În cartea sa din 1978, „Mit şi înţeles”, Claude Lévi-Strauss a subliniat faptul că înţelesul unui mit nu se află la nivelul părţilor componente ale acestuia, ci în modul în care acestea sunt constituite şi interacţionează apoi pentru a oferi structura mitului. O asemenea abordare se dispensează, totodată, de nevoia de a stabili valoarea de adevăr a mitului, în favoarea analizei structurii sale narative şi al relaţiilor complexe – şi schimbătoare – ce se stabilesc între părţile sale componente.
Unul dintre miturile recente ale politicii româneşti a fost, şi pare că continuă să fie, aşa-numita luptă anticorupţie. Care sunt părţile componente ale mitului anticorupţiei şi cum se articulează acestea?
Anticomunismul reprezintă elementul de bază. Anticorupţia, înainte de consacrarea sa formală instituţională, a fost formulată ca o nevoie de a elimina din corpul social elementele comuniste perturbatoare, ce împiedicau buna sa funcţionare. Că aceste elemente aveau o figură proteică – foşti nomenclaturişti, foşti securişti deveniţi afacerişti, directori de fabrică deveniţi capitalişti, etc. – era mai puţin relevant în raport cu efectul lor: întârzierea sau chiar sabotarea, cu bună ştiinţă şi în folos propriu, a dezvoltării societăţii româneşti în postcomunism. Toate neajunsurile tranziţiei, toate eşecurile şi neîmplinirile, au fost puse pe seama acestui duşman intern, deopotrivă cu mai multe feţe, dar şi fără una concretă, decât poate cea a fostului preşedinte Ion Iliescu, care nu mai reprezintă de mult un nume propriu, ci unul metonimic. Anticomunismul, încă de la Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, şi mai apoi prin deschiderea dosarelor fostei Securităţi şi invocarea necesităţii unei legi a lustraţiei, a căutat să lupte împotriva corupţiei pe care aceste elemente perturbatoare o făceau corpului social. În termenii lui Rene Girard, ei erau ţapii ispăşitori care, o dată eliminaţi, ar fi restabilit pacea socială şi mersul normal al societăţii.
Această construcţie, care a fost articulată cu precădere de intelectualitatea de dreapta postcomunistă – chiar dacă principalii săi membri fuseseră formaţi şi căpătaseră notorietate publică prin intermediul instituţiilor universitare şi culturale comuniste – a luat o formă mult mai concretă pe teren politic. Aici PSD, numele actual al unei succesiuni de transformări anterioare, a devenit principalul duşman, ţintă deopotrivă a anticomunismului şi, mai apoi, a anticorupţiei. Stabilirea unei filiaţii directe între fostul Partid Comunist şi PSD nu doar că a făcut neinteligibile politicile partidului de-a lungul tranziţiei, dar a creat în acelaşi timp o serie de construcţii mitologice în jurul acestuia, în special că PSD este un partid de stânga, un reprezentant al săracilor şi o gaşcă de corupţi. În mod inevitabil, lupta împotriva PSD a devenit şi lupta împotriva celor trei elemente cu care era asociat.
Conjuncţia dintre anticomunism şi anticorupţie, precum şi formalizarea acesteia ca politică oficială de stat, a fost făcută, după cum bine se ştie, de către Traian Băsescu în cele două mandate ale sale ca preşedinte. El a câştigat primul mandat împotriva lui Adrian Năstase printr-un discurs împotriva corupţiei PSD-ului, în care însă argumentele de sorginte anticomunistă erau fundamentale. La finalul celui de-al doilea mandat însă, anticorupţia, asumată ca prioritate fundamentală la nivel de CSAT, nu doar că a căpătat o articulare instituţională puternică, dar a devenit autonomă şi a reuşit să se substituie anticomunismului, integrându-l. Această transformare, care a adus anticorupţia din zona morală unde se afla în cadrul anticomunismului, în zona politică şi instituţională a statului, a avut ca efect demonizarea întregii clase politice ca atare, nu doar a PSD-ului. Acum, toţi politicienii erau corupţi, sau în orice caz pasibili de a fi corupţi, tocmai datorită poziţiei lor ca politicieni. Orice poziţie de putere politică era în mod inevitabil o poziţie coruptă, sau cu potenţial coruptibil. Exemplul cel mai clar în acest sens îl reprezintă numeroasele dosare instrumentate de DNA, în care au fost anchetaţi politicieni pentru însuşirea de foloase necuvenite, deoarece au încercat să strângă voturi în timpul campaniilor electorale. Practic, acumularea de voturi a devenit în sine o formă de corupţie.
Ceea ce începuse ca o luptă împotriva politicienilor corupţi (mai întâi din PSD, apoi din toată scena politică) a devenit apoi o luptă împotriva corupţiei politicii însăşi. Politica trebuia evacuată cu totul, tocmai pentru fi siguri că astfel nu va mai exista corupţie. Altfel spus, scopul ultim al anticorupţiei a fost de fapt antipolitica. Acesta reprezintă un alt element al mitului: ideea că o dată înlocuiţi politicienii de tehnocraţi şi specialişti, chemaţi doar să îndeplinească o funcţie de administraţie şi gestiune, corupţia nu doar că nu va mai exista, dar nici nu va mai fi posibilă. Nemaifiind constrânşi de presiunile politicienilor (nevoia de a aduna voturi, de a răsplăti electoratul, de a intra în alianţe şi combinaţii, etc.), tehnocraţii şi specialiştii vor putea lucra direct pentru binele comun. Mai mult, performanţa acestora ar putea fi contabilizată prin metode moderne de audit, preluate din sectorul corporatist şi oengist. Guvernul Cioloş, chiar dacă vremelnic, a reprezentat punerea în aplicare a acestei viziuni în care politica este suspendată în numele anticorupţiei şi înlocuită de o echipă de tehnocraţi, care tocmai pentru că nu reprezintă pe nimeni (nefiind aleasă), poate să lucreze de fapt pentru toată lumea.
Dorinţa de a scurcircuita raportul dintre politicieni şi vot din cadrul anticorupţiei se bazează la rându-i pe o altă construcţie mitologică: corupţia politicienilor creează subdezvoltare şi sărăcie, iar acestea din urmă duc la sporirea corupţiei prin dependenţa de politicieni. Cureaua de transmisie care face această circularitate să existe este votul, văzut nu doar ca o formă de însuşire a unor foloase necuvenite cum am observat mai sus, dar şi ca o formă de corupere în sine. Campaniile electorale prin care politicienii caută să adune voturi de la cetăţeni pentru ocuparea unei funcţii, devin, în cadrul anticorupţiei, momente de corupţie: politicienii cumpără, de fapt, voturi de la cetăţeni, exploatându-le sărăcia şi neştiinţa. Pentru a eradica sărăcia, aşadar, este nevoie de eradicarea corupţiei iar acest lucru nu se poate face, aşa cum am văzut, decât prin eradicarea politicii ca atare, nu doar a politicienilor corupţi.
În acest context, orice încercare de a schimba sau resemnifica lupta anticorupţie din partea politicului este, în mod inevitabil, un atac la adresa acesteia şi a independenţei justiţiei. Este secvenţa în care ne aflăm din februarie 2017 (momentul OUG 13) şi până astăzi. Împotriva contraatacului politicului dat de PSD, cetăţenii sunt chemaţi să apere nu doar instituţiile anticorupţiei, dar statul de drept şi democraţia ca atare, pe care primele le garantează. Acesta este un alt pilon al mitului: faptul că lupta anticorupţie este sinonimă cu consolidarea statului de drept şi a democraţiei. În fapt, însă, aşa cum a demonstrat-o existenţa protocoalelor secrete între DNA, CSM, DIICOT cu serviciile de informaţii, lupta anticorupţie oferă o reinterpretare sui generis a statului de drept: anume, scoaterea de sub control, deopotrivă politic şi popular, a instituţiilor judiciare.
Polarizarea, ajunsă la cotele unui adevărat război civil cultural, dintre cei care susţin politicienii ce doresc reconfigurarea luptei anticorupţie şi cei care apără lupta anticorupţie în versiunea sa maximalistă îndreptată împotriva politicienilor (şi mai ales a PSD) apare ca fiind principala fractură din societatea românească actuală. Numeroasele proteste de stradă întăresc această impresie. Conform lui Lévi-Strauss, citat mai sus, ceea ce face ca un mit să fie funcţional este tocmai capacitatea acestuia de substituire simbolică. La fel stau lucrurile şi în cazul mitului anticorupţiei: eficacitatea sa stă nu în rezultatele judiciare ca atare, ci în puterea de a disloca şi oculta alte conflicte sociale în favoarea sa. Pentru a depăşi mitul anticorupţiei, aşadar, este nevoie nu de deconstruirea sa, ci de recuperarea contradicţiilor sociale structurale.
