţi, burghezi, ţărani sau colonişti, ca fii credincioşi ai Bisericilor cărora le aparţineau ş.a.m.d. Dar ei nu erau încă nici citoyens français şi nici We the (american) People. Doctrina potrivit căreia idiomurile fluctuante pe care le vorbeau, de pildă, ţăranii din diferitele colţuri ale continentului european trebuiau să constituie temeiul de edificare a unor state naţionale, state care să pretindă apoi loialitatea necondiţionată a celor care le populau, va prinde rădăcini cu greu, treptat, pe parcursul secolului al XIX-lea în Europa, iar mai apoi în restul lumii, în secolul XX.

Iar principiul care va legitima acest tip de organizare politică şi socială, care va spune că indivizii care conduc şi cei care sunt conduşi trebuie să aparţină aceleiaşi naţiuni, care va pretinde ca statul să se suprapună cu naţiunea – se va numi naţionalism.

Această schiţă istorică a apariţiei naţiunilor şi naţionalismului se aplică, în mod evident, şi românilor, chiar dacă, uneori, cultura noastră istorică, manulalele de şcoală sau chiar şi tratatele istoricilor băştinaşi ne fac să credem, în mod eronat, că naţionalismul românesc ar fi apărut de pe timpul voievozilor din Evul Mediu, dacă nu chiar din vremea lui Burebista.

Ştefan cel Mare ori Mihai Viteazul se luptau cu turcii, cu ungurii sau cu polonezii (dar în egală măsură şi cu muntenii, respectiv cu moldovenii), pentru că erau nişte suverani medievali, care îşi apărau posesiunile. Motivaţiile ideologice pe care se fundamentau acţiunile lor ţineau în primul rând de credinţa religioasă şi de apartenenţa lor de clasă. Aceasta din urmă îi determina pe boieri să combată cu vigoare inclusiv revoltele ţărăneşti (după cum ştim, ultima răscoală majoră de acest tip, reprimată de stat pe teritoriul României, a avut loc la începutul secolului al XX-lea!). Dar ideea de a întemeia un stat al „românilor” (în Ţara Românească, denumirea de „rumâni” se aplica în mod special ţăranilor dependenţi, care se diferenţiau astfel de „boieri”, elementul social definitoriu pentru identitatea politică a statului), de a legitima puterea politică prin apelul la o inexistentă comunitate naţională, nu avea cum să ia naştere la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Este adevărat că Mihai Viteazul a cucerit Transilvania şi Moldova şi că ştia, bineînţeles, că ţăranii din Ardeal sau boierii din Moldova vorbeau limba pe care o grăiau şi oltenii lui. Probabil că ştia ceva şi despre originea lor comună râmleană. Cu siguranţă, deosebit de important era faptul că împărtăşeau cu toţii confesiunea ortodoxă. Dar toate aceste elemente nu puteau fundamenta un proiect politic în epoca respectivă, pentru simplul motiv că ideologia naţionalismului încă nu se născuse. Dacă ar fi permis condiţiile, Mihai Viteazul ar fi cucerit, poate, şi pământurile bulgarilor, sârbilor sau cazacilor, reunindu-le sub sceptrul pohtei sale politice, iar demersul său ar fi fost tot atât de legitim, din punctul lui de vedere, ca şi în cazul celor două „ţări româneşti” (cum le numesc istoricii români de astăzi, şi cum nu prea le numeau cancelariile interne sau externe ale vremii). Mihai Viteazul ar fi putut să aibă în vedere, eventual, restaurarea unui Imperiu Bizantin, o intenţie care ar fi fost mai în acord cu mentalitatea politică a epocii sale. Dar la instaurarea unei „Românii”, în sens politic, nu avea cum să se gândească, deoarece o asemenea noţiune (un stat definit pe baze naţionale) nu avea să apară, în istoria întregii lumi, decât peste vreo două secole.

Naşterea naţionalismului românesc

Ca peste tot în lume, adevărata poveste a naţionalismului românesc începe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Transilvania a fost întâia provincie locuită (şi) de români în care amintitele idei au început să prindă contur. Primul motiv al acestei priorităţi ţinea de faptul că, pe vremea fanarioţilor, Ardealul era mult mai apropiat de lumea occidentală, sub raport geografic şi cultural, în comparaţie cu cele două Principate dunărene. Învăţaţii Şcolii Ardelene au mers să înveţe la Roma, unde li s-au deschis ochii în multe privinţe. Iar următoarea generaţie de intelectuali îl va citi pe părintele naţionalismului etnico-lingvistic, Johann Gottfried Herder, în germana care era limba imperiului şi a şcolilor săseşti.

În al doilea rând, românii ardeleni au învăţat să fie naţionalişti (adică să fie conştienţi de identitatea lor naţională şi să considere că din aceasta derivă drepturile lor politice fundamentale), prin imitaţie, prin comparaţie şi prin competiţie, în raport cu celelalte comunităţi concurente din provinciile multietnice  în care trăiau. Era vorba de maghiari, secui, saşi, şvabi, ţipţeri, sârbi, evrei, armeni, greci, slovaci şi multe alte grupuri, mai mari sau mai mici, cu care îşi împărţeau necazurile şi îşi disputau drepturile ori privilegiile prin satele şi târgurile de la răsărit de Tisa. Un naţionalism etnic, sectar, având ca obiectiv principal supravieţuirea şi dezvoltarea propriei comunităţi naţionale, sub ameninţarea rivalilor săi, va caracteriza ideologia naţională a românilor ardeleni, ca şi demersurile similare ale altor naţionalităţi din monarhia multiculturală a Habsburgilor.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, vlăstarele boierilor moldo-valahi trimise la studii la Paris vor reuşi să recupereze decalajul cultural care despărţise în veacul anterior Principatele de Transilvania. Maeştrii care îi vor iniţia în tainele naţionalismului pe moldo-munteni erau mai ales francezi (Lamartine, Michelet, Quinet), dar şi profeţi ai altor popoare dornice de emancipare, italieni (Mazzini) sau polonezi (Mickiewicz). Pe la 1848, învăţăceii lor de la gurile Dunării vor pune bazele culturii naţionale româneşti şi ale proiectului politic naţional, idealuri măreţe ale acelor vremuri, care vor prinde contururi concrete, tot mai solide, în deceniile următoare. Unirea, Independenţa, monarhia constituţională, reformele politice şi sociale, literatura română, teatrul şi arta naţională, Academia sau Universitatea erau coloanele menite să profileze grandiosul edificiu naţional. Clasa politică moldo-munteană va înfăptui opera sa vastă de modernizare şi emancipare a societăţii româneşti, având ca subiect al acestui demers naţiunea română. Naţiunea română era cea care trebuia să prospere şi să se afirme, în eternitate, aşa după cum îi dorea Mihai Eminescu. Acest nou construct ideologic, această comunitate imaginată de intelectualii şi de politicienii vremii trebuia să îi reunească laolaltă pe boieri şi pe ţărani, pe ardeleni şi pe dobrogeni, pe săraci şi pe bogaţi, pe conservatori şi pe socialişti. Cu toţii erau români şi acesta era lucrul cel mai important care li se putea întâmpla. Şi, spre deosebire de Mircea Badea, ei chiar vorbeau serios când spuneau acest lucru.

Naţionalism etnic versus naţionalism civic

În lumea largă, pe parcursul secolului al XIX-lea s-au dezvoltat două mari modele de naţionalism: naţionalismul civic (pe care îl mai numim şi „voluntarist”, „contractualist” sau „de tip francez”) şi naţionalismul etnic („organicist”, „cultural”, „herderian”, „de tip german”). Dacă rezumăm esenţa celor două modele la o singură frază, putem spune că naţiunea de tip civic este ilustrată de formula: „eşti francez pentru că vrei să fii francez”; în timp ce naţiunea de tip etnic te învaţă că „eşti german pentru că te-ai născut german”.

În primul caz, voinţa de a trăi sub aceleaşi legi şi de a împărtăşi aceleaşi drepturi politice este cea care fondează comunitatea naţională. De aceea, corsicanul italofon Napoleone Buonaparte a putut să devină, fără nici o problemă, cel mai faimos francez al tuturor timpurilor, iar alsacienii, vorbitori de limbă germană, să se considere francezi.

În cel de-al doilea caz, naşterea, originea şi apartenenţa la o comunitate culturală sunt cele care îţi predetermină naţionalitatea. Limba pe care o vorbeşti şi strămoşii din care te tragi fundamentează naţiunea. Mai ales popoarele din centrul şi din răsăritul Europei şi-au imaginat naţiunile lor în această manieră.

Care este modelul de naţiune românesc? În general, românii şi-au definit naţiunea pe baze etnice şi culturale, la fel ca germanii sau ca toţi vecinii noştri, maghiari, sârbi, bulgari ori ucraineni. Un motiv important al acestei orientări ţine de faptul că esenţa românităţii a fost căutată mereu, după îndemnurile lui Herder, în mediul social ţărănesc. Intelectualii români au apreciat că ţăranii au conservat cel mai bine specificitatea naţională, exprimată prin limbă, obiceiuri, tradiţii, folclor. A contat mai puţin implicarea lor civică, împărtăşirea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Cei care ar fi fost capabili de aşa ceva erau mai ales orăşenii, burghezii, clasele educate. Dar locuitorii oraşelor erau puţini în societatea românească şi, în plus, de multe ori erau străini: evrei, greci, balcanici. Nu mai vorbim de situaţia din Transilvania. Ca urmare, în România modernă românii au fost în primul rând „români” (eventual „ţărani români”) şi abia în al doilea rând „cetăţeni români” sau, şi mai simplu, „cetăţeni”. „Cetăţenii” pot să fie, până la urmă, şi unguri cu buletin românesc, dar acest lucru nu îi face români, potrivit doctrinei naţionalismului etnic.

Este interesant modul în care cultura politică românească a jonglat cu aceste accepţiuni. În acord cu modelul etnic, maghiarii nu sunt consideraţi o parte a naţiunii române. Nici măcar modelul „naţiunii socialiste”, din anii comunismului ceauşist, nu îi reunea pe maghiari în sânul naţiunii române, preferând să îi cantoneze în tabăra aliată, dar colaterală, a oamenilor muncii de alte naţionalităţi, „înfrăţiţi” cu naţiunea română.

Pe de altă parte, nici maghiarii nu doresc acest lucru, potrivit aceluiaşi model herderian, considerând, de pildă, că sărbătoarea lor „naţională” este 15 Martie, ziua în care este comemorată emanciparea naţională a maghiarilor de pretutindeni. Iar 1 Decembrie, ziua datorită căreia maghiarii ardeleni ar fi putut deveni membrii unei naţiuni române de factură civică, în mod evident, nu are cum să fie prea iubită de către maghiari. În cel mai bun caz, într-o optică super-tolerantă, ar putea fi respectată ca fiind „sărbătoarea românilor”. Este, să zicem, sărbătoarea statului, la care mai participă, că asta-i situaţia, şi câte un oficial UDMR… Dar în nici un caz nu poate fi considerată o sărbătoare a „noastră”, a maghiarilor, ceea ce arată că aceştia (dacă aprecierile mele sunt corecte) nu se consideră parte integrantă a unei comunităţi a cetăţenilor României. A cui e vina? A lor, putem spune, pentru că sunt ai dracului. Dar şi maghiarii pot replica, la fel de intransigent: de ce v-aţi pus sărbătoarea fix atunci, ca să ne faceţi nouă în ciudă? Ca să nu ne mai incriminăm reciproc în mod inutil, putem să dăm vina, şi unii, şi ceilalţi, pe modelul de naţiune de tip herderian.

În zilele noastre, naţionalismul civic este la modă, iar accentul pe care acesta îl pune pe individ, pe conformarea şi aderarea sa voluntară la o comunitate naţională îl face mult mai simpatic, într-o lume globalizată şi plină de emigranţi. Naţionalismul civic ni i-a putut aduce mai aproape pe românii Iohannis, Cabral sau Raed Arafat. Dar pentru că totuşi ne-am născut şi am evoluat ca o naţiune de tip herderian, acest lucru ne face să invocăm când naţionalismul etnic, când pe cel civic, după cum ne convine.

Dacă ne place Iohannis, atunci e român, după cum o mărturiseşte preşedintele însuşi, pentru că, în această optică, naţionalitatea se bazează pe cetăţenie şi pe faptul că acesta îşi îndeplineşte obligaţiile civice. Dacă nu ne place, e neamţ, aşadar străin, pentru că românitatea se defineşte de data asta în mod etnic, pe bază de sânge, limbă şi strămoşi.

Brâncuşi e român şi nu ne place când citim undeva că ar fi un sculptor francez născut în România. Originile etnice contează în acest caz mai mult decât ţara lui de adopţie. La fel îi privim pe Cioran sau pe Ionesco, deşi operele care i-au făcut cunoscuţi pe plan internaţional au fost scrise în franţuzeşte. În schimb, Tristan Tzara sau Benjamin Fundoianu sunt tot români, de data aceasta doar pentru că s-au născut în România! Dimensiunea civică este cea care ne convine în acest caz, pentru că, din punct de vedere etnic, ar fi cam greu să îi privim pe cei doi pui de ovreiaş, originari din mizere târguri moldave şi ajunşi scriitori faimoşi de limbă franceză, ca pe nişte urmaşi ai lui Traian şi Decebal…

Într-un mod similar, nu ne-ar conveni deloc ca emigranţii noştri răspândiţi prin Europa să nu se mai considere români, în virtutea faptului că au dobândit un paşaport spaniol sau italian. În schimb, multora le-ar place ca maghiarii să se simtă mai „români”, să fie nişte cetăţeni loiali şi iubitori ai statului în care trăiesc, să îi vorbească foarte bine limba şi toate celelalte. Dacă ar fi vorba să îi integreze pe maghiari, naţionalismul civic ne-ar pica bine. Dar dacă în acest fel i-am pierde pe căpşunari sau pe „conaţionalii” noştri din Republica Moldova, acest lucru nu ne mai place, motiv pentru care le reamintim că sunt români, în virtutea etnicităţii.

Naţionalismul zombie

În mod cât se poate de evident, naţionalismul din ziua de astăzi nu mai este ceea ce a fost odinioară.

În contextul globalizării şi al relativismului postmodern, pe de o parte, naţionalismul reculează, pentru că oamenii devin tot mai asemănători, sub raport social, politic şi chiar cultural, indiferent de meridianul pe care locuiesc. Un tânăr român din ziua de astăzi seamănă mult mai mult cu un tânăr american contemporan, decât cu un străbunic român de acum o sută de ani.

Pe de altă parte, mulţi oameni se refugiază astăzi în naţionalism (ca şi în alte formule de agregare socială sectară), pentru că se simt tot mai singuri şi mai dezorientaţi în acest sat uriaş cu şapte miliarde de oameni, din ce în ce mai asemănători şi mai lipsiţi de relief cultural. Lumea modernă ne oferă parcă tot mai greu explicaţii profunde, idealuri măreţe, solidarităţi generoase. Naţionalismul încearcă să satisfacă şi el această cerere crescută de sens, dar oferta sa este destul de precară. Mesajele noului naţionalism sunt rudimentare şi exploatează lipsa de informaţie a publicului. Din asemenea motive, în anul 2012, când am văzut ce propunea partidul lui Dan Diaconescu, am început să îl regret pe Corneliu Vadim Tudor. Naţionaliştii de altădată erau persoane relativ cultivate, citeau istorie, recitau poezii patriotice, intonau imnuri. Astăzi, nu mai citesc aproape nimic, decât literatură conspiraţionistă sau poveşti despre interacţiunile dacilor (celţilor, hunilor, incaşilor etc.) cu extratereştrii; se vopsesc pe faţă şi pe trup în culorile naţionale, ca picţii sau ca sciţii agatârşi de odinioară, şi proferează injurii cu conţinut sexual la adresa duşmanului.

Naţionalismul – aşa cum l-am cunoscut eu, cel puţin – a murit. Naţionalismul a apărut şi s-a dezvoltat într-o epocă în care oamenii, în primul rând elitele, aveau idealuri puternice şi credinţe de nezdruncinat, clădite pe o cultură solidă. Astăzi, cele mai multe dintre aşa-zisele naţionalisme sunt atitudini de conjunctură. Un politician care ieri a fost naţionalist sau antisemit, mâine devine apostolul toleranţei etnice. Înjură capitalul străin sau FMI-ul, dar ştie că nici o economie nu poate trăi în afara fluxurilor investiţionale internaţionale. Încurajează Brexit-ul, fără să-i pese că acest lucru ar ruina Marea Britanie, dar gândindu-se că pe această cale poate mai câştigă nişte alegători la anul.

Dacă asemenea manifestări se numesc naţionalism, e limpede că acesta a sucombat. Este un mort viu, pe care politicieni cinici, în căutare disperată după orice fel de mesaje cu priză la public, încearcă să îl manipuleze. Nu vreau să sugerez, prin această metaforă, că el ar fi inofensiv. În Doneţk şi Lugansk, spre exemplu, a făcut mii de victime în ultimii doi ani. În Ungaria ultimelor decenii nu a omorât pe nimeni, dar ţine captivă o ţară întreagă în mrejele unui populism dubios. Numai noi nu reuşim, deocamdată, să umflăm tărâţa, într-un mod corespunzător din punct de vedere electoral, într-un Orbán, Erdoğan sau Donald Trump autohton. În orice caz, chiar dacă e mort, un zombi poate fi un monstru înspăimântător.