1
2
3
4

Şi-a dedicat peste 25 de ani cercetării satului românesc, conservării identităţii culturale şi spirituale româneşti. Etnologul Georgeta Stoica, fost director al Muzeului Satului din Bucureşti, cea care, alături de Gheorghe Focşa, a reuşit în anii ’70-’80 să salveze muzeul de la demolare şi mutare, aşa cum îşi dorea Ceaușescu, a fost cea pe care, în anul 2002, dupa al doilea incendiu care a devastat muzeul, ministrul culturii, Răzvan Theodorescu, a chemat-o pentru a se ocupa de restaurarea acestui tezaur naţional. Doctor în etnologie, Georgeta Stoica este licenţiată în istorie. Este unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în domeniu, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, cu numeroase contribuţii în realizarea unor muzee din ţară, încă din anii ’80, când aducea în dezbatere viitorul muzeelor în mileniul III, afirmând: “Muzeul este un fenomen care contribuie la dezvoltarea socială fără să dubleze nicio altă instituţie socio-culturala existentă, aducând contribuţia sa proprie, originală, la cultură, instrucţie şi educaţie”. La cei 85 de ani ai săi, Georgeta Stoica este încă o prezenţă activă în muzeu, lucrând la ora actuală la un alt catalog al portului popular din colecţiile muzeului. ”

SINTEZA: Sunteţi absolventă de istorie. De ce aţi optat pentru istorie?

Georgeta Stoica: Îmi plăcea istoria. Cred că am moştenit această plăcere de la tatăl meu. De fapt, am vrut să urmez istoria artei, o secţie a facultăţii de istorie, care între timp s-a mutat la Universitatea de Artă. Eu am rămas însă la istorie.

Și cum aţi ajuns la Muzeul Satului?

După ce am terminat facultatea, am fost repartizată, datorită notelor foarte mari, la ministerul de Externe. Când am ajuns acolo însă, am fost respinsă din cauza dosarului care nu era al unuia cu “rădăcini sănătoase”.

Ce anume nu era în ordine?

Soțul meu avea rude care au fost în Partidul Ţărănist. Şi multe altele. Repartiţiile se terminaseră şi rămăsesem pe dinafară. Am plecat la Predeal şi după vreo 2 săptămîni am primit un telefon de la decanatul facultăţii de Istorie prin care eram anunţată că am fost selectată să merg la pregătire la Moscova pentru cursuri de marxism-leninism, pentru a putea preda la facultate.

Şi aţi fost?

Nu. În schimb am plecat pe un şantier de arheologie să spăl cioburi alături de un profesor drag mie, profesorul de arheologie din facultate. Şi el m-a întrebat ce fac, unde lucrez. „Niciunde.” „Nu vrei să mergi la Muzeul Satului?” „Dar eu nu ştiu nimic despre etnologie.” „Du-te. Vorbesc eu cu directorul muzeului.” Şi m-am dus. Directorul Muzeului Satului era Gheorghe Focşa, cel care fusese în echipa lui Dimitrie Gusti şi lucrase la acest proiect mare şi îndrăzneţ. Am stat de vorba cu el şi mi-a cerut să vadă notele din facultate. Probabil că era mai de modă veche şi îşi dădea seama de om după evaluările altora. Când a văzut notele, m-a întrebat:” Poţi să vii de mâine?” Eu, cu îndrăzneala tinereţii, mi-am permis să îi pun nişte condiţii: „Îmi daţi voie să stau un an şi dacă nu mă acomodez, plec. Sau dacă nu sunteţi mulţumit după un an, puteţi să mă eliberaţi din funcţie. Şi să mă lăsaţi să merg pe şantierele de arheologie.” El s-a uitat lung la mine şi a spus „Bine.”

Crearea Muzeului Satului este rodul unor cercetări intense şi susţinute, teoretice şi de teren, a unor experimente muzeografice, de
peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, întemeietor al Şcolii Sociologice din Bucureşti

Nu s-a arătat şocat de îndrăzneala dumneavoastră?

Probabil, dar nu a spus nimic. Şi aşa am început.

Cum au fost primele deplasări în teren?

Norocul meu a fost că eram obişnuită să bat munţii cu fratele meu, cu rucsacul în spate. Îmi aduc aminte de parcă s-ar fi întîmplat ieri: îmi comunică Focşa că plecăm să facem cercetare la stânele de pe Valea Jiului. El a plecat înainte şi mie mi-a spus că ne vedem în gara Petroşani pe 23 august. Eu eram obişnuită cu muntele, dar nu am fost plecată niciodată singură. Aşa că m-am gândit că dacă mergem să cercetăm stânele, pînă acolo nu o să avem mîncare, farfurii şi alte lucruri pe care eu le considerăm necesare. Şi asta pentru că ştiam că la cabane nu se găsea absolut nimic. Aşa că am luat în rucsac tot ce am crezut de cuviinţă. Mă vede Focţa în gară la Petroşani şi îmi spune: „Doamne, ce faci cu rucsacul ăsta imens?” „Nu vă îngrijoraţi. Pot să îl car singură”. Ajungem la cabană. Nu aveau absolut nimic. Nici de mâncare. Am scos din rucsac şi le-am spus: „Eu am venit pregătită.” (râde) Ne-a prins bine tot ce aveam în rucsac. De atunci, Focşa a mers numai cu mine în deplasări. (râde din nou) Dar nu numai pentru că veneam pregătită, ci pentru că el era un om înalt şi când făcea un pas, ceilalţi făceau doi. Era foarte greu să ţii pasul cu el. Eu, fiind obişnuită cu mersul pe jos şi pe terenuri accidentate, făceam faţă. Tot într-una din primele deplasări, mă trimite Focşa la o cercetare lângă Segarcea. Era o vreme de toamna ploioasă şi am ajuns împreună cu o colegă într-un sat în care noroaiele depăşeau genunchiul. Am bătut la uşa primăriei. Intrăm, ne primeşte primarul. Într-o încăpere, erau stivuite covoare ţesute de mână de la podea până la tavan. L-am întrebat ce e cu ele. “Le-am luat de la cei care nu au predat cota.”

În ce an se întâmplă asta?

Prin 1960. Am fost trimise să locuim pe timpul cercetării într-o gospodărie frumoasă a unui chiabur declarat. Săracul de el! Mă uitam în jur şi totul era gol, hambarele goale că nu mai aveau voie să ţină nimic. Mâncarea lor zilnică consta în ciorbă de varză şi o ulcică de vin. După un timp de stat la ei au văzut că nu suntem trimişi de primar sau alte autorităţi şi suntem de încredere, s-au deschis faţă de noi şi ne-au spus că au o rudă care are ceva lucruri pe care ar putea să ni le vândă. Pe atunci plăteam pe loc pentru lucrurile pe care le achiziţionam pentru muzeu. Şi le-am spus să mergem. “Nu acum. Mai spre noapte pentru că sunt îngropate la rădăcina unui copac.” Era o măsură de prevenţie pentru a nu le lua autorităţile. Şi am fost. Pe noapte. Ruda aceea le scosese deja şi ni le-a arătat. Am cumpărat un covor frumos, care este şi astăzi în muzeu şi un costum tradiţional. Astea erau vremurile: trebuiau să-şi ascundă zestrea pentru a nu fi luată de autorităţi. Şi erau atât de săraci, dar extrem de omenoşi dacă vedeau că pot avea încredere în tine.

În toate aceste deplasări în teren, relaţia cu oamenii trebuia să fie bazată pe incredere.

Da. Altfel nu se deschideau în faţa ta să îţi dezvăluie diverse tradiţii ale locului sau să îţi spună rolul diverselor obiecte. Şi apoi a venit domnul Focşa să ne controleze să vadă ce am achiziţionat. A fost mulţumit de obiectele găsite. Atunci încă se mai găseau. Gheorhe Focşa a fost un om care a ţinut foarte mult la muzeul ăsta! Muzeul era viaţa lui. În primul rând că făcuse parte din echipele regale care au constituit muzeul. Sigur că îl durea sufletul când vedea ce se întâmplă cu muzeul. În timpul războiului au stat aici refugiaţii din Basarabia pe care nu au avut unde să îi cazeze, unde să îi trimită. Nu mai era niciun fel de specialist aici, era numai un administrator. A fost un moment greu şi trebuiau cazaţi undeva acei oameni, dar asta a fost un dezastru pentru patrimoniu. Ei au venit şi au stat în casele mobilate. Sigur că dacă foloseşti aceste obiecte din case, ele se degradează. Şi la scurtă vreme s-a pus din nou problema să se desfiinţeze muzeul, el a stat în faţă la arhondaric şi când a venit primarul Bucureştiului cu buldozerele să înceapă demolarea, Focşa a stat în faţă şi a spus: “ Eu de aici nu mă mut. Ori treceţi peste mine, ori nu intraţi.” Ceea ce era un curaj destul de mare pe vremea aceea. Apoi a umblat peste tot să îi convingă să renunţe la ideea desfiinţării. La ministerul culturii era un reprezentant sovietic care era consilier şi trebuia să îşi dea avizul pe tot felul de lucruri. Din câte am înţeles, s-a dus la acela şi a primit următorul răspuns:” Nu. Este istoria naţiunii. Nu se poate.” Şi, pentru moment, s-au liniştit apele.

În ce an s-a întâmplat?

Păi eu am venit în muzeu în ‘55 şi asta se întâmplase prin ‘48-‘49.

Şi a mai fost un moment în care aţi ţinut piept autoritatilor…

Da, unul grav, pe vremea lui Ceauşescu, când eu eram la minister şi a venit o hârtie de la Cabinetul 2 în care ni se cerea să facem o propunere de desfiinţare a muzeului. Eu fiind responsabil de muzeele etnografice, mie îmi revenea această sarcina. Am scris un sfert de pagină cu propunerea şi apoi, în restul paginii le-am explicat: dacă faceţi asta distrugeţi patrimoniul, costă o groază de bani. Ei bine, hârtiile astea s-au plimbat câţiva ani pt că după un timp şi şefii de la minister le ţineau în sertare şi nu le dădeau drumul. Am fost foarte impresionată atunci. Foarte multă lume, care era în funcţii importante, prin CC, prin ministere, toţi au sărit în ajutorul muzeului. Nici unul în mod direct, să se ducă să se bată pentru muzeu. Fiecare a intervenit sau a pus o vorba bună acolo unde putea. Argumentul invocat de Ceausesti era că de la fereastră Palatului Elisabeta se văd casele acoperite cu paie şi asta ne face de ruşine pentru că palatul aparţinea Regiei Protocolului de Stat şi acolo se primeau delegaţii oficiale. Foarte multă lume ne-a ajutat. Nu numai din Bucureşti, şi din ţară, chiar şi din străinătate. Şi în sfârşit, cel care a scris ultima hârtie, a fost Popescu Dumitru “Dumnezeu” care ne-a frecat pentru orice hârtie, dar acum, când a plecat, a scris rezoluţia: “Muzeul Satului nu se desfiinţează” şi a semnat. Apoi a fost o linişte…..A fost o presiune foarte mare.

Spuneaţi la un moment dat că pe vremea aceea era greu în deplasări, dar era frumos, mai ales că existau foarte multe elemente de patrimoniu pe care le achiziţionaţi. Acum este mult mai uşor, dar şi mai complicat în acelaşi timp pentru că nu mai există atât de multe lucruri prin sate.

Nici nu aş putea să spun că acum este mai uşor. Atunci într-adevăr erau nişte condiţii de transport mizerabile. Am mers pe teren călare pe măgar, pe cal, cu căruţa cu faetonul, dar cu ce nu am mers pe teren? Ajungeai într-un sat, unde eu m-am lămurit repede că dacă nu stai în casă unui om nu afli nimic din ce te interesează. Era foarte dificil să vii tu, un străin, şi să îl iei la întrebări, îl inhibi şi nu spune nimic din ce te interesează pentru cercetare. Apoi trebuie să îi vorbeşti pe limba lui. Nu începi să vorbeşti cine ştie cum, academic, pentru că nu îl impresionezi, doar îl inhibi şi nu îţi mai spune nimic. Te duceai într-un sat şi mai întâi trebuia să se lămurească omul de partea cui eşti: eşti venit de la primărie să îi pună impozit sau mai ştie ce altceva, să îi numeri găinile din curte, sau îţi vezi de treaba ta. Se lămurea că îţi vezi de treaba ta după câteva zile şi apoi totul era perfect şi puteai să îţi notezi ce spunea. Mai era ceva: să îl determini pe om să îşi desfacă lada de zestre şi să îţi arate toată averea lui pentru că aceea era de fapt adevărată avere a gospodăriei: era zestrea femeii, a fetei.

Trebuia să existe o încredere deplină între cercetător şi proprietarul obiectelor de patrimoniu.

Foarte mare. Mult mai târziu am înţeles asta. Eu eram un citadin înrăit când am început să umblu prin coclauri. În primul rând că am învăţat româneşte încă o dată. Am învăţat foarte mulţi termeni de care nu auzisem în viaţă mea, legaţi de obiecte, de obiceiuri. Dar nu numai asta. Învăţasem destul de rapid să vorbesc pe limba lor. Omul, în general, nu poate să-ţi răspundă fix la întrebarea adresată. Şi tu să îl opreşti şi să îi spui: “nu, tu spune-mi asta.” Nu. Îl laşi să spună el ce vrea şi apoi revii cu întrebarea şi mai descoperi ceva. Pe urmă au nişte tabuuri. Sunt lucruri pe care nu le spun pentru că au impresia că nu se mai înfăptuieşte dacă spun. Am fost în Banat 3 veri la rând şi stăteam la acelaşi învăţător. Venea o babă din vecini în fiecare seară. Era o informatoare extraordinară. Şi povestea tot. La un moment dat îi spun: „Gata, la vara nu mai vin. Am terminat cercetarea.” „Chiar nu mai vii?” „Nu.” „Ei, atunci pot să-ţi mai spun nişte lucruri.” „Şi de ce nu mi-ai spus pînă acum?” „Dacă îţi spuneam, nu mai aveau efect.” Şi mi-a povestit atât de multe…..dacă aveam un reportofon, ar fi fost aur. De exemplu, mi-a povestit ce se face cu un copil care moare nebotezat. Îl lua dezbrăcat pe braţe şi ieşea în prag la răsăritul soarelui. Domnule, şi avea nişte versuri extraordinare: „Ooo, soare, ţi-l dau ţie , pentru că nu-i al lui Dumnezeu! Nu a fost botezat.” Am vorbit apoi la Timişoara cu un etnograf foarte bun să se ducă să înregistreze. Regret că eu nu am putut să fac. Şi apoi mi-a povestit despre “cămaşa ciumei”: se face într-o singură noapte o cămaşă mică. Adică se toarce firul, se ţese, se coase.

Totul într-o noapte.

Da. Şi pe urmă o luau şi o puneau la intrarea în sat, într-un par că să oprească intrarea ciumei în sat.

Ce îl individualizează şi îl deosebeşte de alte muzee este cum comunică şi mai ales cum se raportează la comunitate, în sensul
susţinerii şi promovării valorilor culturale tradiţionale şi / sau moderne, răspunzând diverselor nevoi spirituale ale comunităţii

Dar care este interpretarea acestui gest?

E un obicei destul de răspîndit. Îl găsim şi în Balcani şi prin alte părţi. Este un obicei foarte vechi, fiind vorba de ciumă. Şi în alte sate există acest obicei, dar abia atunci am aflat. Eh, şi înainte de a-mi povesti asta, cu vreo două zile înainte au mai venit nişte babe la mine şi mi-au zis: „Doamna, doamna, a murit baba nu ştiu care. „Eu nu m-am ocupat de înmormântări pentru că mă impresionu foarte tare, iar dacă te ocupi de asta, trebuie să fii prezent când moare omul, când îl spală. Nu am putut. Ele au insistat şi m-am dus totuşi. „Veniţi să îi faceţi o fotografie”, mi-au spus. Apoi am aflat că băiatul babei fusese arestat şi că e la puşcărie. M-am dus acolo şi era ceva……Bocetele erau aşa: cum a venit securitatea, cum l-a ridicat, cum l-a bătut, ce a păţit la puşcărie, cum l-au chinuit. Termina o bocitoare şi relua alta. Era ceva nemaipomenit în versuri şi totul spontan. Extraordinar!

Nu le-aţi notat?

Am notat, dar nu e acelaşi lucru. Dacă aveam un reportofon era altceva. Şi tonalitatea! Era ceva nemaipomenit. Şi după vreo 10 ani m-am pomenit cu o scrisoare. De la băiatul acela. În care îmi mulţumea că acele poze sunt singurele lui amintiri. (ochii i se scaldă în lacrimi la rememorarea momentului şi începe să plângă) Nici acum nu pot să îmi revin. Atât de mult m-a marcat acel moment, dramatismul cu care povesteau. Groaznic! Avusesem şi eu nişte neamuri în aceeaşi situaţie şi ştiam nişte lucruri.(plânge) Foarte tare m-a impresionat povestea. Am fost bucuroasă că el a găsit fotografiile acelea.

În ce an se întâmpla?

Prin ’70. Alt moment greu a fost când am cumpărat casă de la câmpul lui Neag. Asta e pe Valea Jiului. Eram cu d-l Focşa. Căutam o casă cu ocol întărit, o casă care să aibă şi anexele de jur împrejurul ei. De ce? Acea zonă era locuită de păstori şi toamna când veneau cu oile în sat, în aceste adăposturi închideau oile, iar curtea se închidea ca o cetate pe tot parcursul iernii. Nu numai ca să îşi păzească oile, ci şi pentru că plecau foarte mult de acasă. Când plecau primăvară, plecau cu totul: cu găini, cu purcei, cu toată gospodăria. Când ajungeau pe munte, din loc în loc aveau nişte construcţii, gen căbănuţe, cu o singură camera. Căsoane le numesc ei. Şi erau împărţiţi. Aveau nişte reguli foarte preciuse: femeile se duceau şi păzeau vacile şi bărbaţii, oile. Deci noi umblam să găsim o casă făcută din bârne rotunde, pentru că mai erau case cu ocol întărit, dar erau mai noi şi făcute din lemne pătrate, prelucrate la joagăr. În sfârşit am găsit casa. Ne-am stabilit în satul acela. Domnul Focşa stătea la primar şi eu la nişte tineri. Se întâmpla prin mai-iunie. Şi nu era mai nimeni prin sat. Noi nu numai că trebuia să cumpărăm casa, dar trebuia să găsim meşteri să o demonteze şi obiecte să o aranjăm. Eu am făcut mai întâi cercetarea cum trebuia să arate casa pe vremea când a fost construită şi apoi am început să căutăm. Nu era nimeni. Ne-am lămurit că ei toţi erau plecaţi pe munte cu oile, dar că din când în când veneau dis de dimineaţă. Cumpărăm casa. Focşa, care era foarte abil în negocieri, i-a spus proprietarului:” Da, îţi dau atîţia bani, dar cu condiţia ca atunci când o demontăm dacă este vreun lemn stricat să ni-l înlocuieşti. „Proprietarul a fost de acord pentru că, atunci când te uitai la casă, era impecabilă. Casa avea o legendă a ei. Se spunea că acolo au fost nişte tâlhari care şi-au îngropat comoara la baza ei. Şi aşa am găsit imediat meşteri care au venit pentru că abia aşteptau să o demonteze şi să găsească comoara. Le explicăm noi cum să demonteze, cum să noteze lemnele şi încep lucrul. După ce au văzut că nu au găsit nimic, nu au mai vrut să vină. Aşa am rămas cu toată casa demontată şi în plus am găsit tot spatele casei mâncat de carii în interior. La suprafaţă era doar o coajă şi nu se vedea nimic. Ce supărare a fost pe proprietar! Conform înţelegerii trebuia să înlocuiască toate lemnele. Bun, dar am rămas cu casa demontată şi a trebuit să trecem munţii în Gorj să luăm meşteri de acolo pentru că ei făceau asta foarte des. Apoi am început să umblăm după obiecte, în timp ce meşterii lucrau. Găseai foarte greu obiecte. Era perioada în care Valea Jiului trecea printr-o transformare extraordinară. Atunci se deschideau mine noi, veneau foarte mulţi din ţară. Unii momârlani fuseseră mutaţi. Şi a fost foarte greu. Nu mai găseai decât femei foarte bătrâne care purtau chiar costumul vechi de tot. Erau superbe. Umblau călare femeile acolo că se tot duceau la căsoane. Mergeau pe cal şi torceau.

Era o imagine extraordinară.

Absolut. Acum nu e mai greu sau mai uşor să faci muncă de cercetare. Nu mai are acelaşi farmec. Într-un final găsim o babă care avea mai multe cergi pentru paturile din casa pe care am cumpărat-o. „Nu vă dau, că eu sunt bătrână şi dacă mâine mor? Nu mai pot să lucrez”. Ce era de fapt cu aceste cergi? Tradiţia locului era să dai cergi peste groapă când moare omul şi apoi să le dai de pomană persoanelor celor mai apropiate. Bătrâna stătea foarte departe pe un deal. Şi ne-am dus de mai multe ori să o convingem. Nimic. Într-un final vine cineva şi ne anunţă că a murit baba respectivă. Mergem repede şi dăm peste un nepot de-al ei căruia i-am propus să cumpărăm cergile pe care le primise, „trecute peste groapă”.„Nu pot, că dacă se află că am vândut cergile primite de pomană? Cum mai ies în sat?” L-am asigurat că nu se va află în sat şi chiar aşa a fost. Sunt acum în casă din muzeu. La fel cu costumele a fost foarte greu. Costumele erau ţinute pentru fete. Achiziţia obiectelor se făcea însă mai simplu decât acum.

De ce?

Atunci puteam plăti pe loc ceea ce găseam. Acum nu se mai poate. Făceam actul, mergeam cu el la primărie, primarul se interesa şi certifica vânzarea. Acum însă, trebuie să îi spui proprietarului că vrei să îi cumperi un obiect, faci o fotografie, o arăţi comisiei de evaluare, comisia îl evaluează, apoi îi spui la cât a fost evaluat şi el îţi da răspunsul dacă e de acord sau nu. Deci este foarte complicat, după ce că sunt din ce în ce mai puţine lucruri. A mai fost o achiziţie grea când am cumpărat casă din secuime. A fost barieră limbii. Am plecat cu un coleg. El a stat la o familie mai înstărită, fiind şef, eu la una foarte săracă, cu un copil mic. Am rămas impresionată de curăţenia acelor oameni. În fiecare dimineaţă, chiar dacă era ger, femeia fierbea un cazan cu apă, în care punea paie, că să se ingalneneasca apă şi apoi, cu apă aceea fiartă freca dusumelele, care căpătau o nuanţă gălbuie de la paie. Cât am stat acolo am ajuns să ne împrietenim. Venea Crăciunul şi i-am scris mamei să îmi trimită câte ceva pentru Crăciun. Am primit globuri de acasă pntru împodobit bradul, că ei nu aveau şi au foarte încântaţi. Se legase o relaţie de încredere între noi. Tot atunci, colegul meu decide să mă trimită la gara, în St. Dominic să mă asigur că mobilă pe care am achiziţionat-o şi trimis-o cu camionul ajunge la tren şi este încărcată în bune condiţii spre Bucureşti. Am ajuns în St. Dominic în noaptea de Revelion. Mă duc la şeful gării, care pe atunci locuia în gara. Mă prezint, îi spun de ce am venit. El şi-a făcut cruce. “Doamna, domnişoară, lăsaţi mobilă. Staţi aici să mîncăm că e noaptea de Revelion şi rezolv eu cu mobilă.”. Apare colegul meu pe la 2 noaptea crezând că mă găseşte distrusă pe vreo banca în gară. A făcut o faţă lungă când a văzut că sunt bine şi la masă cu şeful gării. „Aaa, staţi şi dumneavoastră aici la masă cu noi, că s-a rezolvat cu mobilă: e în tren. Pleacă dimineaţă.”, îi spune şeful gării.

Cât de greu v-a fost ca femeie în toate aceste deplasări mai ales în sate extrem de sărace?

La început mi-a fost foarte greu.

Aţi avut vreun moment în care aţi vrut să renunţaţi?

Nu. Nu am avut. Dar mi-a fost greu. Mai întâi la muzeu. Eu eram mai timidă şi când îmi spunea Focşa să conduc pe cineva pe care nu îl cunoşteam mi se părea ceva îngrozitor. Apoi în deplasări: să întru în casa omului, să îl abordez aşa şi să reuşesc să fac cercetarea sau achiziţia. Foarte greu, dar m-am obişnuit. Dar pe teren m-am şocat de viaţa grea a oamenilor. Nu m-a deranjat niciodată că am dormit pe o rogojină, sau pe paie, prin şuri, că nu am avut ce să mănînc. E foarte interesant. Mi-am spus întotdeauna: „Asta e. Asta e meseria. Trebuie să îndur.”

Vizita doamnei Laura Bush, soţia preşedintelui Statelor Unite ale Americii – 3 aprilie 2008

Dar v-a afectat ceea ce vedeaţi în jur.

Da. În mod special în perioada aceea extrem de grea când nu aveau nici pâine. Venise o dispoziţie să nu mai transporte pâine de la oraş la sat. Şi atunci s-au înţeles între ei şi şi-au făcut nişte valize şi mergeau cu rândul la oraş şi transportau pâinea în valize, unde nimeni nu îi controla. La sat nu aveau din ce să îşi facă pâine. Era perioada când primeau foarte puţine cereale. La începutul cercetărilor pe teren nu era nicio problema cu mîncarea, dar în timp, din cauza gospodăriilor colective, totul s-a schimbat.

Cum a evoluat sau involuat arta tradiţională românească?

A involuat. Din mai multe motive: unul a fost acela al introducerii unor materiale noi. Nu mai era cânepă. Nu mai exista pânză de casă. Lâniţa nu se mai găsea. Şi atunci cumpărau ce se găsea: pânză mai proastă. Lână nu mai aveau că nu mai aveau oi. Nu mai ţeseau covoare. Nu mai aveau culori.

Unde este punctul terminus al perioadei de înflorire a artei tradiţionale? Anii ’70?

Nu. Mult mai devreme. În momentul în care marii folclorişti au început să scrie, deja consemnau semnele involuţiei. Şi noi am observat asta, dar nu au fost consemnate etapă cu etapă. Există o falsă idee că este valoros numai un anumit tip de costum, iar dacă apărea ceva nou, „Nu e bine.” Îmi aduc aminte că am discutat la un moment dat acest aspect, al artei tradiţionale noi din satul nou. S-a constituit o comisie şi s-a decis să se plece în ţară. Şefii au plecat în zonele bătătorite deja: Bucovina, Maramureş, noi ceilalţi, în Câmpia Dunării, Oltenia. Bun. Am achiziţionat ce am considerat elocvent pentru a marca perioada şi ne-am întors. A ieşit un scandal monstru. „O să vă imputăm urâţeniile astea.”, spunea Focşa. Şi eu i-am replicat: „Foarte bine, dar mai întâi îmi daţi o sală unde să expunem obiectele şi să chemăm pe cineva de la minister să le vadă.” Le-am aranjat, am pus în valoare ce era frumos şi vine vizita. „Astea sunt obiectele cu scandalul? Uite ce frumoase sunt!” Vezi? Depinde cum le pui în valoare. Dacă spui că sunt valoroase numai obiectele de dinante de Primul Război Mondial, înseamnă că nu accepţi că lumea merge înainte, că s-au schimbat ocupaţiile. Trebuie să accepţi că omul merge la fabrică şi nu mai poartă ie, că femeile nu îşi mai fac vâlnice, ci fuste de stambă. Trebuie să accepţi transformarea. La fel a fost şi în arhitectura tradiţională unde s-a întâmplat un fenomen foarte interesant: în momentul în care s-au deschis fabricile, bărbaţii au plecat să muncească acolo, iar femeile au rămas la sat şi se ocupau de gospodărie. Pe vremuri, toţi banii agonisiţi se duceau pe achizitionarea de pământ. Acum însă, nu se mai putea. Aşa că îşi construiau case şi le dărâmau pe cele vechi. Erau în sate străzi întregi de case noi care nu mai păstrau specificul zonei. Aveau oglinjoare pe pereţi, picturi. În unele zone le spuneam “case tip colivă”, că erau ornate că o colivă. Am ales nişte case, dar ce să pui înăuntru? Am demonstrat că nu se poate să aducem asemenea case pentru că a trecut prea puţin timp de la această fractură şi nu poţi spune că asta e nouă concepţie arhitecturală. În privinţa costumelor, o influenţă nefastă au avut-o ansamblurile artistice conduse de coregrafii care “îmbogăţeau” costumul să dea bine pe scenă: paiete mari, culori stridente.

Cât suntem de conştienţi de patrimoniul pe care îl deţinem?

Nu suntem.

Care este cea mai apropiată zonă de sufletul dumneavoastră?

Nu am una anume. Dar dacă ar fi fost să fac o colecţie doar a mea, aş fi făcut una de covoare, pe care să le expun pe perete, ca pe nişte tapiserii.

De ce covoare?

Pentru că le consider mai aproape de artă.

Ce mai înţelege romanul la ora actuală din toate valorile lui identitare: credinţă, limbă, cultură?

Dintre toate, cel mai bine s-a păstrat credinţa şi în special tradiţiile legate de moarte. Cimitirele sunt pline, că e sărbătoare, că nu e sărbătoare, pomenile se fac. Şi tradiţiile legate de nuntă s-au păstrat, dar acolo s-a mai intervenit puţin asupra lor. Şi la cele legate de naştere. Apoi, “costumul naţional”. Costum naţional poate însemna orice, iar acum ne-am obişnuit să vedem o combinaţie de ie cu fustă şi o catrinţă sau ceva. Nu. Acela nu e “costum naţional”. Oamenii locului mai ştiu ce înseamnă cu adevărat costumul naţional. În Gorj de pildă: culoarea predominantă a fost roşu. Şi mireasa se îmbrăca cu vâlnic roşu, cu fes roşu. Totul era roşu. E adevărat că între timp s-au stabilit în zona colinară nişte “ungureni” veniţi din Ardeal. Tot români. Ei aveau un costum mai sobru decât cel tradiţional gorjan. La asta s-a adăugat şi faptul că în timpul războiului au murit foarte mulţi bărbaţi şi multă lume a purtat doliu. Înainte, culoarea neagră era a femeilor în vârstă. Acum dacă te duci în Gorj şi întrebi care este costumul tradiţional? Ţi se va răspunde că cel cu şoarţe negre, model cusut cu negru. Acela nu este costumul tradiţional, dar aşa a intrat în memoria colectivă de ceva timp.

Câte modele de costume avem?

Aaaa, nu se poate spune. Enorm de multe. Ele că structură au fost unitare,ca număr de piese şi formă. Au respectat anumite reguli. Dar nu se poate spune câte sunt pentru că în fiecare zonă, în fiecare comunitate a existat un element de noutate pe care l-au adus.

Revenind la muzeu: aţi fost persoana chemată la muzeu după al 2-lea incendiu pentru a-l reconstrui. Cum arată muzeul după cele două incendii?

Despre primul incendiu am aflat de la televizor. Nici nu îmi aduc aminte cu ce am ajuns aici (izbucneşte în plâns şi printre lacrimi reuşeşte să spună:). Atât de tare m-a afectat. Am venit. Am văzut. Nu era atât de grav. A 2-a oară, nu am mai venit. Nu îmi plăcea absolut deloc cine era la conducerea muzeului. Nu dădea doi bani pe tot ce au făcut înaintaşii. Am primit un telefon de la Răzvan (Theodorescu. N.r.: Era ministrul culturii în acea perioadă): “Vino că nu am pe cine pune.” Am venit. Dacă prima dată a fost incendiul în partea dinspre “Transilvania”, acum, a două oară, a fost vânt. Şi am văzut la televizor cum treceau scânteile de pe acoperişul casei de la Jurilovca pînă pe malul lacului, de nu îţi venea să crezi. Gândiţi-va că tot lemnul ăsta uscat şi tratat cu diverse soluţii a ars că o torţă. A ars toată partea cu morile de vânt, casă de la Jurilovca, cherhanaua. A fost un dezastru. Nu ştiai de ce să te apuci mai întâi. A fost greu şi pentru că trebuia să foloseşti aceleaşi materiale pe care era foarte greu să le mai găseşti.

Şi cum aţi procedat?

Cu intervenţii pe la unul, pe la altul şi pe la minister. Ministerul Pădurilor ne-a dat voie să mergem în pădure şi să luăm ce avem nevoie. Dacă, Doamne, fereşte!, se întâmplă ceva cu Casa Moiseni unde un perete este dintr-un singur stejar, dacă găseşti un stejar atât, nu poţi să îl tai pentru că este monument al naturii. Au fost muzeografi de-ai noştri care s-au dus în pădure să aleagă exact ce trebuia. A fost foarte greu. Apoi paiele: de unde să iei paie lungi? Nu se mai cultivă grâul cu paie lungi şi spic mic. Acum se cultivă exact invers. Cum să faci noduri şi mănunchiuri că să le pui pe acoperiş? Nu ai de unde. Comandă-le la Botoşani , unde se mai cultivă. Convinge-l pe om să le recolteze manual, apoi să le bată tot manual. Apoi, meşterii care să refacă acoperişurile! Apoi stuful: găseşti greu stuf pentru că s-au distrus rizomii de stuf şi nu mai creşte cum trebuie, dar nici meşteri nu mai sunt. Toţi erau în Spania că lucrau acolo pe bani buni la acoperit case cu stuf. Lucrul bun este că la incendiu muzeografii s-au grăbit să scoată obiectele din case, altfel era o drama. A fost foarte greu. Şi va fi din ce în ce mai greu pentru cei care sunt şi urmeaza.

Ce reprezintă familia pentru dumneavoastră?

Tot.

Definiţi totul.

Fără o familie ca lumea nu ai de ce să trăieşti.

Dar fericirea?

Tot în familie o găseşti. Am avut un soţ care nu mi-a spus: ” Iar pleci? Iar faci…?” . Am avut noroc că m-a înţeles.

Sunteţi un om norocos?

Da. Mama mea când voia să rezolv ceva mă chema şi îmi spunea: ” Vino aici că am ceva de rezolvat şi tu porţi noroc.”

Cum v-aţi caracteriza?

Un om pragmatic.

Dur?

Drept. Nu suport minciuna. Viaţa m-a învăţat să fiu suficient de diplomată să nu spun chiar tot.

Ca mai păstraţi ceva prieteni.

Da. Sunt de părere că prietenii sunt aşa cum ţi-i dă Dumnezeu şi trebuie să îi accepţi aşa cum sunt, altfel rămâi singur.

Credeţi în Dumnezeu?

Da. Mă rog zilnic.

 

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR