Șerpașii din Himalaya vorbesc cu admirație despre ea, fiind convinși că ar putea oricând să coboare un bărbat în spate de pe munte. O cheamă Cristina Pogăcean și este una dintre cele mai puternice alpiniste ale momentului în România

La Centrala de Escaladă este destul de rece, dar acest amănunt nu pare să-i deranjeze pe cei câţiva băieţi care studiază cu atenţie pereţii plini de prize colorate de diverse forme şi mărimi. Nu încep să se caţere decât după ce găsesc soluţia problemei: un traseu invizibil care-i poartă, în doi timpi şi trei mişcări, până-n tavan. După care o iau de la capăt, în altă parte a sălii. Doar uşa care se deschide din timp în timp le mai distrage atenţia. Când intră Cristina încăperea se încălzeşte aproape instantaneu. „Aş vedea-o mai degrabă cocoţată pe un catwalk, decât pe vârfuri de munte, dar Cristina Pogăcean n-ar da alpinismul pe nimic, după cum mărturiseşte luminându-şi cu un zâmbet chipul de fotomodel”. Aşa începea articolul „Alpinismul, o dragoste pe viaţă”, publicat în ediţia din octombrie a revista „Femeia”. Şi cam la asta se gândeşte oricine o vede pentru prima oară suspendată de stâncă.

Visând la pioletul de aur

În primăvara acestui an, numele Cristinei Pogăcean a apărut pe alpinist.com, site-ul uneia dintre cele mai apreciate publicaţii de specialitate din lume. Era vorba despre ascensiunea pe care a făcut-o la începutul lunii mai alături de alpinistul băimărean Cosmin Andron pe vârful Gandharva Chuli (6248m), din Sanctuarul Annapurna, Himalaya. Conform guvernului din Nepal, ei au fost primii oameni care au urcat pe Gandharva Chuli, considerat sacru, motiv care i-a făcut să se oprească cam la un metru de vârf, la finalul ascensiunii, pentru a nu deranja spiritul muntelui. O asemenea reuşită s-ar putea foarte bine califica în competiţia pentru pioletul de aur, cel mai râvnit trofeu în lumea alpinismului. “Există o comisie la nivel internaţional care face lista celor mai interesante şi spectaculoase premiere ale anului, din care se desemnează câştigătoarea sau câştigătoarele pioletului de aur. Sunt mai mult lucruri care contează, în primul rând ca ascensiunea să fie făcută pe un traseu tehnic, care de regulă presupune şi escaladarea unui perete. Mai contează, desigur, să ai un stil etic de a urca, fără să laşi deşeuri în urmă sau corzi fixe”, explică Cristina.

Pe munte îmi dau seama cât de importante sunt lucrurile din oraş, pe care pot să le apreciez altfel când mă întorc. Un pat mai cald – şi o masă la un restaurant – îţi vin primele în minte

Cristina Pogăcean

În România, un singur alpinist are acasă un asemenea piolet: timişoreanul Horia Colibăşanu, care a primit distincţia în 2009, la secţiunea “Spirit of Mountaineering” pentru că a încercat să salveze viaţa partenerului său de ascensiune, Inaki Ochoa de Olza, rămânând alături de el 72 de ore la o altitudine de peste 7.400 de m. Se întâmpla în 2008, tot în Annapurna, dar pe vârful principal, care ajunge la o altitudine de 8.091 de metri.

Cristina nu crede că expediţia de Gandharva Chuli ar putea câştiga pioletul de aur, dar speră să se regăsească pe lista nominalizărilor. Iar să viseze la asta nu o poate împiedica nimeni. Cum a ajuns o fată din Târgu Mureş care a făcut atletism de performanţă se se măsoare cu cei mai înalţi munţi din lume?

Tură de aclimatizare pe Khan Tengri

Pantofii pe tavan şi expediţia vieţii

„De mică îmi plăcea să mă caţăr. Îmi spuneau ai mei că nu mă puteau ţine în frâu. La noi în casă erau urme de pantofi pe tavan…”, povesteşte Cristina. Ca să putem vorbi în linişte ne-am retras în vestiarul fetelor de la Centrala de Escaladă. Înainte de 2004, Cristina Pogăcean a făcut atletism de performanţă, urcând de mai multe ori pe podium la Campionatele Naţionale, la săritura cu prăjina. Cu alpinismul s-a împrietenit din primul an de facultate, pe care a făcut-o la Cluj, la Politehnică. „Eram în Cheile Turzii, când am văzut nişte alpinişti căţărându-se. I-a rugat să mă lase şi pe mine să urc, iar a doua zi căţăram deja mai bine decât ei”, îşi aminteşte Cristina zâmbind. Atunci, chestia asta cu căţăratul nu era foarte dezvoltată nici măcar la Cluj, unde exista un singur Club Alpin. După doar câteva luni, însă, la sfârşitul lui ianuarie 2005 se puneau bazele Clubului Alpin Român Secţia universitară, între membri fondatori numărându-se şi Cristina Pogăcean. „Atunci eram şapte – acesta era numărul minim de membri necesari pentru înfiinţarea unui club, iar acum am depăşit 200 de membri”, rememorează Cristina. Cum a ajuns atât de rapid să facă alpinism de performanţă? „Trenul superior îmi era foarte bine dezvoltat de la prăjină, un sport complementar, dar care mi-a exersat fix muşchii de care am nevoie pentru escaladă. De-asta am evoluat foarte repede”, explică ea.

Din 2005, Cristina Pogăcean a participat la numeroase competiţii de bouldering, escaladă sportivă, escaladă pe gheaţă şi dry-tooling (escaladă pe stâncă cu echipmant de gheaţă – crampoane şi colţari), câştingând până în 2011 15 premii, dintre care nouă medalii de aur. În 2011a obţinut locul şase la Campionatul Mondial de Escaladă pe Gheaţă, etapa Buşteni, la proba de viteză, iar în 2012 s-a clasat pe locul opt în cadrul aceluiaşi Campionat Mondial, tot la proba de viteză, fiind până la acea data cel mai bine clasat sportiv român la un Campionat Mondial de Escaladă pe Gheaţă. În ceea ce privelte alpinismul, în 2006, târgumureşeanca a urcat pe Elbrus (5.648metri) în Caucaz şi în 2008 a escaladat vârfurile Chapaev (6.130 metri) pe creasta nord‐estică şi Khan Tengri (7.010 metri) pe peretele nordic. Expediţia de pe Gandharva Chuli rămâne, însă, cea mai importantă ascensiune din palmaresul său.

În umbra vârfului sacru

„De obicei alegem să urcăm pe vârfurile care ne plac foarte mult, atunci când le vedem în poze. Cu vârful ăsta aveam o singură poză”, îşi începe Cristina Pogăcean povestea. „Ne”-ul îl cuprinde şi pe Cosmin Andorn, partenerul său de ascensiuni cu care formează un cuplu şi în viaţa personală, de trei ani încoace. La zona respectivă s-au oprit după ce au primit un angajament, să însoţească doi băimăreni pe Annapurna Trekking, cel mai popular traseu de trekking din Nepal şi primul care a fost deschis turismului. Pentru că doreau să facă şi ceva pentru ei, cei doi alpinişti s-au gândit la o ascensiune specială. Aşa s-au oprit la Gandharva Chuli, singurul vârf “virgin” din sanctuar în afară de Machapuchare, un vârf sacru pe care nu are voie să urce nimeni. „Muntele nostru este legat de cel sacru printr-o şa. De-asta ne-am oprit la un metru de vârf. Sincer, dacă era după mine nu mi-aş fi amintit de asta. Însă Cosmin era în faţă şi s-a oprit la o aruncătură de băţ. Dacă întindeam colţarul aproape ajungeam pe vârf, dar când el a spus că e mai bine aşa mi s-a făcut frică şi i-am dat dreptate. Avuseserăm parte de vreme rea pe toată ascensiunea, de parcă cineva ar fi vrut să ne împiedice să ajungem pe vârf, dar când ne-am oprit pe vârf totul s-a linitit. Pe coborâre vremea s-a mai îndreptat”, povesteşte Cristina.

Cristina la Campionatul Mondial de Escaladă pe Gheață

Ca să li se permită să urce pe Gandharva Chuli, cei doi alpinişti au plătit o taxă de vârf de 5.000 de dolari şi au fost obligaţi să includă în echipa lor câţiva nepalezi.“Nu poţi să urci decât cu nepalezi pe un asemenea vârf neînceput. Asta este decizia autorităţilor, luată probabil din mândire naţională, după ce au văzut că vârfurile lor sunt urcate de alpinişti străini. Astfel, chiar dacă doar eu şi Cosmin am urcat pe vârf, reuşita este asumată de întreaga echipă, deci şi de nepalezi”, explică alpinista.

Următoarea destinaţie: 8.000 de m

Până ce Cristina m-a urcat şi m-a coborât de pe Gandharva Chuli, prin vestiar s-au perindat vreo şase-şapte fete care sau dezechipat cuminţi şi s-au pregătit de escaladă. Una dintre ele, Marta Palii, a trăit în această toamnă o emoţie specială, pentru că iubitul său, Vlad Căpuşan, a fost la rândul său în Hiamlaya, într-o expediţie românească ce şi-a propus urcarea vârfului Manaslu (8.156 m) în stil sportiv, fără oxigen supimentar şi ajutorul şerpaşilor. Din cauza vremii, alpinişti au fost nevoiţi însă să abandoneze, deşi au reuşit să ajungă la 7.400 de m, dar fiecare dintre ei e determinat să se întoarcă, pentru a depăşi pragul de 8.000 m. Asta îşi doreşte şi Cristina, pentru anul care vine, să urce un optmiar, dar nu pe un traseu clasic şi comercial: „Riscurile sunt mai mari, financiar vorbind, pentru că te poţi întoarce acasă cu vârful nefăcut. Iar pierderea nu e deloc de ignorat, pentru că costurile unei expediţii pe un vîrf de 8.000 de m în Himalaya se ridică la aproximativ 8.000 de euro de persoană”.
Deşi Marta nu-şi doreşte să urce la 8.000 de metri, a ajuns să îndrăgească escalada, alături de Vlad, ocupându-se acum de cursurile pentru copii organizate la Centrala de Escaladă. Pentru că şi-a dat seama cât de mult contribuie acest sport la clădirea unui caracter puternic, a iniţiat de curând un program pentru copiii din centrele de plasament din Cluj, prin acre aceştia să benefieze de cursuri gratuite de escaladă la centrală. „Mi-ar plăcea foarte mult să pot face ceva pentru aceşti copii, care nu doar că ar putea învăţa tehnici de căţărare şi poate şi-ar descoperi un talent, dar ar putea socializa aici la Centrală cu membrii comunităţii, formată din oameni frumoşi cu caractere puternice”, spune ea, iar când zâmbeşte îi apar nişte gropiţe irezistibile în obraji. Şi Cristina Pogăcean simte nevoia să organizeze lucrurile, dar ea se gândeşte la o categorie specială de iubitori ai muntelui.

Girls power

„La Clubul Alpin Român secţia Universitară Cluj încă suntem puţini cei care facem escaladă. Unii merg pe munte să facă poze, alţii să alerge sau să facă ture cu bicicleta. Aşa că mă gândeam să adun fetele – poate la panou, ca să dezvoltăm mişcarea asta”. Asta ar ajuta-o poate în realizarea unui alt important obiectiv pe care-l are: participarea la o expediţie exclusiv feminină. „N-ar fi mai uşor, ar fi mult mai greu decât într-o expediţie mixtă, dar mai interesant. Mi-ar plăcea să coordonez aşa ceva”, mărturiseşte ea, precizând că în 2008 chiar se punea la cale o asemenea expediţie, pe Cho Oyu (8,201 m), al şaselea cel mai înalt vârf din lume.

Alpinismul e ca un film, nu contează dacă regizorul e femeie sau bărbat. Important e stilul, felul în care urci un munte. Dificultatea ar putea fi ultimul lucru care contează.

Cristina Pogăcean

În primăvara lui 2008, nouă alpiniste românce se pregăteau să pornească spre Himalaya. Felicia Enache, care la vremea respectivă avea 52 de ani şi era preşedinta Asociaţiei Ghizilor Montani din România, adunase în jurul său cele mai bune opt alpiniste ale momentului – o absolventă de marketing, un programator, un inginer constructor, un sociolog, un informatician, un consultant financiar în tranzacţii de societăţi, o asistentă medicalăşi o vicecampioana naţionala la sărituri cu prăjina – respectiv Cristina Pogăcean. Miza: una dintre ele să fie prima româncă ce atinge un pisc de 8.000 de metri, mai precis vârful Cho Oyu (8.201 m). Din păcate expediţia a picat pentru că fetele nu au reuşit să adune cei 120-130.000 de euro necesari. „Nuşa a reuşit să ajungă până la urmă pe Cho Oyu, doi ani mai târziu, la 54 de ani. Fiica sa, Catrinel Enache, care e de vârsta mea, era în acel moment cu noi într-o expediţie pe Shishapangma (8.027)”, spune Cristina, iar „noi” înseamnă din nou şi Cosmin Andron. Mai bine spus a început să însemne, pentru că această expediţie i-a apropiat şi i-a tranformat într-un cuplu.

Cristina Pogăcean și Cosmin Andron, parteneri de ascensiune și în viață

Cine sau ce te ţine în coardă

În 2011, expediţia la care participau Cristina şi Cosmin nu a reuşit să atingă vârful. Alpiniştii au fost nevoiţi să se întoarcă de la 7.200 de metri, din cauza vremii. Dar nu a fost decât începutul unui parteneriat care i-a ajutat să se descopere profesional şi să se apropie sufleteşte. „Dacă te poţi baza pe o persoană la 7.000 de metri, te poti baza pe persoana respectivă şi într-o relaţie. Se spune că femeile au un spirit mai mare de conservare decât bărbaţii, dar în parteneriatul nostru de obicei Cosmin este mult mai prudent. Pe poartea tehnică el e mult mai experimentat – pe partea cardio câteodată am luat-o eu în faţă. În expediţiile cu Cosmin am învăţat când să ne lăsăm în pace reciproc şi când să spunem ceva”, explică Cristina.

Pe finalul discuţiei şi având în minte imaginile din Himalaya, cu o Cristina cu faţa arsă de soare şi buzele crăpate de vânt, nu pot să nu întreb din nou de ce vrea să-şi supună corpul la o asemenea încercare, care după 7.500 de metri înseamnă descompunere sigură. „Poate îţi mai mor nişte neuroni. Dar în rest altitudinea te întinereşte. Probabil că la suprafaţă îţi apar mai multe riduri, dar în interior eşti mult mai tânră. Şi fizic şi mental. De ce? Poate e nevoia de andrenalină, dar şi dorinţa de a-mi depăşi tot timpul limitele”, vine răspunsul Cristinei, care până acum şi-a croit viaţa în jurul alpinismului. Astfel, fiind inginer de instalaţii în construcţii civile, a ajuns rapid la concluzia că dacă vrea să plece măcar într-o expediţie pe an nu poate lucra pentru cineva, trebuie să fie propriul şef. Aşa că acum este partener într-o firmă privată. Totuşi, în planurile pe termen lung apare, ca un nor de ninsoare în Himalaya, o posibilitate la care Cristina se gândeşte din ce în ce mai mult: aceea de a face un copil. „Ne gândim la o familie, la vară o să ne căsătorim. De-asta vreau să fac tot ce se poate în următorii doi- trei ani, pentru că după ce vin copiii va fi mai greu”.Iar palmele pe care se văd clar urmele corzii ce i-a ars carnea, când a căzut 38 de metri în gol pe Turnul Ascuţit din Cheile Turzii, i se deschid pentru prima dată, într-un gest care trădează o fragilitate neaşteptată.