Preşedintele Obama istoriseşte că ceea ce a văzut şi auzit Joe Biden în timpul călătoriei la Kabul, în mod special în timpul unei întâlniri conflictuale cu preşedintele Karzai, l-au convins că Afganistanul „e o mlaştină plină de pericole” şi că întreaga abordare a războiului trebuie regândită. Odată exprimate, opiniile vicepreşedintelui privind limitarea implicării militare au adus administraţia în conflict cu Pentagonul. Şi armata împărtăşea ideea că Afganistanul e pe marginea prăpastiei. Propunea în schimb o altă rezolvare: militarii au pus pe masa preşedintelui un raport care recomanda dublarea efectivele de la sol pentru a evita o înfrângere umilitoare.

Dintre colaboratorii preşedintelui, Joe Biden a fost singurul care şi-a exprimat cu voce tare reţinerea faţă de acel plan. După cum îşi aminteşte preşedintele Obama:  „Am suspendat şedinţa şi am plecat din sală; în timp ce urcam scările spre Biroul Oval, Joe m-a ajuns din urmă şi m-a prins de braţ. „Ascultă la mine, şefu, poate că am trăit prea mult în oraşul ăsta”, mi-a spus el, „dar recunosc de la o poştă când generalii ăştia încearcă să îl încolţească pe un nou preşedinte”. Şi-a apropiat faţa de a mea şi mi-a şoptit: „Nu-i lăsa să te prindă la înghesuială”.

Ce a urmat se ştie. Cu toate că a câştigat alegerile cu un mesaj antirăzboi, preşedintele a trecut peste obiecţiile “civile” ale lui Joe Biden şi a acceptat suplimentarea trupelor cerută de Pentagon. În primul volum din autobiografia sa, Barack Obama admite că a cedat în faţa militarilor cu toate că nu credea în  planul propus de reconstrucţie a ţării şi de instruire a soldaţilor afgani, astfel încât aceştia să devină capabili să menţină securitatea din interirorul graniţelor fără ajutorul Statelor Unite. „Nici măcar în momentul acela nu pot spune că înţelegerea mi-a fost pe plac”, rememorează Obama. „Mi-am dat seama că şi în cel mai optimist scenariu…tot mai aveam de depăşit o perioadă de trei până la cinci ani de eforturi intense, care ar fi costat sute de miliarde de dolari şi ar fi sacrificat multe alte vieţi de soldaţi americani”.  

„Dar alternativele erau şi mai respingătoare. Riscurile implicate- o eventuală cădere a guvernului afgan sau chiar câştigarea terenului de către talibani în principalele oraşe- erau pur şi simplu prea mari ca noi să nu acţionăm”.

Pesimismul preşedintelui Obama s-a dovedit justificat şi războiul a continuat într-o manieră lipsită de perspectivă. Riscurile invocate în absenţa acţiunii militare s-au perpetuat în anii de conflict care au urmat, ba chiar s-au intensificat. Sutele de miliarde de dolari şi miile de vieţi irosite nu au adus America mai aproape de dezideratul unui Afganistan laic şi capabil să stea pe propriile picioare.

Dimpotrivă, mlaştina de care pomenea Joe Biden s-a adâncit.

Cu mai bine de zece ani în urmă, preşedintele Obama i-a convins pe alegători că vrea pace şi le-a dat, cel puţin în primă fază, mai mult război. A fost îndelung condamnat pentru nesinceritate. Astăzi, când un alt preşedinte se ţine de cuvânt, puţini îi elogiază măcar onestitatea. Joe Biden este învinovăţit de toţi pentru luarea unei decizii care a adus deservicii credibilităţii Statelor Unite ca lider al lumii libere.

Chiar şi analiştii cei mai favorabili sunt de părere că imaginile oribile înfăţişând disperarea afganilor abandonaţi, imagini care i-au provocat şi preşedintelui o senzaţie de „gut wrenching” (scos maţele, pe româneşte), îi afectează serios mandatul lui Joe Biden, concomitent cu declinul rolului şi prestigiului Statelor Unite  în Orientul Mijlociu şi chiar în lume.

Opinia curentă este că rezultatele retragerii americane şi ale marşului triumfal al talibanilor sunt cât se poate de proaste şi se încadrează într-un tipar luat în calcul de mai mult timp. SUA au făcut un salt, să spunem, în necunoscutul cunoscut. Riscurile sunt cele deja discutate cu un deceniu mai devreme: resurgenţa terorismului pe parcurs ce puşcăriile se golesc de militanţii islamişti, intensificarea traficului de droguri, un nou val de migraţie în Europa cifrat la posibile milioane de solicitanţi de azil şi infiltrarea Rusiei şi a Chinei în vidul geopolitic generat de plecarea SUA.
Mai dificil de ştiut este răspunsul la întrebarea dacă retragerea din Afganistan dă semnalul că americanii nu mai vor să fie gardienii lumii aflate în reconstrucţie şi vor să se replieze, cel puţin o perioadă, din leadershipul global ca să-şi facă ordine în propria casă.

Viitorul va arăta daca retragerea în pripă din Kabul reflectă o opinie singulară referitoare la o anume bătălie care nu poate fi câştigată sau e componentă a unei viziuni mai complexe şi pesimiste a preşedintelui Biden privind capacitatea militară a naţiunii.

Mai mulţi comentatori sunt de părere că America suferă de  un „surmenaj imperial”, de tipul celui care a dus anterior la prăbuşirea Uniunii Sovietice. Să fie preşedintele, aflat dincolo de vârsta marilor idealuri, de acord cu ideea că ţara se istoveşte cheltuind prea mult pentru apărare şi asumându-şi prea multe responsabilităţi internaţionale? Nu ştim , dar dacă e aşa, ca să evite soarta vechiului rival, Statele Unite ar trebui să se retragă din unele angajmente internaţionale şi să se concentreze pe depăşirea dificultăţilor din politica internă.

Adevărul este că, în secolul în care a modelat politica internaţională,  America a  fost un imperiu cu voinţă de putere schimbătoare. Mai toţi preşedinţii americani, americanii înşişi, sunt de părere că ascensiunea lor  globală se datorează şi este prezervată de fascinaţia născută din setul distinct de valori sociale, politice şi economice pe care l-au propus celorlalte ţări. Mai puţin din atracţia şi teama generate de superioritatea militară. În context, maladii ca acelea manifestate în prezent în societatea americană îi afectează capacitatea „de export de influenţă” şi implicit  îi ştirbesc puterea „soft” mai mult decât limitele puterii sale militare.

E de înţeles că în momentele în care americanii lasă impresia că se derobează de la conducerea treburilor mondiale, alţii sunt ispitiţi să le ia locul.

China, cu ambiţia de a clădi o lume multipolară, profită de impasul SUA atrăgând atenţia că ceea ce s-a întâmplat în Afganistan dovedeşte că un model străin nu poate fi aplicat în mod arbitrar unei ţări cu condiţii culturale şi istorice diferite.

“Utilizarea forţei şi a mijloacelor militare pentru rezolvarea problemelor nu va face decât să le sporească. Astfel de lecţii merită o reflecţie serioasă”, a transmis postul chinezesc CCTV, citându-l pe ministrul de Externe de la Beijing.

Probabil că şi alţii sunt mulţumiţi să constate slăbiciunile puterii americane. Chiar şi prietenii SUA pot privi cu satisfacţie faptul că Joe Biden acţionează ca şi când ar vrea să-i scoată pe militari din deciziile de politică externă. E bine totuşi ca, adversari şi prieteni, deopotrivă, să nu se lase înşelaţi.

Şi John F. Kennedy, unul dintre cei mai admiraţi preşedinţi americani, a debutat cu o neîncredere asemănătoare cu a lui Biden faţă de complexul militaro-industrial.

Şi el a fost nevoit să facă faţă unui stânjenitor eşec militar în primele luni ale mandatului. Indecizia tânărului preşedinte, percepută ca slăbiciune, a condus la hotărârea a sovieticilor de a instala rachete în Cuba. Un plan de acţiune nesocotit care a dat lumii posibilitatea să  constate cât de puternic se mobilizează naţiunea americană şi preşedintele în faţa ameninţării. Peste noapte, dintr-un preşedinte al păcii, Kennedy s-a metamorfozat în unul de război. O pace îngheţată s-a lăsat pe glob după momentele haotice  când omenirea s-a aflat sub spectrul războiului nuclear. La scurt timp, America şi Kennedy iniţiau implicarea militară în Indochina.

Privind în urmă, vedem că e în afara logicii acţiunilor SUA de până acum ca adversarii să presupună că preşedintele va evita să se angajeze militar în apărarea intereselor globale americane.

Declinul puterii americane e o veche previziune neîmplinită. Poate că retragerea din Afganistan reflectă un calcul greşit al preşedintelui şi îl va împovăra o vreme. Poate că SUA au pierdut din credibilitate şi reputaţia le e ştirbită. Dar e prea devreme să se creadă că America a ajuns la capătul  ascendenţei sale globale.

Orice acţiune ostilă Americii întreprinsă dintr-o astfel de convingere e nechibzuită. Se poate ca scopurile folosirii sau nefolosirii puterii americane să fie uneori greşite, dar nu e mai puţin adevărat că armata SUA e mai bine înzestrată ca oricând să lupte. Dacă e să admitem că sfârşitul ordinii mondiale americane e inevitabil, el nu se va întâmpla ca urmare a unei înfrângeri armate, ci din declinul modelului de civilizaţie pe care lumea clădită de America îl propune.