Poate dacă am merge în Deltă, toamna, şi am avea ochii mai deschişi, am reuşi să trăim altfel şi am înţelege de la păsări că, atunci când pornim pe un drum lung, e mai bine şi mai sigur să îl împărţim şi cu alţii.
Din cer, de acolo de unde privesc păsările, Delta Dunării se descoperă ca un labirint imens. Ochiurile şi canalele de apă sunt împărţite haotic de ziduri şi platforme de stuf ce se ridică din pământul nou, adus de mii de ani de fluviu.
Aici păsări din peste 350 de specii se nasc, cresc, îşi depun ouăle, se hrănesc sau cel puţin se opresc, măcar o singură dată, pe calea lor de migraţie. E mai lesne să ne imaginăm tot acest peisaj dacă apelăm la una dintre cele mai de clişeistice sintagme ce descriu Delta – „Un Paradis al Păsărilor”. Însă dincolo de tot farmecul pe care îl are Delta în lumina soarelui de iunie – august, odată cu toamna, cuiburile sunt părăsite, stuful se îngălbeneşte şi apa rece se inflamează în matcă şi se tulbură de la ploile care udă Europa. La o primă vedere, în ochii unui privitor fugar, Delta îşi pierde farmecul.
Păsările care clocesc au plecat, însă „mlaştina” nu rămâne pustie, ea nu e doar a celor care stau peste vară aici, Delta este, jumătate parte şi a celor care, în migraţia lor, doar poposesc. Delta Dunării reprezintă, dincolo de „incubatorul fabulos” al sutelor de specii, un punct de popas şi un spaţiu de odihnă pentru alte câteva sute de specii şi zeci de mii de aripate care mânate de un instinct ancestral leagă lumea şi dizolvă graniţele, traversând Planeta de la nord la sud, toamna şi de la sud la nord primăvara, în fiecare an în migraţia lor.
