Care e primul lucru care-ți vine în minte atunci când auzi de Madeira? Probabil vinul. După ce îți trec însă amintirile de cultură generală de esență bahică, e posibil ca numele cu sclipiri exotice să-ți amintească de o insulă din Atlantic, ce aparține de Portugalia. Și, totodată, de un tărâm misterios, pe care ți-ai dori să-l explorezi. Am scotocit insula Madeira vreme de patru zile, descoperind o lume fantastică care îmbină eleganța colorată cu exotismul deloc exaltat, farmecul naturii cu căldura oamenilor, gustul permanent al fructului pasiunii cu pasiunea pentru viață.
Madeira, frumusețea pământului din mijlocul oceanului
Totul a început cu o… aterizare. Mai bine zis, cu șansa de a sta pentru un sfert de oră în cockpit-ul piloților companiei aeriene TAP Portugal (cea cu care ajungi lesne în Madeira, via Lisabona). Mărturisesc că nu mai fusesem în cabina piloților iar dacă ar fi să aleg de-acum, la check-in, între locul la culoar, cel la geam sau cel din spatele piloților, l-aș alege fără să stau pe gânduri pe ultimul. Orson Welles spunea cândva că în avion există doar două tipuri de emoție: plictiseala și teroarea. Greșit, până la cer și înapoi de greșit: probabil că marele actor nu a fost niciodată în cabina piloților. Fiindcă ar fi adăugat cu siguranță fascinația pe această listă nu tocmai apetisantă. Nu există ceva mai fascinant decât să străpungi în aer plafonul gros de nori, care cu câteva secunde se întindea sub tine ca o pătură pufoasă, luminată de răsăritul liniștit și să descoperi, dintr-o dată, lumea de dedesubt, cu o insulă aruncată în mijlocul oceanului acum mii de ani de către un vulcan nervos, ce pare plină de viață și armonie.
Cu atât mai mult, atunci crește nerăbdarea aterizării și urmărind cu atenție pricepuții piloți realizezi că, într-adevăr, dacă motorul e inima avionului, piloții sunt sufletul lui. Pista din Madeira se ivește ca un covor de beton poziționat periculos, la marginea oceanului. Abia atunci îți amintești dintr-o dată că aeroportul din Madeira e inclus de către piloți în top 10 cele mai periculoase aeroporturi pentru aterizare, ba chiar în prima lui parte. Pista a avut o lungime de numai 1,4 km, până în 2003, când a fost dublată, fiind flancată într-o parte de ocean și în cealaltă de munte. Dar piloții TAP Portugal știu foarte bine ce au de făcut. Avionul se poziționează perfect în fața pistei și e așezat fără probleme e-a lungul acesteia. E mai „ușor” ca atunci când stai pe locul unui pasager obișnuit. Și de o mie de ori mai frumos. Piloții se felicită din priviri, înainte de a încheia procedurile de aterizare. Mă regăsesc în mijlocul sutelor de butoane, led-uri și display-uri, aplaudând în minte, ca un căpșunar isteric, neștiind cu ce aparat să mai fotografiez, să filmez, să nu ratez niciun moment din această experiență – pentru mine unică, pentru cei doi piloți, de rutină: parte a job-ului de zi cu zi.
Suntem la începutul lui martie, dar în Madeira e cald. Undeva la 17 grade, temperatură care se menține relativ constantă pe parcursul iernii, pentru a crește vara, până la nu mai mult de 25-26 de grade. Un climat subtropical, care face ca insula să fie o destinație perfectă pentru orice anotimp, în ciuda unei umidități relativ ridicate (70%). Ceva mai târziu, discutând cu simpaticul șofer Miguel despre zăpezile din Madeira, am aflat că acestea există, totuși. De 3-4 ori pe an și doar la altitudini de 1.800 de metri, momente în care cei de la poale se grăbesc de-a valma către piscuri ca să ia contact cu „fenomenul”. Și, eventual, să se dea cu sania.
În microbuzul care ne transportă către hotelul Porto Bay, aflat în zona turistică de lângă capitala Funchal, Miguel face glume. Miguel e un portughez mic de statură, îmbrăcat casual, cu blugi și sacou, care știe cum să fie simpatic atunci când e momentul să fie simpatic. Uneori face glume, la care râde cu zgomot, după care se oprește brusc, mai ales la cele la care lumea nu râde decât de râsul lui. Dar Miguel e mai mjult decât un șofer experimentat („dacă știi să conduci în Madeira, știi să conduci oriunde” – avea să spună zilele următoare când mergeam printr-o ceață infamă, coborând de la Pico dss Barcelos pe unul dintre îngustele și șerpuitele drumuri montane ale insulei). E un mini-ghid care-și cunoaște la perfecție casa și care se simte obligat să „dea din ea”. Se completează bine cu Sandra, ghida noastră oficială, de la Secretaria Regional da Cultura, Turismo e Transportes, care a devenit rapid „parte da familia”, pentru deschiderea, umorul și nebunia ei pozitivă.
Cei aproape 20 km până la hotel dezvăluie din plin frumusețea Madeirei, scăldată de spectacolul solar. Case, mii de case cu acoperișuri portocalii, așezate pe dealuri și înconjurate de vegetație: păduri, livezi, tufe, arbuști, flori. O simfonie a culorilor, oricât de clișeistică ar fi această descriere. Pe marginea drumului, banani cu ciorchinele de banane verzi, mango, portocali, mandarini, tufe de fructul pasiunii și alte asemenea „exotisme” pe care localnicii le consideră, evident, obișnuite, iar vizitatorul care vine din livada lui carpatică de mere, le percepe ca fiind în grădina Raiului.
Cu ce ai putea începe mai bine o poveste din Madeira decât cu povestea vinului? Care se scrie laMadeira Wine Company , mai exact laBlandy’s Wine Lodge. În centrul capitalei Funchal, acest locoferă vizitatorului experiența completă legată de producerea vinului de Madeira, împreună cu istoriile familiei britanice Blandy. Aici vizitezi pivnițele în care erau produse, depozitate, vândute și exportate vinurile locale, afli despre diversele soiuri de vin de pe insulă (patru, principale – Sercial, Verdelho, Bual, Malmsey), savurezi muzeul în care se află diverse obiecte ce au parcurs istoria (registre, cataloage, o presă de vin ce datează din secolul al XVII-lea, ustensile etc). De asemenea, în crame poți admira sticlele de vin frumos rânduite în funcție de vechime, cu praful aferent mângâindu-le dopurile. La finalul turului, te așezi pe un scăunel în încăperea destinată degustării vinurilor și le iei la rând (în caz că-ți fac cu… buchetul), după care deschizi portofelul și cumperi. Sau nu.
Cele patru soiuri principale de vin de pe insulă sunt: Sercial, Verdelho, Bual, Malmsey
Vinul de Madeira nu e un vin care să placă tuturor. Nu e un vin de masă. E genul licoros dar mai subțire, cu acel pronunțat gust de coniac, precum vinurile vechi. Gama e variată, de la dulce la sec, dar predomină vinurile dulci și semidulci. De asemenea, predomină, în proporție covârșitoare, vinurile albe și, chiar dacă unele dintre ele au o culoare mai închisă, de cele mai multe ori spre maroniu, aceasta nu se datorează soiului de struguri, ci caramelului de la zahărul vinului.
Unicitatea vinului de Madeira nu e dată însă de faptul că e licoros. În același timp, acesta este și oxidat și „preparat”. Există chiar un termen specific, „maderizare”, care se referă la procesul de oxidare și încălzire a vinului. Culoarea tipică a vinului de Madeira e cea a chihlimbarului cu caramel iar o conversație de calitate se poate lesne savura în compania unui pahar de vin vechi de 5, 10 sau 15 ani. Lucru care avea să și urmeze vizitei la Madeira Wine Company: o cină delicioasă, nu înainte de o plimbare lejeră prin Funchal.
În limba portugheză, madeira înseamnă lemn. În anul 1418, navigatorii portughezi Joao Goncalves Zarco și Tristao Vaz Teixeira, aflați în slujba prințului Henric Navigatorul (cel care s-a făcut „responsabil” de dezvoltarea timpurie e sectorului naval portughez, de comerțul maritim cu Africa și insulele din Atlantic), au naufragiat, în urma unei puternice furtuni, pe o mică insulă necunoscută pe care au botezat-o Porto Santo, ca recunoștință că le-a ieșit în cale și i-a salvat de la pieire. Un an mai târziu, sub comanda celor doi, o expediție organizată avea să descopere, în apropiere de Porto Santo, o altă insulă, mai mare, extrem de bine împădurită, căreia i-au dat numele Madeira.
Insula formată cu milioane de ani în urmă prin erupția unui vulcan avea un climat excepțional, peisaje de vis, o floră și o faună neîntâlnite în alte părți din Europa, pe scurt – condiții ideale pentru a o coloniza și a o transforma într-un diamant portughez, lucru comandat de către regele Joao I în jurul anului 1425. Porto Santo (cea pe care astăzi se află o superbă plajă de nisip, lungă de 9 km, curată și nepoluată) a fost și ea anexată arhipelagului, împreună cu alte două insulițe – Selvagens și Desertas. Toate astea, la 500 km de coasta Africii și la 1000 km de cea a Europei. Joao I i-a trimis în Madeira, ca primi coloniști, pe trei dintre exploratorii săi (Zarco, Teixera și Perestrelo), împreună cu familiile lor, laolaltă cu un mic grup de nobili dar, cu câțiva oameni din pătura săracă și cu un grup de pușcăriași. Primul lucru pe care aceștia au fost nevoiți să-l facă pentru a supraviețui, a fost să despădurească un pic insula și să sape un un labirint de canale (denumite levadas) prin care să aducă apă de la izvoarele din nordul insulei în sud, acolo unde se stabiliseră (și unde climatul era mai bun). Levadas reprezintă azi una dintre atracțiile turistice ale Madeirei și ne vom întâlni cu ele ceva mai târziu.
Stând în mijlocul parcului aflat vizavi de Muzeul Vinului din capitala Funchal, nu știu spre ce parte să îndrept mai întâi aparatul foto pentru a surprinde bogăția florală ce mă înconjoară. Verific dacă nu cumva am nimerit, din greșeală, în mijlocul unei grădini botanice. Suntem la începutul lunii martie însă asta nu pare să „deranjeze” cu nimic explozia naturii. Nu degeaba, aveam să aflu, în Funchal se organizează anual, imediat după Paște, Festivalul Florilor, care sărbătorește primăvara și pune în lumină „creațiile” climatului subtropical. Festivalul durează un weekend, începe sâmbăta cu Parada Copiilor (care se adună în centrul orașului pentru a construi un zid de flori) și continuă, a doua zi, cu Marea Paradă a Florilor.
O plimbare lejeră prin Funchal (a cărei istorie începe pe 21 august 1508) dezvăluie un oraș încărcat de energii pozitive, curat, verde, divers, care degajă acea atmosferă specifică orașelor-port. Arhitectura Madeirei e încântătoare și nu epatează decât prin bunul gust subtil. Trotuarele cu pavaje frumos aranjate, mărginite întotdeauna de spații verzi sau de flori participă din plin la imaginea unei urbe în care istoria respiră prin clădirile vechi, prin piețele restaurate, prin monumentele aflate la tot pasul, prin muzeele și galeriile de artă.
Funchal – „oraşul vechi”
Ajung în zona portului. În spate, dealurile și munții Madeirei se pogoară lin peste faleză, împânzite de casele cu acoperișuri portocalii. Cred că asta e imaginea care-mi va rămâne cel mai bine întipărită în memorie despre Madeira. Sandra, ghida noastră, spune că Oficiul de Turism al Madeirei încă e în căutarea unei imagini simbol a insulei care să fie pusă pe pliantele turistice. Îi spun despre telefericul care urcă spre Monte, printre acoperișurile portocalii și pare să fie de acord.
Acostat la țărm, giganticul feribot Aida dramatizează peisajul portuar, îmbiind turiștii să viseze la vacanțe de croazieră. Plimbarea de-a lungul falezei, către hotelul care se află la o distanță de circa 2 km, în zona „turistică”, relevă un lucru interesant: tinerii din Madeira sunt morți după sport. Mai exact, după alergat. Solitari sau în grupuri de câte doi, alergători tenaci trec pe lângă noi în diverse ritmuri și ținute. Fete și băieți. Locuitorii Madeirei au o înclinație deosebită către sport, avea să ne spună și Miguel, șoferul. Nu doar pentru că CR7 Ronaldo s-a născut aici și este, momentan, cel mai celebru personaj cu care se laudă, ci și pentru că au sportul în sânge. „Care e cel mai popular sport, Miguel?”. Fotbalul, desigur. Maritimo și Nacional sunt cele două cluburi din Madeira care stau în prima ligă portugheză de ani de zile. Fără succese deosebite dar sunt acolo. Îmi amintesc că între 1999 și 2001, Marius Șumudică, actualul antrenor al Chiajnei, a jucat la Maritimo. Caut în statistici. 50 de meciuri, 7 goluri. Recent, la TV, Șumi a spus că a plecat din Madeira fiindcă îi era teamă de aterizările pe aeroportul aflat chiar pe marginea oceanului. Ce-i drept, abia în 2002 lungimea pistei de aterizare a acestuia avea să fie dublată… Dar nu doar fotbalul atrage populația din Madeira. Sporturile cu motor, golful (The Santo da Serra Golf Club și Palheiro Golf), sporturile extreme sau handbalul (însăși Sandra l-a practicat vreo 7 ani) fac parte din meniul sportiv al locuitorilor din Madeira. De asemenea, sporturile acvatice au o mare priză. Madeira este o bună locație inclusiv pentru pasionații de scuba diving (în special în Porto Santo), snorkeling, surfing – pe durata întregului an, deoarece curenții marini sunt calzi, menținând temperatura apei constant la 19-24 de grade. Surferii au parte de valurile perfecte în locuri precum Jardim do Mar, Faja da Areia sau de-a lungul frumoasei plaje de pe insula Porto Santo.
În plimbarea prin Funchal, pe bulevardul paralel cu faleza, o clădire aparte atrage atenția: e vorba despre Belmond Reid’s Palace, un hotel încărcat de istorie. William Reid, fiul unui artizat scoțian, ajuns în Madeira în 1836, a închiriat câteva clădiri pentru a trata invalizii și persoanele cu probleme medicale. La un moment dat, dorința lui a fost să-I mute pe aceștia într-un hotel a cărui construcție avea s-o înceapă, dar pe care nu a mai apucat să o vadă finalizată, fiindcă s-a stins din viață. New Hotel a fost inaugurat în noiembrie 1891, devenind mai târziu New Palace Hotel, apoi Reid’s Palace. De-a lungul vremii, multe personalități s-au cazat aici, de la Winston Churchill (care obișnuia să-și petreacă vacanțele în Madeira) la Roger Moore, Gregory Peck, Rainer Maria Rilke și George Bernard Show. Una dintre tradițiile păstrate peste timp la Reid’s este servirea ceaiului, după-amiaza, pe terasa care oferă peisaje încântătoare ale oceanului.
„Mercado dos Lavradores” și „Armazem do Mercado”
Vrei să iei cel mai bine pulsul unui loc? Mergi în piață! Inaugurată în 1940, Mercado dos Lavradores, plasată în centrul orașului Funchal, mai exact în imediată apropiere a orașului vechi (în zona istorică numită Santa Maria), e un loc în care găsești la un loc chintesențele de gusturi, mirosuri și culori ale Madeirei. Construită pe două nivele, piața te întâmpină cu o intrare flancată de doi pereți decorați cu mozaicuri de faianță reprezentând imagini cu florărese. La început sunt florile. Apoi fructele. Apoi condimentele. Apoi obiectele tradiționale. E greu să descrii în cuvinte simfonia culorilor din această piață, de aceea vă las să admirați imaginile. O să vorbesc însă un pic despre fructele din Mercado, pe care le-am descoperit cu uimire, realizând că Madeira – cel puțin din punctul de vedere al fructelor – e o insulă de-a dreptul exotică.
Aida, un oraș plutitor
În primul rând, fructul pasiunii. Sau maracuja. Chestia aia rotundă, cu coaja tare, cu interiorul plin de semințe crocante, zemos-gelatinos, mai puțin dulce și mai mult acrișor, cu un gust specific pe care ori îl adori ori nu-l suporți. Crește într-un copac peren și viguros, e originar din Brazilia și „vine” în două forme de bază: cea roșcată și cea galbenă (varianta braziliană). Iar de aici încolo începe nebunia. Nu spun doar că există peste 500 de specii de Passiflora, familia din care face parte maracuja. Ci completez cu faptul că locuitorii din Madeira au încrucișat fructul pasiunii cu aproape orice alt fruct exotic care le crește pe insulă. Motiv pentru care au rezultat combinații de senzație, din care ești îmbiat să guști de către vânzătorii din piață: passion fruit-banana, passion fruit-lime, passion fruit-ananas, passion fruit-grapefruit, passion fruit-mandarină și așa mai departe. Toate sunt delicioase. Prețul, din păcate, pe măsură. Iar aici apare un paradox pe care nu l-am putut lămuri. În piață kilogramul de maracuja costă 15 euro. Enorm. Bizar este, însă, că în Madeira regăsești fructul pasiunii aproape în orice. De la tradiționala băutură poncha la aproape orice desert (în special în cheesecake). Uneori, fructul pasiunii e folosit inclusiv în combinație cu preparatele din carne. O insulă a pasiunii, care folosește aproape oriunde fructul pasiunii. Pe care, însă, îl vinde extrem de scump.
Noroc că, pe lângă fructul pasiunii, piața e plină de alte fructe exotice. Găsești anona (un fel de măr ciudat, cu semințe negre și pulpă zemoasă), guava (mic, galben, rotund și cu semințe), filodendron (da-da, fructul cunoscutei plante, care arată ca o banană combinată cu ananas), mango, loquat (un fruct oval, cu pieliță fină), papaya, physalis (se găsește și la noi – mic, portocaliu și acru), tabaibo (smochina indiană) și altele al căror nume nu-l rețin. Alături de căpșuni, banane, ananași, avocado, cartofi dulci, fenel (o plantă erbacee de la care se trage și numele capitalei Funchal) și o mulțime de condimente pe care n-am stat să le caut la frunze, prea fascinat fiind de fructele care mi se arătau în cale ca niște ispite virgine, gata să fie devorate.
La cel mai de jos nivel al pieței se află zona cărnii, și în special a peștelui. Aici, vânzătorii își etalează „catch of the day”-ul, de la peștele-spadă (foarte popular în Madeira) la caracatiță, fructe de mare și, în special, ton. Bucățile mari de ton sunt hăcuite de măcelari cu instrumente periculos de ascuțite, într-un spectacol aproape ostentativ.
Mercado dos Lavradores nu e o piață la fel de spectaculoasă și opulentă precum barceloneza La Boqueria, de pildă. Nu găsești tarabe la care să poți gusta preparate locale stradale, nu vezi munți de produse, care mai de care mai interesante. Cu toate astea, are un farmec aparte care o transformă instant într-un obiectiv turistic de neratat. În care cel mai probabil vei reveni pentru a cumpăra măcar câteva fructe exotice pe care să le transporți în bagaj până acasă. Cu atât mai mult cu cât vânzătorii îți garantează că rezistă câteva zile bune fără să se strice.
Am lăsat în urmă piața pentru a vizita o clădire din apropiere, numită Armazem do Mercado, un excelent exemplu asupra a ceea ce se poate face cu o construcție veche și interesantă, amplasată într-un loc cu trafic intens. Armazem do Mercado este un spațiu complet renovat, transformat într-un complex de mici zone comerciale, în care artiști din Madeira își găsesc cel mai fericit loc în a-și expune ideile care mai de care mai creative. Un spațiu cultural, totodată, în incinta căruia se găsește un surprinzător Muzeu al Jucăriilor (Museu do Brinquedo). E vorba de o colecție imensă de jucării vechi (circa 20.000 piese), grupate pe decade (începând cu secolul 19) și adunate de-a lungul timpului, doar prin contribuții și donații, de către Jose Manuel Borgos Pereira. Sunt șapte camere în care regăsești copilul din tine privind cu uimire la mașinuțele, soldățeii de plumb sau super-eroii frumos aranjați pe rafturi. O frumoasă și inocentă incursiune în trecut, înainte de a traversa centrul vechi al orașului și a urca pe Monte, cu grațiosul teleferic din Funchal.
Temperatura constantă iarna în Madeira este de 17 grade Celsius
Arta porților deschise
Mă îndrept către telefericul care urmează să mă ducă pe Monte. Sunt pe Rua de Santa Maria, cea mai veche stradă a capitalei Funchal, aflată, evident, în zona care se cheamă „orașul vechi”. E dimineață și zona nu e foarte animată dar un lucru îmi atrage atenția în mod special, în timp ce marșez cu pas destul de larg: strada e cam… colorată. Și asta nu doar pentru că bătrânele clădiri cu fațade refăcute respiră istorie de prin 1430 ci fiindcă aproape fiecare poartă și ușă pe lângă care trec este… pictată. Și nu oricum.
Sunt circa 200 de porți pictate pe Rua de Santa Maria. Porți de hoteluri, de restaurante, de magazine, de locuințe particulare – fațade pictate de către artiști locali într-u proiect cultural major, intitulat Arte de Portas Abertas (Arta Porților Deschise). Pentru a înveseli atmosfera și a da o nouă dimensiune turistică locului, artiștilor li s-a cerut să facă din această stradă un loc aparte. Iar aceștia și-au pus imediat imaginația la contribuție, rezultând o stradă ca o veșnică invitație. Mai multă culoare și energie. Nu treci acum prin orașul vechi doar ca să mănânci. Vizitatorul e uimit de ceea ce vede. Se oprește, fotografiază, comentează. Și, acolo unde imaginile sunt mai mult decât culoare, pășește înauntru pentru a descoperi noi lumi. E unul dintre cele mai frumoase proiecte stradale pe care le-am văzut și unicul regret e că nu am avut mai mult timp să-l savurez.
Se poate spune că Teleferico do Funchal, al cărui punct de start e în Parque Almirante Reis, e una dintre principalele atracții ale insulei. Practic, desfășurarea mărețelor peisaje din Madeira începe de la telefericul care urcă în 15 minute dealul de 560 m până la Monte, o suburbie a Funchalului în care se află atât Jardin Botanico (o grădină botanică exotică în care se lăfăie circa 2500 de plante de pe toate continentele (ore de vizitare 9 – 18.00, 5,5 euro intrarea / adult) cât și o mică și simpatică parohie, Nossa Senhora de Monte.
La început, acest drum se urca pe jos. După care a fost introdus un trenuleț, care a funcționat între 1893 și 1943, când a traseul lui a fost distrus din cauza războiului. Construcția telefericului a început în 1999, fiind inaugurat în noiembrie 2000. Are o lungime de 3200 m și o viteză de 5 m / sec. Cozile sunt destul de mari, dar treaba merge repede. În momentul în care te urci în cabina de 8 locuri, ești fotografiat. Peste 15 minute, la sosire, vei fi îmbiat să cumperi, pentru 10 euro, fotografia cu tine în teleferic, asortată unui dvd. O practică des întâlnită în Madeira, la multe obiective turistice, remarcabilă fiind viteza cu care cei ce operează acest sistem scot poza la finalul unui tur (am întâlnit-o și la toboganul de pe Monte, și la Centrul de Vulcanism…) Ce-i drept, ca să scoți banii din buzunarul turistului trebuie să te miști perfect.
Precum spuneam, priveliștile din teleferic sunt sublime. Treci pe deasupra caselor cu acoperișuri portocalii, având în spate peisajul mirific al oceanului, eventual cu un mastodont de feribot acostat în port. Nu te poți abține să faci zeci de fotografii, mai ales că ferestrele superioare ale cabinei se pot deschide. Sau nu. Mai bine stai pe locul tău și admiri, retina fiind cel mai bun (și cel mai egoist) aparat foto, atâta vreme cât memoria îți rămâne întreagă peste ani.
Toboganele de pe monte
Cei care urcă pe Monte își iau, de regulă, bilet doar dus. Și asta pentru că e păcat să nu faci, la întoarcere, o tură pe celebrele Carreiros de Monte, toboganele Madeirei, probabil cel mai cunoscut ride al insulei. E vorba de niște sănii de lemn, manevrate de doi carreiros, ce poartă uniforme albe și pălării de paie, și care manevrează vehiculul cu ajutorul a două frânghii dar și a încălțărilor speciale, cu care frânează.
Sunt 2 kilometri de parcurs în sanie, între Monte și Livramento. 10 minute pline de adrenalină, chiote și hohote de râs, în special când ai impresia că băieții au scăpat hățurile și urmează să te lovești de zidurile caselor ce mărginesc strada îngustă și patinată de acest „sport” ce se practică în Madeira încă din secolul 19. Ce-i drept, săniile, cu care faci cunoștință de la debarcarea din teleferic nu inspiră prea mare încredere: sunt făcute din nuiele de răchită și din lemn și par a scârțâi din toate încheieturile.
La „poalele” bisericii Nossa Senhora de Monte, care se înaltă semeață în capătul câtorva zeci de scări, atmosfera e animată de turiștii care abia așteaptă să se îmbarce în sănii și se amestecă printre conducătorii de carreiros ce își așteaptă liniștiți clienții, vorbind între ei sau jucând tabinet. E o atmosferă „de duminică”. Înainte de a o lua la vale în sania nebunilor, poți vizita Grădina Botanică de care vorbeam mai sus, te poți ruga în micuța biserică sau te poți plimba prin jurul acesteia. Vei descoperi o locul în care este îngropat Charles I al Austriei, ultimul împărat al Imperiului Austro-Ungar, care a murit în exil (ca urmare a unei pneumonii), pe 1 aprilie 1922. Ultima reședință a acestuia a fost Quinta do Monte, aflată în aproprierea bisericii Nossa Senhora.
Carreiros de Monte – toboganele Madeirei
Am vizitat și această Quinta do Monte și am aflat cum stă treaba cu aceste quinte din Madeira. Quintele sunt conace vechi ce au aparținut unor nobili din Madeira, care au fost renovate și transformate într-o colecție de hoteluri de cinci stele, de tip boutique, care recompun atmosfera anilor de glorie ai insulei. Prin urmare, dacă mergi în Madeira și vrei să stai într-un hotel special, poți alege o quinta: Quinta do Monte, Quinta das Vistas, Quinta do Estreito, etc.
La Quinta do Monte am descoperit, pe lângă camerele mari, cu panorame frumoase asupra insulei, cu restaurantul gourmet, un mini-muzeu aflat la recepție, care cuprinde câteva piese de excepție legate de transportul persoanelor în Monte în urmă cu câteva zeci de an: jilțuri și jiletci. De remarcat că prețul unei camere la Quinta do Monte nu este atât de mare precum ai crede la prima vedere: în plin sezon de vară, acesta pornește de la circa 120 de euro.
Socotelile cu Monte le-am încheiat odată cu distracția de pe derdelușul de asfalt (25 euro/persoană, 30 euro pentru două persoane, 45 euro – 3 persoane). A fost distractiv. Nu atât de „periculos” pe cum mă așteptam dar suficient de haios. Unii spun că, de-a lungul timpului, s-au înregistrat și accidente, viteza de 45 km/h (și sper că nu starea de ebrietate a conducătorilor săniilor) ducând la răsturnări spectaculoase, în special la curbe. De reținut că punctul final al turului cu sania este în Livramento, și nu în Funchal, așa că pentru a ajunge în oraș va trebui să luați taxiul.
Madeira e o insulă binecuvântată cu un relief divin: practic, oriunde te duci, ai parte de un peisaj spectaculos. Fie că ții drumul de-a lungul țărmului sau că te cocoți pe șoselele care străbat dealurile și munții, ochii îți vor fugi non-stop către spectacolul oferit de natură. Sandra, ghida noastră, ne spune că unul dintre principalele atuuri ale insulei îl reprezintă pădurile de Laurissilva. Căutăm prin memorie cam cum am „traduce” acest gen de copac și primul care ne vine în minte e dafinul. Doar că dafinul știam că e un arbust, nu un copac, prin urmare tot google salvează situația: pădurile de laurissilva sunt specifice zonelor subtropicale, cu climat temperat, aflate în locuri umede, în care plouă mult. Practic, sunt tot dafini, doar că-s copaci și cu asta închei lecția de biologie, fiindcă nu e tocmai punctul meu forte. Cert e că aceste păduri fac parte din patrimoniul natural al Madeirei, fiind declarate drept una dintre cele 7 minuni naturale ale Portugaliei. Ele datează din era Terțiară și au supraviețuic ultimelor glaciațiuni. Prin urmare nu vorbim despre niște păduri oarecare ci despre unele unice în Europa, cu atât mai mult cu cât ele se întind pe o suprafață de 22.000 hectare. O să întrebi dacă și pe ele le defrișează cineva cu sălbăticie, așa cum se întâmplă prin alte locuri ceva mai cunoscute? Nu mai întreba!
Pico de Arieiro
S-ar putea vorbi foarte mult despre bogăția naturală a Madeirei, dspre flora și fauna insulei, despre cum Madeira e o destinație perfectă pentru eco-turism, despre cum insulele Desertas reprezintă ultimul refugiu atlantic pentru focile-călugăr sau despre rezervația marină Garajau (unica din Portugalia – perfectă pentru amatorii de scuba-diving). Dar deocamdată, Miguel, șoferul nostru, parchează van-ul în fața unei clădiri relativ austere, aflată în nori.
Am ajuns la Pico de Arieiro, al treilea cel mai înalt vârf al Madeirei, cu cei 1818 metri ai săi. Suntem undeva deasupra norilor iar peisajul seamănă cu o vată de zahăr uriașă, străpunsă pe alocuri de stânci ascuțite. Se spune că atunci când e senin, poți vedea de aici insula Porto Santo, aflată la 30 de mile marine spre nord. Pico de Arieiro este un bun punct de plecare către celelalte vârfuri importante ale insulei. Unul dintre traseele perfecte pentru iubitorii de munte este cel către Pico Ruivo, cel mai înalt – 1862 m. Drumul are vreo 7 km și e străbătut zilnic de sute de drumeți. Nu mă încumet decât să fotografiez peisajul și să remarc stația radar de apărare anti-aeriană construită lângă clădirea care adăpostește un restaurant și un magazin de suveniruri. Locul e superb și aduce un pic cu Machu Picchu, doar că lipsesc lamele, vestigiile incașe și peruvienii colorați.
Pico de Arieiro, al treilea cel mai înalt vârf al Madeirei – 1818 metri
Un asemenea peisaj cere mii de fotografii. Dar cum pentru toate există o limită, ne reunim cu Miguel și o luăm înapoi pe drumul șerpuit care îți poate provoca senzații tari în caz că ai rău de mișcare. Cu atât mai mult cu cât, la un moment dat, ceața e atât de deasă încât însuși bravul Miguel renunță să mai spună deja celebrele lui glume și se concentrează pe traseul sinuos. După câțiva kilometri oprim la John’s Poncha, o bodegă de pe marginea drumului, unde John urmează să ne prepare câte un păhărel din băutura tradițională a Madeirei: poncha.
Trei poncha = 1 viagra
Poncha – pe care o întâlnești pe toate drumurile și în toate magazinele de suveniruri – e un fel de limoncello local. Rețeta originală conține Aguardente de cana (alcool distilat făcut din sirop de trestie de zahăr), miere, zahăr și coajă de lămâie. Variațiunile sunt nenumărate și adaugă acestor ingrediente diverse arome naturale de fructe, precum mandarine, maracuja, grapefruit etc. Partea simpatică este modul în care se prepară poncha, iar John o demonstrează ca un maestru adevărat. Ingredientele se mixează folosindu-se un mexelote (mai cunoscut sub numele de Caralhinho – cocoșelul) – un băț de lemn care are un capăt crestat (cel care e folosit la mixat), celălalt capăt fiind deseori sub formă de… falus. Dealtfel magazinele de suveniruri abundă de asemenea caralhinosconcupiscente iar motivele pentru care e folosit falusul ca simbol nu are o poveste în spate – e doar o chestiune de marketing care derivă de la numele uneltei în sine.
Interesant este că poncha e o băutură originară, de fapt, din India, ea fiind adusă în Madeira de către britanici și adaptată de către localnici. Numele original era pãnch iar compoziția includea orez sau alcool rafinat din nucă de cocos, ceai și alte condimente. Versiunea adaptată s-a răspândit rapid în madeira în a doua jumătate a secolului 19, când poncha a devenit o băutură iubită atât de nobili cât și de clasele mai sărace. Ce-i drept, licoarea e foarte bună, mai ales că John știe cum s-o facă să fie extrem de savuroasă. Miguel, care din postura de șofer nu ne poate acompania în „călătoria” alcoolică, nu rezistă să-și reia glumițele: „Se spune că trei păhărele de poncha fac mai multă treabă ca o viagra!”. Parol, Miguel? Ia să devenim importatori…
Poncha e un fel de limonadă locală
Levadele și farmecul rural
Îl lăsăm pe John în urmă și, energizați de minunata poncha, mai parcurgem câțiva kilometri pentru a ne opri apoi lângă o levada. De-a lungul căreia ar trebui să facem o plimbare dar vremea nu se arată neapărat prietenoasă pentru așa ceva. Ce sunt însă levadele…
După colonizarea insulei, locuitorii ei, stabiliți în partea de sud-est (care are clima mai caldă) și-au dat seama că, de fapt, izvoarele de apă se află pe munții ce populează insula în partea de vest si nord-vest. Așa că au început o uriașă muncă de construcție a unui sistem labirintic de canale care să transporte apa din nord în sud și a veni în sprijinul dezvoltării agricole, în special al plantațiilor de trestie de zahăr care, la acea vreme, făceau din Madeira principalul producător european de zahăr. Construcția acestor canale a continuat de-a lungul secolelor. Cele mai multe au fost construite în anii 40 și, în timp, ele au devenit nu doar sursă de apă ci și producătoare de energie hidraulică. În prezent există mai mult de 2170 km de levadas iar acestea au, pe lângă importanța practică, o deosebită importanță turistică.
Extrem de mulți turiști care vizitează Madeira o fac pentru drumeție. Cu siguranță, Madeira nu e o destinație de plajă dar este o destinație pentru drumeție și pentru petrecut timp în natură. Iar cele mai multe drumeții se fac de-a lungul acestor levadas. Localnicii spun, de fapt, că așa ajungi să cunoști adevărata valoare a insulei lor. Traseele de-a lungul levadelor se împart pe categorii: ușoare, medii și grele, pe variante ce au lungimi care pornesc de la câțiva kilometri până la distanșe foarte lungi. Unul dintre cele mai populare trasee este Levada do Caldeirao Verde, care se continuă cu Levada Caldeirao do Inferno, 37 km care traversează munți, tunele și alte minunății. Oricum, există liste de trasee care trebuie consultate dinainte (sunt 28 de trasee recomandate, două dintre ele aflându-se pe insula Porto Santo), fiind necesară verificarea condițiilor meteo înainte de a porni la drum.
Așa cum spuneam mai sus, n-am mers decât câteva minute de-a lungul unei levade, gustând foarte puțin din farmecul acestei activități. Cu siguranță însă că, dacă mă voi întoarce cândva în Madeira voi parcurge unul dintre cele 28 de trasee pentru a avea o experiență rurală (și naturală) mai puternică.
Cristiano e pur și simplu divinizat în Madeira. Nu vorbi de Messi în prezența locuitorilor din Madeira dacaă ești beat sau dacă nu ești sigur că ați copilărit împreună și ați fost buni prieteni timp de 30 de ani. Cristiano e cel mai bun și punct. De aceea, începând cu 2014, el are o statuie, pe faleza din Funchal. Una de care s-a făcut multă vâlvă, din cel puțin două motive: figura nu seamănă aproape deloc cu cel impersonat iar șortul atacantului portughez e atât de… erect încât provoacă roșu în obrajii fetelor mai timide. Sandra ne spune însă că s-a luat în calcul un lifting facial, deoarece, la dezvelirea statuii, Cristiano nu ar fi fost foarte încântat de faptul că aceasta nu-l reprezintă decât prin poziția războinică. Ce-i drept, la partea de jos nu a făcut nicio referire, însă dincolo de tabloidizarea acestui aspect, e absolut remarcabil că locuitorii insulei îl cinstesc într-un asemenea mod pe cel mai bun produs de export al lor.
M-am declarat întotdeauna un fan al lui Ronaldo, încă de când a făcut istorie la Manchester United, așa că nu aveam cum să ratez probabil cel mai important muzeu al Madeirei: Muzeul CR7. Aflat în apropierea statuii, muzeul recent deschis prezintă viața triplului deținător al Balonului de Aur, ca pe o carte deschisă. Poți admira toate medaliile și trofeele câștigate de Cristiano, încă de când activa la juniorii lui C. D. Nacional, culminând cu cele trei Baloane aurite, așezate la loc de cinste. Poți face o fotografie virtuală cu el, pe care să o regăsești apoi pe pagina de Facebook a muzeului și, ca român, poți descoperi o poză cu Ronaldo și Ladislau Boloni, antrenorul care l-a promovat, la 18 ani, la echipa de seniori a lui Sporting Lisabona. Intrarea la muzeu costă 5 euro (practic, e cel mai scump muzeu de pe insulă) dar cu siguranță acesta e un obiectiv pe care nu ar trebui să-l ratezi. Asta dacă treci peste eventuala antipatie personală vizavi de Cristiano și admiți că e cel mai bun fotbalist din lume.
Santa Maria
Am început ziua cu Ronaldo, am continuat-o cu un prânz delicios pe malul oceanului, la restaurantul Beerhouse, savurând un pește-padă cu banane (prilej cu care am aflat că acest pește e atât de urât deoarece preferă să stea pe fundul oceanului iar când ajunge, pescuit, la suprafață, i se bulbucă ochii din cauza diferenței de presiune), apoi am plecat pe mare, cu corabia lui Cristofor Columb.
OK, n-a fost chiar corabia lui Columb, ci o replică de-a Santa Mariei, cea mai mare dintre corăbiile marelui navigator, construită între iulie 1997 și iulie 1998, în sătucul de pescari Camara de Lobos, de către olandezul Robert Wijntje, ajutat de opt meșteșugari locali. Corabia a reprezentat apoi Madeira la Madeira Wine Expo 98, ce a avut loc în Lisabona, fiind vizitată de nu mai puțin de 97.016 oameni, pe parcursul a 25 de zile. De atunci, alte câteva mii au urcat la bordul ei, trăind experiența autentică a unei croaziere cu o barcă de navigator. Sau de pirat, depinde cum privești lcururile.
De altfel, Santa Maria a devenit cea mai fotografiată barcă din Madeira, apărând inclusiv în documentare de televiziune, locale sau internaționale. Am urcat pe ea în portul din Funchal, luând primul contact cu papagalul colorat care nu poate lipsi de la bordul oricărei corăbii ce se respectă. Croaziera a durat 3 ore, timp în care am mers de-a lungul coastei, admirând insula din perspectivă marină. În mod normal, vara, corabia oprește în dreptul stâncii Cabo Girao, unde cei care doresc pot face baie în ocean, snorkeling, etc. Dacă ai noroc, poți vedea delfini care înoată împreună cu corabia iar dacă tragi lozul cel mare, poți vedea chiar balene. Noi nu am avut, așa că ne-am mulțumit cu ziua însorită de martie și peisajele oferite de insulă. La care s-au adăugat decorurile navei, pirate style total, cu tot cu echipaj – oameni extrem de amabili și, totuși, cu toți ochii la locurile lor.
Dacă optezi pentru o croazieră cu Santa Maria, recomand o pilulă împotriva răului de mare, asta ca să nu transformi cele trei ore într-un coșmar. Și nu te gândi că nu ai avut niciodată rău de mare: nu e o garanție!
Camara de Lobos – unde sunt lupii?
Există un termen des întâlnit în călătoriile prin locurile scăldate de apele mărilor și oceanelor: sătuc de pescari. Vezi sătucuri de pescari peste tot prin lume, unele super-simpatice, altele de-a dreptul jegoase iar altele ajunse deja vedete internaționale (precum Portofino). Madeira are și ea (ca insulă) propriul sătuc de pescari care face furori printre vizitatori: Camara de Lobos. În traducere liberă: camera lupilor. N-am văzut niciun lup în această localitate de 35.000 de suflete (motiv pentru care numai sătuc nu se mai poate numi – practic, e al doilea oraș al Madeirei, după Funchal) dar am apucat să-i testez farmecul. Dealtfel, Camara de Lobos este, se pare, locul în care a pus pentru prima oară piciorul navigatorul portughez Joao Goncalves Zarco, descoperitorul insulei. Iar lobos nu se referă la lupi ci e un termen din limba portugheză care definește o specie de lei de mare, animale care l-au întâmpinat pe Zarco (probabil aplaudându-l furtunos). Secole mai târziu, după ce, între timp, leii de mare s-au restrâns pe insulele Desertas, din apropiere, localitatea l-a inspirat inclusiv pe Winston Churchill, cel care obișnuia să-și petreacă vacanțele în Madeira și care a reprodus pe pânză micuțul golf plin de bărcuțe colorate.
Camara de Lobos
Da, bărcuțele colorate fac toți banii în acest loc. Cu pești puși la uscat pe sfori, cu pescari arși de soare bombănind printre ele, cu bărbați strânși la o tablă sau la o bârfă în fața magazinașelor aflate în imediata apropiere, cu brinquinhos agățate pe pereți – tradiționalul instrument muzical al Madeirei. Camara de Lobos este, totodată, locul în care s-a făcut pentru prima oară poncha, băutura din rom de trestie de zahăr, lămâie și miere, despre care povesteam în episodul anterior și, fiind înconjurat de vii, un oraș care dă unele dintre cele mai bune vinuri de Madeira. Și tot Camara de Lobos e punctul de plecare către Cabo Girao și Ribeira Brava, două dintre locurile pe care le-am numit, simplu, „mamele panoramelor din Madeira”.
Cabo Girao e o stâncă marină. Înaltă. Foarte înaltă. Portughezii spun că e cea mai înaltă stâncă din Europa, și a doua din lume, cu cei 589 de metri. În realitate, lucrurile par să stea altfel, și Cabo Girao să ocupe abia locul 6 pe bătrânul continent, însă asta are mai puțină importanță, la urma-urmei. Legenda contează! Și dacă există o legendă, atunci îi dăm credit și mergem la cea mai înaltă stâncă din Europa, aflată la doar doi kilometri de Camara de Lobos. Stânca a făcut parte pe vremuri din trupul unui vulcan iar prăbușirea bruscă a rocilor în mare a creat acest perete vertical pe care se văd urmele săpate de lava scursă în ocean.
Portughezii au știut să facă din Cabo Girao o atracție turistică, amenajând recent locul într-un mod spectaculos. Turiștii sunt scoși ușor în exteriorul stâncii, plimbându-se pe o terasa de sticlă, în josul căreia se cască hăul. Ușor angoasant pentru cei cu rău de înălțime, de-a dreptul fascinant pentru ceilalți. Un lucru e cert: odată ajuns acolo, nu știi din ce unghi să fotografiezi mai bine și mai mult oceanul, stâncile, terasele de dedesubt sau sătucul Camara de Lobos, care se întinde la poale. Am înțeles că vara locul e destul de aglomerat, valurile de turiști făcând, ca oriunde în aceste cazuri, experiența ceva mai puțin plăcută.
De la Cabo Girao, următorul popas este, în mod logic, Ribeira Brava, un orășel de pe coasta de sud-vest a insulei, care-și trage numele de la un râu ce se presupune a fi foarte sălbatic. La vremea vizitei mele, era doar secat. Ribeira Brava a fost unul dintre primele localități ale insulei iar în prezent se remarcă prin faptul că e unul dintre popasurile turistice ale insulei: străduțe cu restaurante și magazine dar mai ales un loc „pentru poze”, panoramele care se deschid cu larghețe obiectivului foto fiind, din nou, extrem de spectaculoase, în orice parte ai privi: către ocean sau către interiorul insulei.
Între cele mai „vizuale” lucruri care definesc Madeira în ochii vizitatorilor ei, casele tradiționale ocupă un loc fruntaș. Dacă vezi o casă „triunghiulară”, colorată alb, roșu și albastru, cu acoperiș des de stuf, vei ști deîndată că ai în fața ochilor o palheiro, o casă tradițională din Madeira. Locuitorii insulei le construiau încă din secolul 15, din piatră sau lemn, ele servindu-le drept locuință sau, în multe cazuri, drept grajduri și hambare. În prezent ele nu se mai fac (nu se mai cultivă cereale în zonă iar stuful care trebuie schimbat odată la 5 ani e foarte greu de găsit și foarte scump) dar le întâlnești în unele locuri din Madeira, și în special în Santana, un sat de pe coasta de nord a insulei, pe care l-am savurat vreme de câteva minute, încercând să-mi imaginez cum trăiau oamenii pe vremuri într-o căsuță în care soarele pătrunde cu greu dar care, pe dinafară, e încântătoare ca miss fata de la țară care stă la pozat, conștientă că e frumoasă de pică. Nu l-am vizitat, dar am aflat că în Santana se află și un parc tematic, în care afli mai multe despre istoria timpurie a insulei și despre cultura acesteia.
Am spus-o și la începutul călătoriei noastre: Madeira e o insulă vulcanică, născută dintr-o erupție ce a avut loc acum 400 de mii de ani. Ce s-a întâmplat atunci depășește și imaginația unui regizor de filme cu catastrofe naturale așa că dacă ești pasionat de vulcani, erupții și alte lucruri fierbinți de acest gen, e musai să nu ocolești Centrul de Vulcanism din Sao Vicente, o mică localitate aflată tot pe coasta de nord a insulei, chiar în capătul văii de unde a început formarea Madeirei.
Cabo Girao
La Centro do Vulcanismo o să descoperi, printre multe alte lucruri așezate în forme cât mai „audio-vizuale”, că Madeira este, de fapt, doar vârful unui vulcan de tip iceberg, al cărui corp se află scufundat la o adâncime de 4000 de metri sub nivelul mării. Iar dacă vulcanii te lasă rece, în aparență, mai dă-le o șansă și vizitează și peștera vulcanică din cadrul aceluiași centru. De fapt, e vorba de o serie de peșteri rezultate în urma erupției petrecute pe vremea când dinozaurii erau șefii planetei. 1000 de metri sub pământ (700 dintre aceștia sunt accesibili vizitatorului) și o plimbare de o jumătate de oră în decor cavernal printre acumulări de lavă, lacuri subterane, mici stalactite vulcanice și alte fenomene lăsate în urmă de istorie.
Nordul Madeirei e diferit de sudul care e mai însorit și, parcă, mai vesel. Într-un fel, ca orice zonă de nord, a oricărui loc. Mi s-a părut ceva mai sălbatic, oricum mai puțin locuit dar de o frumusețe naturală ce împletește exotismul cu un farmec special, pe care nu l-am regăsit în nicio altă parte din Europa. În Madeira de nord e câte ceva din fiecare țară europeană, un mix cu straie portugheze neconvenționale. Nu știu dacă pădurile de lauri și de eucalipți, dacă stâncile care par a se prăbuși dramatic în valurile oceanului sau dacă peisajele variate și pline de savoare se fac „vinovate” de sentimentul că acest loc a fost binecuvântat de Dumnezeu. Ne-am oprit, pe drumul spre piscinele naturale din Porto Moniz, să mâncăm un păstrăv, la un restaurant de pe marginea drumului ce trece printr-o pădure de lauri, in Chao da Ribeira. La Casa de Pasto Justiniano nu găsești luxul culinar pe care îl ai în alte restaurante cu ștaif. Dar păstrăvul e delicios și nu vei avea nevoie decât de o bolo do caco alături (pâinea tradițională din Madeira) și o bere Coral pentru a fi fericit. Și atunci îți amintești că, legat de Encumeada, locul din mijlocul insulei, prin care ai trecut mai devreme și te-ai oprit pentru a admira de la înălțime ambele laturi ale Madeirei – cea nordică și cea sudică – legenda spune că oamenii care trăiesc acolo nu au văzut niciodată marea fiindcă bogăția și frumusețea munților din Madeira sunt suficiente pentru a-i face fericiți.
Ziceam de piscinele naturale din Porto Moniz, ultimul popas în periplul prin Madeira, un loc parcă desenat de un pictor nebun care a „aruncat” haotic mai multe stânci vulcanice, umplând spațiul dintre ele cu apa oceanului pentru a oferi vizitatorului două tipuri de imagini, în funcție de capriciile vremii: nebunia furtunii și serenitatea zilelor însorite.Desigur, pe timpul verii, te poți îmbăia liniștit în acest cadru spectaculos, facilitățile stațiunii în care se află, fiind pe măsura unei localități primitoare și ofertante, de la malul oceanului. Nu am avut această plăcere în luna martie, vântul puternic dramatizând atmosfera în mod considerabil, dar mi-am imaginat peisajul într-un iulie călduț în care oamenii se joacă de-a v-ați ascunselea printre stâncile nărăvașe din apă.
Nu pot încheia fără a recomanda Madeira drept o destinație care va merge oricui la suflet. Nu e o destinație de plajă (deși cele câteva plaje artificiale îi conferă și această latură, dar e un loc atât de bogat în tot ceea ce natura are de oferit și atât de pozitiv în ceea ce oamenii au de comunicat, încât e imposibil să te întorci de aici și să spui că nu ți-a plăcut. De asemenea, nu pot încheia fără a arunca o privire asupra experiențelor culinare, în mod surprinzător, pe alocuri asemănătoare cu cele pe care le întâlnești prin România.
Madeira culinară
Oamenilor din Madeira le place să mănânce bine. Sandra, ghida noastră, ne-a confirmat acest lucru, spunându-ne inclusiv faptul că, de Crăciun, în familie se gătesc multe feluri de mâncare, cu care te poți îmbuiba la maxim. Gastronomia Madeirei e bogată iar varietatea preparatelor e mare, de la pește și fructe de mare până la porc și prăjituri delicioase.
Ar fi de menționat în primul rând pâinea, acea bolo do caco de formă circulară, gătită cu usturoi și unt și servită în caco, o strachină de bazalt. Ai putea mânca bolo do caco de dimineață până seara, fără să te saturi, asortând-o unor antreuri ușoare.
Gastronomia Madeirei e bogată, iar varietatea preparatelor e mare, de la peşte şi fructe de mare până la porc şi prăjituri delicioase
Vorbind despre carne, e musai să încerci Espetada, un fel de frigărui de vită servite în mod spectaculos pe niște țăruși lungi (care pot fi, în unele locuri, bețe de dafin) ce atârnă de un cârlig și-ți sunt aduși la masă și lăsați în mijloc, pentru a se servi la comun. Vita marinată în sos de dafin e trecută prin usturoi și sare, iar ca variante se folosește carne de porc, cârnați sau chiar caracatiță.
Calitatea de insulă aduce Madeirei posibilități nesfârșite atunci când vine vorba de preparate din pește. Pește proaspăt. Am amintit deja despre deliciosul pește-spadă cu banane, servit la Beerhouse, din Funchal. Dar pe meniurile restaurantelor găsești ton, cod, fructe de mare, păstrăv (în zonele de munte), lipitori și alte nebunii gătite cât se poate de bine.
Deserturile sunt la fel de bune și, evident, vei vedea că multe dintre ele au ca ingredient fructul pasiunii, nelipsit atunci când e vorba de dulciuri. Totuși prăjitura tradițională este bolo de mel, prăjitura cu miere, un fel de turtă dulce făcută din zahăr de trestie de zahăr. Gătită cu melasă, bolo de mel poate fi păstrată până la 5 ani fără a-și modifica gustul sau a se altera, de aceea peste tot în magazinele de suveniruri poți cumpăra acest gen de turtă dulce devenită extrem de populară în anii 60 când gastronomul Renato José dos Santos a fost cel care a produs-o prima oară în cantități industriale. Prăjitura se poate face cu migdale sau alune iar tradiția spune că nu trebuie tăiată cu cuțitul ci ruptă în bucăți.
Am vorbit mai devreme despre poncha, băutura tradițională a Madeirei, făcută din rom de trestie de zahăr, miere și lămâie, cu variante ce includ portocalele, mandarinele sau fructul pasiunii. Tot pe „modelul” poncha, poți încerca ginja (vișinată curată) și nikita, o băutură revigorantă, din ananas și vanilie. Vinul de Madeira e obligatoriu iar iubitorii de bere vor descoperi în unicul brand local, Coral, o bere foarte bună.
Porto Mare Hotel
În fine, câteva cuvinte despre Porto Mare Hotel, cel care ne-a găzduit pe perioada șederii în Madeira. Parte a lanțului hotelier Porto Bay, Porto Mare e un excelent hotel de patru stele care oferă aproape tot ce-și poate dori un turist. În primul rând cele cinci piscine, aflate în mijlocul unei adevărate grădini botanice, în care vei descoperi inclusiv o cușcă plină cu păsări exotice. Mai mult de 500 de specii și subspecii de plante, multe dintre ele originare din Australia, Noua Zeelandă sau de pe continentul african. Copaci diverși, de la bananieri la avocado, plante aromatice și medicinale etc.
Camerele sunt spațioase și dotate cu toate utilitățile necesare, balcoanele oferă priveliști superbe către ocean, spa-ul are nu mai puțin de șase încăperi în care poți încerca diverse tratamente și masaje, iar activitățile hoteliere variază de la distracțiile pentru copii la serile tematice. Porto Mare Hotel e situat la 2 km de centrul capitalei Funchal, într-o zonă turistică, plină de hoteluri și restaurante. Un shopping mall se află la scurtă distanță de hotel.
