Ultima carte a lui Kissinger se încheie cu o mărturisire ce nu poate decât să impresioneze pe cei care îl admiră sau dimpotrivă îl critică, pe omul de stat şi intelectualul care şi-a dedicat viaţa înţelegerii construcţiei universului internaţional, la a cărei realizare a şi participat, la un anumit moment istoric important. Cu modestia inteligentă a celui care a studiat în profunzime devenirea lumii internaţionale în istorie, în ciclurile sale de ordine şi dezordine, Kissinger spune că, „în tinereţea sa a fost destul de îndrăzneţ să se gândească la posibilitatea unei judecăţi asupra înţelegerii Istoriei” dar acum ştie că „acesta e o chestiune care trebuie descoperită şi nu declarată. E o problemă la care trebuie să încercăm să răspundem atâta cât putem de bine în recunoaşterea faptului că va rămâne deschisă dezbaterii; că fiecare generaţie va fi judecată prin prisma felului în care s-a făcut faţă la cele mai acute şi grave probleme ale condiţiei umane şi că deciziile pentru a răspunde acestor provocări trebuie luate de oamenii de stat înainte să fie posibilă cunoaşterea consecinţelor acestora”. E într-adevăr o afirmaţie puternică, care ne face să medităm şi mai mult la semnificaţiile curgerii timpului istoriei politice şi mai ales la responsabilitatea celor care ar trebui să imprime un anumit sens acestei deveniri, din perspectiva multiplelor forţe ce pot să se reflecte oricând în mod dramatic asupra condiţiei umane, asupra condiţiei statelor şi societăţilor. E vorba însă şi de recunoaşterea lucidă a limitelor noastre, fie intelectuale, fie practice, în descifrarea sensului istoriei ce trebuie asumată cu o oarecare umilinţă tocmai în scopul încercării de a crea ordine într-o lume incertă, complicată şi adesea imprevizibilă.

Ne gândim aşadar în primul rând la ordine şi dezordine în universul internaţional, o temă care trebuie să preocupe întotdeauna omul de stat în lucrarea sa permanentă pentru stabilitate şi controlul forţelor haosului. De fapt, Kissinger mărturiseşte că această carte, intitulată sugestiv „ordinea globală” s-a născut tocmai din ideea că parcurgem o criză în ceea ce priveşte conceptul de ordine internaţională şi că aceasta este de fapt principala problemă a acestui timp istoric. Desigur problema ordinii a fost dintotdeauna o temă fundamentală de reflecţie intelectuală la Kissinger, începând cu studiile sale asupra lui Metternich, Castlereagh şi diplomaţia congresului de la Viena, din secolul al XIX-lea, continuând cu Diplomaţia, lucrare de referinţă ce abordează istoric şi conceptual ideea de ordine în evoluţia tumultoasă a relaţiilor internaţionale. Bineînţeles, conceptul de ordine internaţională a fost testul său suprem în calitate de om de stat atunci când, într-un moment de răscruce în politica globală, poate punctul culminant al războiului rece, a reuşit, în mod creativ şi inteligent, să găsească soluţii la crearea unei anumite ordini, a unui anumit echilibru al puterii, într-un sistem internaţional puternic tensionat şi aflat sub spectrul teribil al unei ameninţări strategice critice pentru însăşi existenţa umanităţii: confruntarea nucleară, acel coşmar al umanităţii, armaghedonul.

Conceptul de ordine internaţională reprezintă firul roşu al ultimei lucrări a lui Kissinger. Conform autorului „ ordinea globală descrie conceptul susţinut de o regiune sau civilizaţie despre natura unor aranjamente juste şi modul de distribuţie al puterii gândit să fie aplicabil întregii lumi. O ordine internaţională este aplicaţia practică a acestor concepte la o parte substanţială a globului – suficient de mare pentru a afecta balanţa globală a puterii”. În această definiţie, care după părerea mea exprimă sintetic o adevărată teorie a politicii şi relaţiilor internaţionale, regăsim două componente esenţiale care fundamentează dintotdeauna arhitectura de bază a unui univers internaţional, indiferent de faza sa istorică: puterea şi legitimitatea.

Henry Kissinger

Puterea constituie bineînţeles elementul vital şi primar al politicii şi relaţiilor internaţionale; ea structurează fizic modul în care actorii unui sistem internaţional – fie că vorbim de state, imperii etc. relaţionează şi interacţionează, iar echilibrul puterii într-un astfel de sistem creează infrastructura necesară pentru ordine. Pe de altă parte, legitimitatea ar constitui o anumită reprezentare comună asupra unor principii de justiţie internaţională sau dacă termenul este prea subiectiv pentru lumea internaţională istoric caracterizată de anarhie (înţeleasă nu neapărat ca dezordine sau haos, ci ca absenţa unei autorităţi deasupra statelor suverane care să impună regulile de justiţie internaţională), putem vorbi despre legitimitate ca un „set de reguli acceptate asupra aranjamentelor de putere sau de un set de valori împărtăşite asupra acestor aranjamente”. Ambele concepte, putere şi distribuţia sa ca echilibru al puterii şi legitimitate, vor defini astfel întotdeauna premisele pentru un model sau altul de ordine internaţională iar lipsa unuia va duce inevitabil, după Kissinger, la instabilitate, la degenerarea şi dezagregarea, mai devreme sau mai târziu a acelui tip de ordine din relaţiile internaţionale. În cuvintele lui Kissinger: „Un consens asupra legitimităţii aranjamentelor( de putere n.n.) nu poate, acum sau în trecut, să închidă competiţia sau confruntarea, dar ajută la asigurarea că ele vor apărea ca ajustări în cadrul ordinii existente mai degrabă decât contestări fundamentale la adresa sa. Un echilibru al forţelor nu poate în sine să securizeze pacea, dar dacă este asamblat şi invocat cu înţelepciune, poate limita scopul şi frecvenţa unor contestări fundamentale la adresa sa şi să împiedice şansele lor de succes atunci când acestea apar.”

Istoria modernă a relaţiilor internaţionale (poate şi cea mai îndepărtatăfaţă de ce ar însemna strict cronologic şi metodologic noţiunea abstractă de modernitate) dar şi timpul prezent arată existenţa mai multor tipuri, modele, de ordine internaţională: ordinea europeană, ordinea chineză, ordinea islamică, ordinea americană, ordinea rusă, ordinea chineză, de exemplu. Fiecare a creat şi dezvoltat, generând în continuare și astăzi, concepte şi idei proprii asupra echilibrelor de forţe şi legitimităţii, viziuni particulare şi narative de o intensitate aparte asupra valorilor pe care se axează sau ar trebui să se aşeze această idee, se pare esenţială, de putere şi de balanţă a puterii în universul cultural şi politicglobal. Din interacţiunea lor, uneori din ciocnirea lor (mai mult sau mai puţin violentă, fizic, politic sau psihologic), alteori pur şi simplu din interferenţele sau negocierile strategice impuse de circumstanţele istorice concrete, se naşte, creşte şi moare o anumită idee asupra ordinii politice universale, care poate căpăta, pentru un anumit interval istoric, concreteţe politică sau strategică (ceea ce ne afectează bineînţeles, într-un fel sau altul, pe toţi). Meritul intelectual lui Kissinger este că reuşeşte să definească filozofic şi practic aceste diverse concepte de ordine (toate cu pretenţii universale), pe baza unei analize istorice, culturale şi politice profunde.

La Kissinger, cel care în plină eră a confruntării nucleare, îndrăznea să mediteze cu detaşare la concepţiile politice asupra echilibrului puterii ale unui Metternich sau Bismark, istoria ne oferă întotdeauna o lecţie critică esențială pentru înţelegerea complexităţii prezentului.

Iar înţelegerea prezentului reprezintă singura premisă pentru temerara încercare de anticipare şi control al viitorului. Numai aşa se poate construi şi menţine ordinea, sarcina cea mai dificilă a omului de stat. Căci „problema ordinii, în particular problema ordinii internaţionale, a fost cea mai dificilă problemă de rezolvat de rasa umană” aşa cum spunea marele filozof Immanuel Kant, citat inspirat de Kissinger.

Aşa cum arătăm mai sus şi cum analizează pe larg Kissinger în cartea sa, fiecare tip de ordine internaţională are propriile sale caracteristici, atât în ceea ce priveşte puterea, cât şi în modul de înţelegere al legitimităţii. Istoric, ordinea europeană s-a caracterizat prin pluralism, o percepţie distinctă asupra suveranităţii şi astfel o perspectivă flexibilă asupra multitudinii de centre de putere care pot coexista geografic în raport de un echilibru dezirabil al puterilor. În contrast, ordinea rusă s-a născut dintr-o înţelegere a puterii, ca expresie a unui centru absolut şi unic de comandă, legitimat de un program necesar, de-a dreptul natural de „expansiune teritorială în toate direcţiile” (după cum afirma cu o sinceritate dezarmantă şi uimitoare un ministru de externe al Rusiei ţariste) şi de o viziune spirituală aparte asupra identităţii statului şi a civilizaţiei ruse. Mai îndepărtată geografic, ordinea chineză s-a axat de milenii pe o construcţie politică şi culturală strict ierarhizată şi închisă, ce privea detaşat şi condescendent lumea exterioară a „barbarilor”. Sarcina exterioară a statului era aceea de a atrage în orbita culturii sale „magnifice” alte societăţii, ce ar fi putut cumva să fie educate în spiritul armoniei universale spre care trebuie să aspire, filozofic şi eventual practic, ordinea lumii în varianta chineză(o mare viziune articulată filozofic de Confucius şi care are prelungiri până astăzi, în cultura politică și strategică a Chinei).

De asemenea, în concepţia islamului asupra ordinii internaţionale, clădită încă din secolul VII prin viziunea profetului, lumea nu putea fi guvernată decât printr-un unic centru de putere, legitimat de divinitate, ceea ce ar fi presupus convertirea tuturor necredincioşilor şi realizarea „unui sistem global unitar, pus desigur în armonie cu mesajul lui Mahomed”. După cum proclama sultanul Mehmet Cuceritorul „trebuie să fie un singur imperiu, o singură credinţă, o singură suveranitate în lume”.

Henry Kissinger (dreapta), alături de preşedintele Nixon, în 1972

O viziune aparte, originală asupra ordinii internaţionale a adus şi tânărul stat american, exponent al lumii noi de peste atlantic. Credinţa în anumite valori şi principii, într-o idee cu valenţe universale despre justiţie şi democraţie, a făcut ca perspectiva americană în legătură cu ordinea lumii să se construiască într-un fel în oglindă cu propriile concepţii asupra statului şi societăţii, asupra drepturilor individului, astfel încât, după cum scria Kissinger despre esenţa filozofiei politicii externe americane: „… pacea şi echilibrul se vor obţine natural şi vechile rivalităţi for fi date la o parte pe măsură ce alte naţiuni vor avea acelaşi cuvânt principial în guvernare pe care îl au americanii”. Ridicată la rang de principiu operativ de politică internaţională de către un preşedinte vizionar precum Woodrow Wilson, concepţia asupra unei „lumi construite în siguranţă pentru democraţie” reprezintă firul roşu al implicării puterii americane în universul internaţional, în lumina unei paradigme a legitimităţii derivată din ceea ce unii au numit „excepţionalismul american”.

Dintre toate aceste viziuni asupra ordinii internaţionale, Kissinger pare să insiste în mod deosebit asupra a ceea ce s-ar putea numi sistemul internaţional westphalian, din mai multe motive. Astfel, potrivit lui Kissinger, „dintre toate aceste concepte asupra ordinii, principiile westphaliene sunt, la momentul acestei scrieri, singura bază generală recunoscută asupra a ceea ce există ca ordine globală. …principiile independenţei naţionale şi suveranităţii statale, a interesului naţional, a non-interferenţei” fiind utilizate de sistemul internaţional de state( statul, în ideea sa modernă, este la rându-i un produs al ”westphalianismului”).

Ordinea europeană, fixată filozofic în tradiţia romană şi creştină, într-o anumită idee geografică şi civilizaţională, s-a conturat şi sudat în substanţa sa modernă prin pacea de la Westphalia, care a încheiat unul dintre cele mai sângeroase capitole din istoria continentului, Războiul de 30 de ani (de fapt o secvenţă dramatică de bătălii şi războaie religioase între catolici şi protestanţi). Într-adevăr, la Westphalia s-au pus bazele unui aranjament strategic ce defineşte un concept novator de ordine internaţională, cu valenţe universale. Pentru că, la Westphalia, într-o aşezare practic minoră şi puţin cunoscută din vastul spaţiu germanic, prin discuţii şi negocieri pragmatice între conducătorii epocii, s-au pus bazele conceptuale şi practice a ceea ce reprezintă sistemul internaţional modern cu care suntem familiarizaţi într-un fel şi astăzi, după cum arătam mai sus şi după cum subliniază autorul: conceptul de suveranitate naţională al statelor, ideea de independenţă politică a unităţilor suverane şi astfel separarea tot mai netă dintre elementul religios şi cel politico-statal. Vechea unitate medievală europeană, conturată pe legitimitatea religiei oficiale catolice întruchipată la vârf de papalitate şi un sistem de putere teritorial puternic axat pe relaţiile şi filiaţiile dinastice, aflate la rândul lor într-o legătură complicată cu principiile etice şi religioase oficiale, s-a destrămat. Desigur, în cadrul sistemului nou generat de pacea de la Westphalia, Europa a experimentat mai multe tipuri de ordine internaţională, a căror existenţă a depins de raporturile întotdeauna dinamice şi tensionate dintre putere, echilibru al puterii şi legitimitatea timpului istoric respectiv: ordinea de după congresul de la Viena, care a pus capăt gravelor turbulenţe politice europene a războaielor napoleoniene, ordinea de la Versailles, ce dorea să încheie primul război mondial şi să recompună ordinea internaţională frântă în tranşeele acelui episod sângeros din istoria continentală. După cum arată repetitiv Kissinger, atunci când relaţia dintre echilibrul puterii şi legitimitate se află într-o anumită concordanţă, aşa cum s-a întâmplat spre exemplu în aranjamentul politic agreat de marile puteri ale vremii la congresul de la Viena, din 1815, ordinea internaţională rezultată este stabilă şi durabilă (după congresul de la Viena, singurul război european şi internaţional semnificativ a fost cel al Crimeii).

Dimpotrivă, atunci când între balanţa reală de forţe şi ideea de legitimitate prevalentă există rupturi, aşa cum s-a întâmplat după primul război mondial, şansele ca o anumită ordine politică să reziste sunt mici, iar izbucnirea celui de-al doilea război mondial, la doar două decenii după pacea de la Versailles, este un argument istoric puternic în acest sens.

Ceea ce e important de reliefat este ideea fundamentală că, în pofida schimbărilor şi transformărilor multiple ale ordinii europene în istorie, conceptul westphalian este astăzi singurul cu caracter sistemic în ansamblul relaţiilor internaţionale. Singurul cu valenţe universale. Aici este cheia înţelegerii modului în care ar putea fi reconstruită (sau construită) ordinea internaţională a secolului XXI) pentru că, dacă ne dorim într-adevăr o ordine globală, ea poate fi obţinută, după Kissinger, pornind de la necesitatea istorică a modernizării westphalianismului. Potrivit lui Kissinger, „ca să ajungi la o ordine globală adevărată, componentele sale, menţinându-şi propriile valori, trebuie să acumuleze o cultură secundară care este globală, structurală şi juridică – un concept care transgresează perspectiva şi idealurile oricărei regiuni sau naţiuni. În acest moment al istoriei, aceasta ar fi o modernizare a sistemului westphalian, în consonanţă cu realităţile contemporane”.

Aceasta este o provocare extraordinară. Înainte de toate, adaptarea sistemului westphalian la realităţile politice, strategice şi culturale ale secolului XXI trebuie să surmonteze viziunile particulare asupra ordinii, despre care am mai vorbit, adică să pună într-un soi de echilibru filozofii diverse, adesea contradictorii, asupra puterii şi legitimităţii venind dinspre actori semnificativi, precum America, Rusia, Europa, Islamul sau China. Apoi, evident, este necesară găsirea unei balanțe potrivite, la scară internațională, dar şi în sens psihologic, între cele două mari elemente structurale ale ordinii, puterea și legitimitatea, forța și morala. În cuvintele lui Henry Kissinger, „a obţine o balanţă între cele două aspecte ale ordinii – putere şi legitimitate, este esenţa politicii omului de stat. Calculul puterii fără o dimensiune morală va schimba fiecare dezacord într-un test de forţă; ambiţia nu va obosi; statele vor fi propulsate spre tururi de forţă nesustenabile, în lumina unor calcule privind evoluţia configuraţiei de putere. Prescripţiile morale fără luarea în considerare a echilibrului (de putere,n.n.) pe de altă parte, tind spre cruciade sau politici impotente… ambele riscuri periclitând coerenţa ordinii internaţionale în sine”.

Mai este însă o problemă importantă acum, în secolul XXI, legată de globalizare în semnificațiile sale cele mai largi-politice, economice, culturale și sociale – de revoluția comunicațiilor şi informaţiei, care transformă (nu întotdeauna neapărat în bine) contextul strategic și politic internațional dar şi reacţiile omului de stat (politicianul, diplomatul sau strategul), cel care a fost, în mod tradițional, responsabil cu realizarea ordinii şi a stabilităţii în istoria relațiilor politice internaționale. Ea se imprimă semnificativ asupra procesului istoric de conceptualizare, dar și de operare a politicii. Se răsfrânge până la urmă asupra însăși condiției umane și identității individului.Cu alte cuvinte, asistăm la un proces cu consecințe dramatice legate de contextul organic în care poate să apară și să se manifeste ordinea internațională în toate elementele sale vitale, fie că vorbim de putere și de distribuția sa, fie că discutăm de valori, de morală și de legitimitate.

Mao Zedong propune să trimită zece milioane de femei chineze în SUA într-o discuţie cu Henry Kissinger din 1973, aşa cum reiese din
documente declasificate de Departamenul de Stat american

Pentru cine cunoaște bine opera și acțiunea omului de stat care este Henry Kissinger, acesta este un domeniu nou în reflecțiile sale strategice și filozofice asupra diplomației și sensului strategic al evoluției ordinii în relațiile internaționale. Eram și eu curios cum va răspunde intelectual acestei realități complexe generate de dezvoltarea fără precedent a tehnologiei, a posibilităților de comunicare și de răspândire a informației, care influențează, vedem cu toții, calitatea raporturilor politice și strategice în relațiile internaționale, până la punctul critic al revoluționării culturii politice și strategice clasice. Analiza sa este lucidă pentru că, deși recunoaște beneficiile imense aduse de aceste fenomene, atrage cu subtilitate și profunzime atenția asupra posibilelor consecințe strategice, atât în ceea ce privește exercițiul puterii cât și, într-un sens mai larg, asupra însăși modului de construcție a cunoașterii. Iar cunoașterea este întotdeauna indispensabilă pentru înțelegerea direcțiilor în care evoluează sau poate evolua universul politic internațional. Dar și pentru deciziile strategice menite să susțină, să construiască, până la urmă, ordinea în fluiditatea relațiilor internaționale de astăzi, din era internetului. El afirmă: „Întrucât informația este atât de accesibilă și comunicarea este instantanee, există o diminuare a focalizării pe semnificația sa… Această dinamică i-ar putea încuraja pe decidenți să aștepte apariția unei probleme mai degrabă decât să o anticipeze și să privească deciziile ca pe o serie de evenimente izolate mai degrabă decât parte a unui continuum istoric. Când aceasta se întâmplă, manipularea informației înlocuiește reflecția ca instrument al politicii”.

Mai mult, vorbind despre noua dinamică a comunicării pe diversele platforme online, precum Facebook, Kissinger spune că „tentația de a te supune cererilor digitalului poate surclasa judecata necesară pentru a imprima un curs complex în armonie cu interesele pe termen lung”, iar intervenția omului de stat, implicarea sa prin decizii, deviază de la ceea ce ar trebui să însemne strategia și gândirea strategică.

Vorbim despre o situație în care, potrivit lui Kissinger, „perspectiva, viziunea, care reprezintă esența conducerii strategice, ar putea fi înlocuite de o serie de slogane menite să asigure aprobarea imediată”. Ignorarea experienței istoriei, marginalizarea geografiei sunt, după Kissinger potențiale vulnerabilități ale acestei etape de cumpănă în gândirea și acțiunea politică deoarece, cu „toate realizările mari, indispensabile aduse de internet în era noastră, concentrarea sa e mai mult pe factual decât pe context, pe valori construite pe consens mai degrabă decât pe introspecție. Cunoașterea istoriei și a geografiei nu e esențială pentru aceia care își pot evoca datele lor cu o apăsare de buton….”. Credința iluzorie a acestora că „istoria ar putea cumva merge pe pilot automat” este pentru Kissinger una din marile provocări intelectuale și strategice ale acestei ere. Pentru Kissinger, geografia și istoria nu pot fi obliterate în virtual, în digital, fără riscul unor grave derapaje strategice, chiar dacă acum „accentul multor rivalități strategice se mută din domeniul fizic în cel al informațiilor, în colectarea și procesarea datelor, penetrarea rețelelor și manipularea psihologiei.” Aceasta pentru că, „în relațiile dintre state – ca și în alte domenii – informația, pentru a fi cu adevărat folositoare, trebuie plasată într-un context istoric și al experienței mai larg ca să devină cunoaștere”. Versurile puternice și pline de semnificație ale lui T.S.Eliot: „Unde este cunoașterea pe care am pierdut-o în informație/ Unde este înțelepciunea pe care am pierdut-o în cunoaștere…” citate de Kissinger, sunt sugestive în acest sens.

Fără îndoială, ordinea în secolul XXI va fi influențată de aceste evoluții postmoderne (concept pe care Kissinger se ferește să-l folosească dar pe care cred că îl înțelege foarte bine) întrucât cei doi pivoți ai săi – puterea și legitimitatea suferă acum transformări profunde. Dar curgerea implacabilă a istoriei ne va arăta, crede Kissinger, că nimic nu poate înlocui viziunea și gândirea strategică pe care omul de stat este dator să le producă pentru a obține pacea și pentru a stimula progresul. Iar aici, pentru cei mulți care îl plasează simplist pe Kissinger în tabăra marilor politicieni și intelectuali realiști, Kissinger reușește să contureze, după părerea mea, o teorie originală a diplomației și relațiilor internaționale. Una în care legile istoriei și determinismul geografiei( caracteristici esențiale ale curentului realist) pot fi stăpânite, prin forța gândirii și a acțiunii, de individ. Astfel, acesta nu mai este un simplu obiect prins în schema mare a necesității istorice ci un posibil agent al schimbării în universul politic internațional tot mai complicat în care trăim. Până la urmă, realpolitikul, chiar și în epoca postmodernă și a globalizării, este în primul rând povestea dramatică, dar fascinată a omului de stat.